Bătălia de la Saint Gothard și ascensiunea infanteriei de linie
Bătălia de la Saint Gothard (Szentgotthárd) a avut loc pe data 1 august a anului 1664, pe teritoriul Ungariei, între forțele Imperiului Otoman și cele ale Sfântului Imperiu Romano-German, în cadrul Războiului Austro-Turc dintre anii 1663-1664.
Acest conflict își are originile în instabilitățile politice ce au avut loc în Principatul Transilvaniei, după moartea principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1660). Dieta Transilvaniei era divizată între susținătorii lui Ioan Kemény, un om de încredere al fostului principe, și susținătorii lui Acațiu Barcsai, de orientare filoturcă, scrie Muzeul Conacul Pană Filipescu, pe pagina de Facebook a instituției.
La data de 1 ianuarie 1661, Kemény a fost numit principe, iar pentru a-și solidifica noua poziția, acesta a ordonat asasinarea lui Barcsai și a cerut sprijinul militar al Austriei, în schimbul cetăților Săcueni și Chior. Atitudinea pro-habsburgică a lui Kemény a stârnit marea nemulțumire a Porții și a nobililor ardeleni filoturci.
În urma intervenției armatei otomane din 1661, condusă de Pașa Fazil Ahmed Köprülü, tronul Principatului Translvaniei a fost ocupat de Mihai I Apafy, iar Kemény a fost nevoit să părăsească Ardealul și să ceară ajutorul împăratului Leopold I.
Chiar dacă fostul principe exilat a murit în anul următor, prezența soldaților germani în unele orașe și cetăți transilvănene a fost unul din motivele redeclanșării conflictului militar dintre otomani și Habsburgi. În anul 1663 turcii și-au inițiat ofensiva, Ahmed Pașa fiind hotărât să avanseze cu armata sa prin teritoriul Ungariei și să invadeze Austria.
Inițial războiul austro-turc s-a desfășurat în favoarea otomanilor, aceștia capturând orașul Érsekújvár (actualul Nové Zámky aflat pe teritoriul Slovaciei) și fortăreața Novri Zin (pe teritoriul Croației, la graniță cu Ungaria), însă ambițiile generalului Köprülü aveau să fie în cele din urmă ruinate.
Când forțele musulmane s-a întâlnit cu cele creștine la Saint Gothard, armata otomană număra 60.000 de oameni. Oastea imperială era compusă din 30.000 de soldați, aceștia provenind din Saxonia, Bavaria, Brandenburg-Prusia și ducatele de Styria și Carniola și erau conduși de generalul de sorginte italiană, Raimondo Montecuccoli.
Inițial un simplu soldat pedestru în cadrul Războiului de 30 de ani, Montecuccoli și-a realizat o carieră militară desăvârșită, devenind comandant de cavalerie și general în serviciul Habsburgilor. Surprinzător în cadrul armatei imperial se aflau și 5.000 de ostași francezi, trimiși de regale Ludovic al XIV-lea și conduși de generalul Jean de Coligny-Saligny.
Din punct de vedere diplomatic, Franța se afla într-o alianță cu Imperiul Otoman, alianță formată încă din anul 1536 ca reacție la pericolul reprezentat de Imperiul Habsburgic. Ludovic, ca și predecesorii săi, dorea să creeze în lumea Răsăriteană un bastion pro-francez și anti-habsburg, creând astfel un nou echilibru de putere în Europa. Acest obiectiv l-a îndemnat pe Regele Soare să intervină chiar și în politica țărilor române.
Deși Ludovic și Leopold erau rivali înverșunați, în momentul în care împăratul german i-a cerut ajutorul împotriva turcilor, mândrul monarh de Bourbon a văzut o oportunitatea de a crește prestigiul Franței, chiar dacă asta ar fi însemnat o răcire a relațiilor cu Imperiul Otoman. La Saint Gothard, turcii au rămas uluiți și nedumeriți de prezența francezilor, întrebându-se ce căutau acești oșteni cu peruci albe și haine împanglicate de partea inamicului.
În cadrul bătăliei, ostașii turci au trecut râul Rába și s-au angajat în luptă cu austriecii lângă Mânăstirea St. Gothard. Soldații imperiali au fost nevoiți să se retragă, dar din fericire Montecucoli i-a reorganizat și i-a pregătit pentru un contraatac.
Contraofensiva creștină i-a luat prin surprindere pe otomani, aceștia intrând în panică și fugind înapoi să treacă râul, mulți sfârșind înecându-se. Întrucât turcii ce au pierit erau oșteni de elită, Ahmed Pașa a rămas doar cu unități auxiliare slab antrenate și în cele din urmă a fost nevoit să-și accepte înfrângerea.
Tratatul de Pace de la Vasvár
Zece zile mai târziu a fost semnat Tratatul de Pace de la Vasvár, unde otomanii și-au reafirmat autoritatea asupra Trasilvaniei, iar ambele imperii au fost de accord să-și plătească reciproc un tribut sub formă de dări.
Un aspect interesant, din punct de vedere militar, numele lui Raimondo Montecuccoli este asociat cu ascensiunea infanteriei de linie din a doua jumătate a sec. al XVII-lea. De la sfârșitul secolului XV până în prima jumătate a secolului XVII, armatele europene s-au caracterizat prin unități de infanteriști înarmați cu lănci, sprijiniți de muschetari. Însă în secolul al XVII-lea rolul și numărul muschetarilor a devenit mai proeminent, lăncierii devenind soldați cu rolul de a-și proteja camarazii de atacurile de cavalerie.
Ascensiunea infanteriei de linie
Infanteria de linie consta din două până la patru rânduri de muschetari așezați unul lângă altul într-o aliniere rigidă, maximizând astfel efectul puterii lor de foc. La sfârșitul secolului al XVII-lea, muscheta cu fitil a fost înlocuită cu muscheta cu cremene, mult superioară, iar popularizarea baionetelor au făcut ca lancea să devină irelevantă, muschetarul putând să-și folosească acum arma de foc pe post de suliță în lupta corp la corp.
Din punct de vedere istoric, regele suedez Gustav Adolf și prințul olandez Maurice de Nassau sunt considerați inventatorii infanteriei de linie, în timp ce Montecuccoli și generalul francez Turenne au dezvoltat tacticile specifice noilor unități militare.
Nici țările române, mereu receptive față de progres, nu au rămas în urma progresului militar.
În Valahia oastea era organizată în sec. al XVII-lea în trei categorii: slujitorii (compuși din țărani liberi și orășeni organizați în bresle militare, grupați în sate sau orașe, înscriși în catastifele vistieriei și ale căpitanilor lor); curtenii (soldați aparținând vechilor corpuri de cavalerie, legați de curțile domnești sau de conducătorii județelor și ținuturilor și aveau o stare materială ce îi apropia de categoria boiernașilor); lefegii (mercenari de origine română sau străină).
Slujitorii erau din două categorii: Dorobanți (forțele de infanterie conduse de un agă) și Călărași (forțele de cavalerie conduse de un spătar) și erau organizați în unități numite „steaguri" care la rândul lor erau grupate în „căpitănii.” Steagul număra în medie cam 50-80 de oameni, iar căpitănia care cuprindea de la trei la șase steaguri, ajungea la câteva sute de slujitori. În vreme de război steagul număra 100 de oameni.
Dorobanții alcătuiau o pedestrime de țară cu arme de foc, fiind răspândiți la orașe (unde slujeau și în garnizoane sau în gărzile domnești de la curte) și sate, ca mici proprietari, fără a fi colonizați pe pământ domnesc, ca în cazul călărașilor, fiind în schimb categoria care se bucura de cele mai multe scutiri fiscal.
Inițial, arma specifică dorobanților era muscheta cu fitil. Pentru ca aceasta să fie pregătită de tragere, în urma încărcării principale a prafului de pușcă și a bilei de plumb prin gura de țeavă a armei, o tigăiță trebuia deschisă și presărată cu praf de pușcă, apoi închisă din nou.
Un cordon de potrivire care ardea lent era fixat în tigăița ușor adâncă, iar setarea era verificată prin coborârea ușoară a fitilului spre recipient. Dacă toate cerințele corespundeau, soldatul adopta poziția de tragere, deschidea din nou tigăița și la îndemnul comandantului, apăsa trăgaciul pentru a duce în jos fitilul aprins spre recipient.
Din punct de vedere mecanic muscheta cu fitil era simplă și puternică, însă utilizarea acesteia în luptă era de multe ori o provocare, datorită elementelor separate ale armei ce trebuiau reunite. Muschetarul trebuia să transporte praf de pușcă, bile de plumb și fitil, aproximativ 450 g din fiecare.
Aprinderea fitilului necesita timp, iar acesta era vulnerabil la ploaie și la un climat umed și chiar dacă existau condițiile de mediu prielnice, procesul deîncărcare al muschetei necesita detașarea cordonului de la armă în clamă, astfel încât partea aprinsă a fitilului să atingă tigăița. Soldatul trebuia să ajusteze mereu fitilul în timp ce ardea, iar accidentele erau frecvente.
Soluția găsită a fost adoptarea muschetei cu cremene în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, întrucât prin ciocnirea cremenei cu o lamelă de oțel, noul mecanism genera propria sa scânteie pentru aprinderea prafului de pușcă. Arma putea să fie încărcată în avans și transportată într-o varietate de moduri pe toate tipurile de teren în condiții meteorologice nefavorabile, la lumina zilei sau pe întuneric și apoi gata să tragă în câteva secunde, iar reîncărcarea se făcea mai ușor și mai repede.
Muschetarii erau sprijiniți și de arcași și sulițași care aveau rolul de a-i proteja împotriva dușmanilor, mai ales contra cavaleriei, între întervalul dintre salve, pe timpul reîncărcării puștilor. Domnia furniza nu numai arme de foc individuale categoriilor de pedestrași români, ci și praful de pușcă, cumpărat de la “silitrari” și depozitat fie la curtea domnească sau la unii căpitani de infanterie.
Neexistând noțiunea de calibru, gloanțele erau produse de fiecare pușcaș, care dispunea de clește-formă pentru propriile gloanțe și tigăița pentru topirea plumbului din care acestea erau lucrate.În cazul cavaleriei române, armele de foc, cu excepția pistoalelor purtate în „săhăidace” (coburi) la partea interioară a șeii, nu erau utilizate deoarece anihilau efectul șarjei, călăreții fiind nevoiți să se oprească pentru a trage.
Bibliografie:
- Ludovic al XIV-lea și Constantin Brâncoveanu, studiu asupra politicii franceze în Europa Răsăriteană (1534-1688-1715), Ionnescu-Gion, Tipografia Academiei Române, București, 1884.
- Academia Română, Secția științe istorice și arheologice, Istoria Românilor, vol V, O epocă de înoiri în spirit european (1601-1711/1716), Editura Enciclopedică, București, 2003.
- Radu Rosseti, Istoria Artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Academia Română studii și cercetări LXXIV, București, 1947
- Øyvind Flatnes, From Musket to Metallic Cartridge: A Practical History of Black Powder Firearms, The Crowood Press Ltd Ramsbury, Malborough Wiltshire 2013.
- Stuard Reid, The flintlock musket: Brown Bess and Charleville 1715-1865, Osprey Publishing, Oxford, 2016.
