Bătălia de la Oituz și importanța extraordinară a diviziilor române în Primul Război Mondial

A fost cândva o Epocă frumoasă, dar orice minune se termină în societatea modernă. Tunurile au început sa vorbească în iulie 1914, dar politicienii și militarii sperau să termine cu ostilitățile până la venirea Crăciunului, sărbătoare creștină ce era respectată de toți beligeranții credincioși, mai puțin de luptătorii otomani.

Armele automate și artileria cu tragere rapidă a schimbat situația de pe câmpurile de luptă și armatele au rămas blocate în tranșee ce erau protejate de sârma ghimpată păzită de ucigătoarele mitraliere. Nici măcar în 1916 nu s-a reușit ruperea echilibrului de forțe și se simțea nevoia de apariție a unei noi armate care să străpungă pozițiile din regiuni mai puțin întărite. S-a considerat că trupele române sunt potrivite să pătrundă în Transilvania și astfel să fie nimicite batalioanele aflate în regiune și apoi să fie atrase detașamente de pe alte fronturi.

Puterile Centrale au reacționat în cel mai violent mod și luptele au ajuns în ianuarie 1917 să fie pe linia Carpaților Orientali și în sudul Moldovei. Conducătorii Antantei n-au fost mulțumiți de ceea ce au făcut militarii români și nici istoricii din fostele state aliate n-au păreri prea bune despre oamenii de undeva din Est. Chiar s-a putut scrie că mai mult au încurcat bravele trupe ale blocului militar format în anul 1907. A fost chiar un istoric român care a scris că au fost atrase doar câteva divizii germane în 1916.

Germania era net inferioară în ceea ce privește efectivele și chiar dotarea cu armament, dar au fost găsite trupe pentru a fi aruncate împotriva României în regiunea Oituz. Problema Puterilor Centrale era că au fost identificate drept utilizabile pentru străpungerea apărării românești 54 de batalioane de infanterie, o divizie de cavalerie și 200 de tunuri. Ideea comandamentului inamic era una simplă: realizarea unei încercuiri a forțelor din Vrancea și apoi înaintarea în Moldova, acțiune la care cavaleria ar fi putut să joace un rol decisiv. Luptele au durat în perioada 8 – 30 august 1917 și detașamentele trimise la asalt au înregistrat pierderi grele în fața apărătorilor hotărâți să reziste cu orice preț.

În plus, au fost realizate consumuri de cartușe și proiectile de artilerie, inclusiv de calibrul 305 mm. A fost un dezastru din moment ce toate sectoarele de front ar fi avut nevoie de întăriri și valurile de oameni erau consumate în cel mai inutil mod în fața diviziilor românești. Asaltul a fost în cele din urmă oprit, dar energiile au fost consumate și s-a mai făcut un pas spre rarefierea fronturilor, mai ales cel din Macedonia a primit resurse reduse și de acolo a început prăbușirea Puterilor Centrale.

În timp ce militarii români se ocupau cu oprirea diviziilor inamice, aliații din Antanta își consolidau dispozitivul din Balcani și atacul din 1918 a fost devastator. Au fost măcinate la Oituz: Divizia 37 infanterie, Divizia 71 infanterie, Divizia 70 infanterie, Divizia 7 cavalerie și Divizia 8 cavalerie ce aparțineau organismului militar austro – ungar. Militarii germani erau încadrați în Diviziile 117 infanterie și în Divizia 8 bavareză. A sosit și un batalion de elită de vânători de munte pentru a valorifica orice formă de teren pretabilă la realizarea de manevre prin surprindere împotriva unui vrăjmaș mai puțin antrenat pentru luptele în munți.

Pierderile nu sunt cunoscute

Nu sunt cunoscute nici până astăzi care au fost pierderile inamicilor sau consumurile de muniție, dar și un simplu proiectil tras mărea diferența în favoarea Antantei, cea care avea deja în spate resursele colosului american. Un singur proiectil de calibrul 305 mm însemna un consum de 287 kg și acesta nu afecta liniile defensive ale trupelor amice. Numai asupra unui singur vârf au fost lansate peste 2.000 de proiectile doar până la orele 15 în ziua de 8 august 1917.

Militarii români erau însă încurajați să reziste atunci când au văzut că regimentele din Divizia 70 infanterie au fost prinse în focul de baraj al artileriei și au suferit pierderi grele în oameni și armament. Nu era chiar cel mai favorabil mod de începere a unei ofensive de amploare. Dispozitivul românesc era bine organizat și distanțele pentru tunuri fuseseră calculate de multă vreme, ceea ce însemna că tirul era deosebit de precis pe timp de zi.

Atacul românesc din ziua de 12 august, cel în care s-a afirmat primul batalion de vânători de munte, a lovit grav rândurile Diviziei 70 infanterie, austro – ungarii fiind obligați să se retragă în dezordine și să lase în mâinile adversarului peste 600 de militari și patru mitraliere. Marea unitate de infanterie a fost trimisă în continuare la atac și există informații conform cărora numai pentru Dealul Coșna au fost înregistrați circa 1.700 de luptători, morți și răniți.

Unii istorici contemporani au concepții inspirate din gândirea feldmareșalului August von Mackensen, cel ce visa la bătălii de nimicire prin care să rămână în istorie, valurile de sânge și munții de morți fiind semne ale gloriei unui geniu al războiului modern. Realitatea militară era că Puterile Centrale erau o uriașă cetate asediată și orice om pierdut în România echivala cu doi deoarece era necesară înlocuirea acestuia.

Descrierile românești de pe front au subliniat violența atacurilor susținute de diviziile germane și austro – ungare, ceea ce înseamnă că Grupul Gerok a înregistrat un consum de oameni și materiale enorm în raport cu avansul înregistrat. Conducerea germană a fost deosebit de supărată pe feldmareșalul obsedat de glorie și l-a lăsat să se ocupe de România și de acțiuni ofensive de amploare. Ar fi generat alte pierderi cumplite și Berlinul nu mai avea poftă de noi experimente sângeroase în orice sector de front. Se încerca aplicarea principiului concentrării forțelor și astfel să fie dată lovitura fatală inamicului superior în oameni și armament, mai ales după ce trupele ruse au ieșit din luptă.