Bătălia de la Kursk, cea mai mare înfruntare de blindate din istorie
Bătălia de la Kursk a fost ultima încercare germană de a păstra iniţiativa strategică pe Frontul de Est, după dezastrul de la Stalingrad. Bătălia se remarcă şi prin marea luptă a blindatelor germane şi sovietice de la Prohorovka, unde au participat peste 1000 de tancuri. Planul Wehrmachtului de a încercui regiunea Kursk prin aşa-numita, Operaţiune Citadela, a fost dinainte ştiut de conducerea sovietică, datorită spionilor infiltraţi în Înaltul Comandament German. Lipsa elementului surpriză în ofensiva germană de la Kursk, a compromis definitiv conceptul războiului-fulger preferat de Cel de al III lea Reich. Ameninţat de deschiderea unui al doilea front în Sicilia şi copleşit de contraatacurile armatelor sovietice de rezervă strategică, Hitler este nevoit să pună capăt Operaţiunii Citadela.
Situaţia pe Frontul de Est în prima jumătate a anului 1943
După catastrofa suferită de forţele Axei în bătălia de la Stalingrad, Hitler a încercat să păstreze iniţiativa strategică pe frontul de est, printr-o operaţiune militară care să încercuiască şi să distrugă forţele sovietice staţionate în zona Kursk(care avea aspectul unei „pungi”cu o lăţime de 120 de km şi o lungime de 190 de km) „Proeminenţa” Kursk, din linia de front sovietică, se întindea din regiunea Oriolului, în nord, până la Belgorod în sud.
Hitler era încrezător că în final armata germană va depăşi toate dificultăţile de pe Frontul de Est . Acest optimism afişat de Hitler avea la bază şi propria sa experienţă personală, în care norocul a fost un element important .Chiar dacă eşuase iniţial în desfăşurarea Puciului de la Berărie(noiembrie 1923), liderul nazist a reuşit până la urmă să acapareze puterea politică în Germania, în 1933, atunci când este numit Cancelar . Victoria din A treia bătălie de la Harkov(februarie-martie 1943) obţinută de Grupul de Armată Sud, comandat de Mareşalul Erich von Manstein, a întărit şi mai mult încrederea lui Hitler în succesul ulterior al unei tactici de dublă învăluire asupra „proeminenţei Kursk” din linia de front sovietică.
Hitler dorea ca prin victoria de la Kursk, să impresioneze pe plan internaţional, pentru a şterge din imaginea proastă a Germaniei conturată după înfrângerea de la Stalingrad şi pierderea Africii de Nord . Datorită situaţiei critice de pe frontul de est, atât guvernul român cât şi cel italian au demarat negocieri secrete cu scopul de a încheia un armistiţiu cu URSS, prin intermediul canalelor de comunicare diplomatică de la Ankara şi Stockholm .Turcia a luat în 1943 decizia finală de a nu interveni împotriva sovieticilor în Caucaz. Ministrul de externe german, Ribbentrop a considerat chiar necesar să fie transmis un avertisment pentru guvernul aliat finladez, împotriva unor eventuale negocieri de armistiţiu dintre Finlanda şi URSS.
Operaţiunea cu numele de cod, “Citadela”(germană:Unternehmen Zitadelle), era văzută ca o oportunitate pentru Wehrmacht de a-şi consolida în continuare poziţiile pe Frontul de Est. Stalin recunoştea deasemenea vulnerabilitatea regiunii Kursk, dar o considera în acelaşi timp şi un viitor punct de plecare pentru ofensiva sovietică în vest.
Pregătirile Armatei Roşii
Harta strategică a bătăliei de la Kursk
Chiar dacă au fost înfrânţi în A treia bătălie de la Harkov de către trupele lui Von Manstein, sovieticii au înţeles că trebuie să-şi întărească în continuare perimetrele vulnerabile .”Proeminenţa” Kursk din linia de front sovietică era cel mai probabil loc în care se putea declanşa o ofensiva germană care să umărească o încercuire a efectivelor Armatei Roşii din zonă. Spre deosebire de 1941 şi 1942, când Luftwaffe deţinea superioritatea aeriană incontestabilă deasupra Frontului de Est, în 1943 situaţia era complet schimbată. De această dată aviaţia sovietică, recuperată după distrugerea masivă suferită la începutul invaziei germane din 1941, avea supremaţia aeriană. La momentul începerii contraofensivei sovietice de la Kursk, aviaţia sovietică avea 2400 de avione(diferite variante de IL-2 şi Iak-9) în timp ce Luftwaffe dispunea de 2000 de avioane.
Planificarea operaţiunii Citadela a fost realizată de către înaltul Comandamet al Armatei Germane(Oberkommando des Heeres-OKH), subordonat Comandamentului Suprem(OKW), care a avut la bază în mare parte strategia lui Hitler, ce a ignorat sfaturile ofiţerilor săi experimentaţi care se opuneau operaţiunii. Este vorba în special de Mareşalul Erich von Manstein, generalul Heinz Guderian şi de generalul Walter Model. Spre deosebire de Hitler, care limita procesul flexibil de luare a deciziilor de către conducerea militară, Stalin le-a permis comandanţilor militari sovietici să-şi facă simţită influenţa în elaborarea strategiilor Armatei Roşii.
Informaţii secrete despre planificarea Operaţiunii Citadela au fost furnizate de Rudolf Roessler, care coordona cercul de spionaj Lucy din Elveţia. Roessler i-a trimis lui Stalin rapoartele unui agent cu numele de cod Werther, al cărui identitate rămâne necunoscută.Se presupune că ar fi fost membru în Înaltul Comandament german(OKH). Conţinutul rapoartelor secrete confirma planul lui Hitler de a încercui regiunea Kursk printr-un atac simultan din nord şi sud.
Înaltul Comandament Sovietic(Stavka) a luat în calcul două variante de strategie:atacul preventiv sau o aşteptare a inamicului, care să se suprasolicite la maxim în lupte şi apoi să fie lovit de contraofensiva sovietică. Părerile erau împărţite în rândul conducerii militare sovietice. Generalul Nikolai Vatutin, comandantul Frontului Voronej, era în favoarea unui atac preventiv care să împiedice materializarea planurilor germane. Mareşalii Gheorghi Jukov şi Alexandr Vasilievski au îndemnat la precauţie, optând în final la organizarea unei strategii defensive care să epuizeze resursele armatei germane. Pasul următor era contraofensiva. Alexandr Vasilievski . în calitate de Şef al Marelui Stat Major, a emis o directivă care cerea tuturor comandaţilor de armată, să-şi organizeze liniile defensive şi mai ales poziţiile antitanc. Vasilievski a supravegheat crearea armatelor de rezervă şi a ordonat intensificarea antrenamentelor militare. Deasemenea Jukov l-a sfătuit pe Stalin să dispună organizarea a 30 de regimente de artilerie antitanc şi să întărească deasemenea, sprijinului aerian pentru tancurile sovietice.
Fortificaţiile şi tranşeele antitanc au fost baza celor trei linii defensive ale apărării sovietice din regiunea Kursk. Cuiburile de artilerie cu tunuri şi arme antitanc erau dispuse la o distanţă de 600-800 de metri, una de cealaltă . Fiind bine camuflate, cuiburile de artilerie formau culoare în care tancurile grele germane îşi expuneau părţile laterale mai vulnerabile. Lungimea tranşeelor săpate de sovietici putea acoperi distanţa în linie dreaptă dintre Moscova şi Madrid. Liniile defensive sovietice erau înţesate de zeci de mii de mine antitanc(geniştii sovietici erau capabili să instaleze aproximatix 30000 de mine antitanc în doar 2 zile) . În zona Kursk au fost instalate în total peste 500.000 de mine antitanc.
Apărarea “proeminenţei” Kursk revenea mai multor fronturi. Flancul sudic era apărat de Frontul Voronej, comandat de Vatutin, şi de Frontului de sud-vest, comandat de generalul Radion Malinovski . Se adaugă Frontul Central comandat de generalul Constantin Rokosovski . Frontul Briansk comandat de general colonelul Markian Popov împreună cu Frontul de vest comandat de Vasili Sokolovski, apărau flancul nordic. Armata strategică de rezervă grupată în Frontul Stepa, era comandată de generalul Ivan Koniev.
În 1943, sovieticii aveau în dotare aproximativ 20600 de tancuri. Acest număr atât de mare se explică prin faptul că URSS se concentra mai mult pe cantitate decât pe îmbunătăţiri tehnice. Germanii au reuşit să producă tancuri superioare calitativ(Panther, Tiger I, ), dar preţul de producţie era unul foarte ridicat şi nu au putut fi produse în număr mare. Ca şi tanc mediu, T-34, avea cel mai bun echilibru între putere de foc, mobilitate şi protecţie . Armele antitanc clasice din perioada războiului, nu reuşeau să-i străpungă blindajul. Tunul său de 76, 2 mm, cu încărcare rapidă, era considerat cel mai bun în respectiva perioadă. Doar tancurile germane grele Tiger I aveau un tun superior de 88 mm .Până la apariţia tancurilor grele germane, T-34 surclasa toate tancurile germane de clasă medie. Până la sfârşitul războiul, sovieticii au continuat să aibe în dotare şi tancurile grele KV-1şi KV-2. KV-1 era aproape impenetrabil la loviturile tunurilor de 37mm şi cele scurte de 75mm montate pe versiunile iniţiale ale tancurilor germane, Panzer III şi Panzer IV.
Până în iulie 1943, sovieticii au mai primit aproximativ 6000 de tancuri de la Aliaţi. Erau tancuri britanice Churchill şi tancuri americane, de model Stuart şi Grant. O parte din ele au participat în luptele de la Kursk. Mai importante au fost însă camioanele şi jeep-urile primite de sovietici de la Aliaţi, deoarece au asigurat sprijinul logistic necesar în timpul bătăliei de la Kursk.
Deasemenea din martie 1943, industria de război sovietică, a început să producă vânătorul de tancuri denumit SU-152, pentru a putea distruge tancurile grele germane.
Punctul slab al sovieticilor era reprezentat de armele antitanc învechite din dotarea infanteriei, care ajungea să aplice de multe ori atacuri suicidale, pentru a distruge tancurile germane. Comandanţii sovietici ale armatelor de tancuri au fost încurajaţi să dezvolte noi tactici în războiul de tancuri. Unul dintre cei mai capabili comandanţi de armate de tancuri, a fost general-locotenentul Pavel Rotmistrov, comandant al Armatei a 5-a Gardă Tancuri, care va juca un rol crucial în Bătălia de la Prohorovka. Rotmistrov a creat unităţi de tancuri specilizate în atacuri surpriză şi în metode neconvenţionale care să atragă tancurile în ambuscadă.
Stavka a organizat defensiva din regiunea Kursk în jurul conceptului de apărare elastică.Obiectivul acestei apărări elastice a fost să reducă eficacitatea barajului de artilerie executat de inamic .Cheia succesului strategiei sovietice de la Kursk a stat în profunzimea sistemului defensiv pus la punct de Armata Roşie în perioada martie-iunie 1943.
Planificarea atacului german
La mijlocul lunii martie, Înaltul Comandament al Armatei Germane (0KH), emite Ordinul de operaţiuni nr.5 în care erau detaliate fazele Operaţiunii Citadela. Obiectivul stategic al operaţiunii era distrugerea efectivelor Armatei Roşii din regiunea Kursk şi înaintarea spre nord, în direcţia Moscovei. Având în vedere lipsa soldaţilor şi a echipamentului militar, Hitler a decis să amâne operaţiunile pentru a echipa armata germană de pe Frontul de Est, cu noile arme create de industria de război germană dirijată de Albert Speer, arhitectul personal al lui Hitler şi ministru al înarmării şi producţiei de război.
Armata germană care urma să participe la operaţiunea Citadela trebuia să primească noi tancuri superioare tehnic celor sovietice. Este vorba de Panther şi Tiger I. Panther era un tanc mediu construit pentru a fi un răspuns direct la ameninţarea tancului mediu sovietic T-34. Tunul de 75 mm al lui Panther era unul dintre cele mai bune tunuri din război, care avea o capacitate de penetrare chiar mai mare decât a tunului de 88mm al tancului greu Tiger(în parte şi datorită lungimii tunului care imprima o precizie mai mare a proiectilului). Tiger I, care avea a avut pentru prima dată un tun de 88 mm, putea distruge un T-34 de la 2 km(T-34 trebuia să ajungă la o distanţă de minim 600 de metri pentru a putea lovi un Tiger I) Costul fabricării unui Tiger I era însă foarte ridicat, iar numărul total de tancuri Tiger I produse, a fost restrâns. Vânătorul de tancuri Ferdinand(poreclit Elefant, datorită zgomotului pe care îl scotea) s-a adaugat pe noua listă a dotărilor armatei germane. Puterea slabă a motorului şi defecţiunile tehnice frecvente au împiedicat folosirea “Elefantului” la potenţial maxim.Luftwaffe a primit deasemnea noile avioane Focke-Wolfe 190A şi Henschel 129. Soldaţii germani au fost înzestraţi cu o nouă mitralieră uşoară MG-42 . Aşa cum declara Hitler referitor la Operaţiunea Citadela:” nu poate exista niciun eşec”.
Ofensiva germană şi riposta sovietică
Pentru desfăşurarea ofensivei din regiunea Kursk, Wehrmachtul a grupat 900.000 de soldaţi, 10000 de piese de artilerie, 2700 de tancuri şi 2000 de avioane.
Grupul de Armată Centru, comandat de mareşalul Gunter von Kluge, urma să atace flancul de nord al „proeminenţei Kursk” din linia de front sovietică. Armata a 9 a a generalului Walter Model trebuia să străpungă liniile de apărare sovietică din flancul nordic . Mareşalului Erich von Manstein, comandantul Grupului de Armată Sud, îi revenea atacarea flancului de sud pentru a finaliza încercuirea Kurskului. În vederea respingerii ofensivei germane, sovieticii au adunat 1300.000 de soldaţi, 20000 de piese de artilerie, 3600 de tancuri şi 2400 de avioane. Pe 1 iulie 1943, după o serie de amânări, Hitler aprobă începerea Operaţiunii Citadela, în ciuda faptului că avioanele de recunoaştere germane au confirmat faptul că Armata Roşie cunoştea planul. Atacului german îi lipsea acel element surpriză caracteristic războiului fulger. Aflând de faptul că poziţiile lor erau descoperite de avioanele de recunoaştere germane, sovieticii au trecut la îmbunătăţirea tehnicilor de camuflaj.
Prizonierii germani capturaţi de ruşi cu câteva zile înainte de ofensiva germană, au confirmat la interogări faptul că armata germană este în alertă şi va ataca pe 5 iulie. La ora 2 a zilei de 5 iulie, Armata Roşie a lansat un masiv baraj de artilerie . Bombardamentul sovietic a influenţat moralul soldaţilor Wehrmachtului, care primiseră confirmarea faptului că planurile lor au fost dejucate. Armatei germane i-a trebuit aproape 2 ore să se regrupeze după masivul foc de artilerie sovietic.
Desfăşurarea bătăliei de la Kursk a început oficial la ora 5 a zilei de 5 iulie 1943, atunci când germanii au început să bombardeze poziţiile defensive ocupate de sovietici. Atacul infanteriei şi a blindatelor Wehrmachtului a început la ora 5.30. În primul val au înaintat 500 de tancuri germane grupate în formaţii în formă de V, în fruntea cărora erau tancurile grele Tiger I asistate pe flancuri de către tancurile medii Panzer III, Panzer IV şi Panther. În primele 24 de ore de luptă, germanii reuşesc să înainteze 10km în liniile de apărare sovietică. Au pierdut însă 25000 de oameni, 200 de tancuri şi tot atâtea avioane.
Armata a 9 a comandată de generalul Walter Model(îşi va câştiga ulterior porecla de”Pompierul Fuhrerului”) nu a reuşit însă să străpungă liniile defensive din flancul nordic şi a ajuns să fie prins într-o luptă de uzură. Se pare că Model îşi confirmase încă o dată statutul de expert al organizării defensivei şi nu a ofensivei.
În flancul sudic al “proeminenţei Kursk” situaţia era mult mai gravă. Faţă de flancul nordic, caracterizat de un relief mai inaccesibil, flancul de sud era în plină stepă, un loc ideal pentru o încleştare între armatele de blindate ale germanilor şi a sovieticilor.
Bătălia de la Prohorovka şi sfârşitul ofensivei germane din Kursk
Pe flancul sudic, Corpul III Panzer comandat de generalul Hermann Breith a întâmpinat o rezistenţă sovietică puternică. Cu toate dificultăţile din zonă, Armata a 4 a Panzer condusă de generalul Hermann Hoth era pe punctul de a captura localitatea Prohorovka, atunci când a asigurat un cap de pod peste râul Psel şi a avansat către Oboian. Ofensiva armatei a 4 a în Prohorovka era susţinută de 3 corpuri Panzer:Corpul II SS Panzer comandat de generalul Paul Hausser, Corpul XLVIII Panzer comandat de generalul Otto von Knobelsdorff, Corpul LII Panzer comandat de generalul Eugen Ott.
Corpul II SS al generalului Hausser avea în compoziţie trei divizii de Panzergrenadier de elită:divizia Leibstandarte Adolf Hitler(Garda personală a lui Adolf Hitler), divizia a 2 a SS Das Reich(Imperiul) şi divizia a 3 a SS Totenkopf(Cap de Mort). Fiecare divizie avea mai mult de 100 de tancuri la debutul Operaţiunii Citadela.
Un rol eşenţial în Bătălia de la Prohorovka(12 iulie 1943) l-a avut generalul Pavel Rotmistrov şi Armata a 5 a Gardă Tancuri. Armata lui Rotmistrov era rezerva strategică de blindate a sovieticilor din flancul sudic . Armata a 5 a Gardă Tancuri avea la dispoziţie 650 de tancuri gata de luptă.
Rezerva de blindate din Armata 1 Tancuri comandată de generalul Mihail Katukov era deja în luptă împotriva armatei a 4 a Panzer al generalului Hoth . Katukov nu a reuşit să împiedice Armata a 4 a în stabilirea unui cap de pod peste râu Psel, înregistrând pierderi uriaşe de tancuri. Corpul VI Tancuri din armata lui Katukov, care iniţial avea 200 de tancuri, pe 11 iulie a mai rămas doar cu 50.
Corpul II Gardă Tancuri a suplimentat numărul tancurilor lui Rotmistrov la 850. Iniţial armata de tancuri a lui Rotmistrov trebuia să desfăşoare Operaţiunea Rumianţev. Sosirea Armatei a 5 a Gardă Tancuri la râul Psiol a marcat debutul propriu-zis al operaţiunilor militare de la Prohorovka.
Cele 3 divizii de elită ale Corpului II SS Panzer au luptat într-un culoar situat între râul Psiol şi calea ferată de la Prohorovka. Nu toate sursele sunt de acord însă în legătură cu numărul de tancuri pe care le avea Corpul II SS Panzer.În unele surse apare un număr de 700 de tancuri. Nici pierderile nu sunt exact documentate. Sursele sovietice afirmă că tancurile T-34 au distrus într-o luptă de aproape, 400 de tancuri dintre care aproximativ 100 erau tancuri grele Tiger I. Conform rapoartelor germane menite să evalueze situaţia trupelor, se arată faptul că diviziile Corpului II SS Panzer au suferit pierderi moderate. În rapoartele Corpului II SS Panzer se arată că la 11 iulie erau operaţionale doar 211 tancuri. Rapoartele armatei a 4 a germană arată că dintr-un număr operaţional de 163 de tancuri a Corpului II SS, au fost înregistrată o pierdere de 48 de tancuri.
În istoria Armatei a 5 a Gardă Tancuri, apărută în 1984, Rotmistrov relatează faptul că au fost pierdute 400 de tancuri, care au avut însă pagube ce puteau fi remediate.
Bătălia de la Prohorovka, cea mai mare înfruntare de blindate din istorie, s-a caracterizat printr-o pierdere masivă de blindate sovietice. Forţele germane au reuşit să ocupe poziţii strategice pe dealurile din porţiunea nordică a oraşului Prohorovka. Înfruntarea blindatelor de la Prohorovka a avut un rezultat nedecis având în vedere că în ziua de 12 iulie nici Wehrmachtul şi nici Armata Roşie nu şi-au îndeplinit obiectivele.
Armata Roşie a lansat pe 12 iulie, un alt contraatac pe flacul de nord(Operaţiunea Kutuzov) în direcţia Oriol. Germanii, depăşiţi numeric de sovietici, nu au putut să reziste atacului Armatei Roşii, şi au fost nevoiţi să-se retragă.
Aflând de debarcarea Puterilor Aliate în Sicilia din 10 iulie şi de posibilitatea unui atac sovietic iminent pe râul Mius şi la Izium, Hitler a decis anularea operaţiunii Citadela, în ciuda protestelor lui Von Manstein .
Pe 19 iulie, contraofensiva Armatei Roşii a înaintat 75 de km în linia de front germană de la Oriol. Pentru a nu risca o încercuire la fel ca la Stalingrad, armata a 9 a a generalului Model a fost nevoită să se retragă din Oriol la o distanţă de aproape 100 de kilometri. Pe 5 august, Oriol a fost recuperat de sovietici.
O situaţie asemănătoare a fost înregistrată si pe flancul de sud, unde contraofensiva Armatei Roşii (Operaţiunea Rumianţev) care a grupat 1 milion de soldaţi, depăşea categoric trupele germane care aveau doar 300000 de soldaţi şi 600 de tancuri.Pe 3 august este recuperat Belgorodul, iar pe 23 august Armata Roşie intra în Harkov.
Victoria sovietică din Bătălia de la Kursk, va dezlănţui un contraatac rapid pe toate direcţiile Frontului de Est . Armata Wehrmachtului se afla din acest moment într-o continuă retragere, pierzând definitiv iniţiativa strategică pe Frontul de Est.
Bibliografie
1. Mary Kathryn Barbier, Kursk 1943:The Greatest Tank Battle, Ed. Amber Books, Londra, 2013.
2. Mark Healy , Kursk 1943:Tide Turns in the East, Ed. Osprey Publishing, Oxford, 1992.
http://www.historynet.com/battle-of-kursk-germanys-lost-victory-in-world-war-ii.htm
