Barbarii cumani, strămoşii noştri?

Există de mult şi, firesc, în istoriografia noastră – aidoma altor istoriografii europene venerabile – o atracţie naturală spre vremea etnogenezelor şi spre aceea a întemeietorilor de state, timpuri incerte, cu multe taine. Pârvan în „Memoriale” vorbind despre istoricul prin excelenţă al începuturilor româneşti, Dimitrie Onciul numeşte foarte potrivit acest capitol „Misterul originei noastre în ţările de azi”. Din acest „Mister” al secolelor IX-XIV – o jumătate de mileniu pe care mulţi dintre noi au încercat să-l scruteze pe urmele ilustre ale unor Haşdeu, Xenopol sau Iorga – fac parte şi alogenii veniţi în valuri la Carpaţi şi la Dunărea de Jos din acea „vagina gentium” asiatică de unde soseau neamuri turce, mongole, fino-ugrice.

Era rezultatul istoric al unei presiuni de „longue durée” (spre a folosi termenul braudelian), a migratorilor asiatici de-a lungul paralelei 45olat. nordică – din Siberia, pe la nord de Marea Caspică, spre Europa Răsăriteană – într-un fenomen atingător de istorie şi de geologie deopotrivă ce a fost numit al „deşertificării lente”;el a început cu aridizarea eneolitică de acum 4000 de ani ce a condus la migraţiile indo-europene, a continuat cu aridizarea ţinuturilor pontice şi azoviene din primele secole creştine ce au dus la mişcările sarmatice, apoi la migraţiile punice, alanice şi germanice ce au ajuns până în spaţiile ibero-african, italic şi galic, cele avarice, bulgare, maghiare, în fine cele pecenego-cumano-tătare, toate, dar absolut toate, trecând obligat prin arealul carpato-dunărean de-a lungul unui mileniu crucial. Admirabil surprinderea aceste „telescopări” migratoare unul dintre părinţii bisericii occidentale, Ambrosius, atunci când, într-o glossă pe marginea „Evangheliei lui Luca”, putea să scrie:„Chuni in Halanos, Halani in Gothos, Gothi in Taifalos et Sarmatos in Turexerunt”.

În acest context se aşează şi „Chestiunea cumană” – redescoperită cu prilejul cărţii unui venerabil amator de istorie românească, Neagu Djuvara1– căreia de la o comunicare celebră a lui Nicolae Iorga din 1927 i-au închinat studii esenţiale, istorice şi lingvistice, Constantin C. Giurescu, Ion Ferenţ, Ion Cornea, Ion Donat, Petre Diaconu, Victor Spinei şi despre care eu însumi am scris câteva pagini acum peste trei decenii2, evocându-i pe aceşti migratori de neam turc („polovţieni” pentru ruşi, „kipciaci” pentru izvoarele orientale”, „Falben” pentru cele germane) care au precedat turcilor selgiucizi (micul grup de secol XIII de la Babadag) şi turcilor otomani ajunşi în secolul al XIV-lea în Balcani şi la nord de Dunăre3.

Scriam atunci şi repet şi astăzi că încă în veacul al XII-lea în regiunile centrale şi sudice ale Moldovei, ca şi pe teritoriul de la răsărit de Prut sau din Câmpia munteană şi, mai departe, din aceea olteană, acolo unde toponimele de origine cumană sau pecenego-cumană sunt mai abundente (Covurlui, Suhului, Vaslui, Bahlui, Călmăţui, Desnăţui, Catlabug, Ialpug, Teleorman, Bărăgan, Borcea, Caracal, Cornanu, Vadul Cumanilor) şi unde stepa română pare a continua pe aceea eurasiatică până la poalele dealurilor şi până la Dunăre prezenţa populaţiei cumane trebuie să fie înrâurit apăsat viaţa autohtonă. Urmând pecenegilor şi constituind de la început obiectul unei adevărate „politici cumane” a imperiului bizantin în timpul Comnenilor – ca o prelungire a „politicii pecenege” dusă de împăraţii dinastiei macedone un secol mai înainte – această populaţie cu obârşia în stepele Asiei de Mijloc avea să domine de la sfârşitul sec. XI până la începutul celui de-al XIII-lea o imensă întindere teritorială din Horezm până la Porţile de Fier dunărene. Trebuie menţionat că înseşi rânduielile premedievale  ale acestei populaţii nomade, în curs de sedentarizare pe alocuri, amestecată într-o proporţie cu mult mai mare decât pecenegii sau uzii, secolelor X-XI cu băştinaşii teritoriilor pe care le traversau (de la buriaţi, mordvini şi cazari la ruşi, bulgari şi români) o făceau să fie tot mai mult implicată în viaţa istorică a tuturor acestor pământuri, lucru perfect valabil şi pentru regiunile moldovene, muntene şi oltene unde se aflau în veacul al XII-lea. La sfârşitul acestuia – mai precis între 1177-1785 – luptele ruse-cumane de la Nipru vor avea ecou în regiunile noastre prin aceea că, pentru un timp, locul drumului niprovian de negoţ spre Marea Neagră pare a fi fost luat de acela ce ducea pe Prut şi pe Siret spre Dunăre, exact aşa cum este de bănuit că s-a întâmplat o vreme, la sfârşitul sec. X, în timpul conflictelor ruso-pecenege de la Nipru. Faptul nu va fi rămas fără implicaţii în viaţa feudalităţii moldovene, a celei din regiunile de sud ale Moldovei mai cu seamă, legate şi mai strâns de regiunile balcano-bizantine. Relaţiile acestei feudalităţi cu Haliciul slăbesc la sfârşitul secolului al XII-lea atunci când cnezatul Rusiei de sud-vest este tot mai insistent atacat de cumani şi când aceştia par a fi pătruns tot mai mult în regiunile româneşti, abia după 1200 în condiţiile creării unei alianţe bizantino-haliciene împotriva cumanilor şi a aliaţilor lor, bulgari şi „valahi”, drumul moldovenesc va căpăta pentru un timp o importanţă locală, de care rânduielile feudale, tot mai închegate, în părţile răsăritene ale Dunării de Jos, ca şi în centrele dobrogene cunoscute sau cele moldovene bănuite ca existând deja (în primul rând Bârlad, poate Tecuci şi Vaslui) vor fi profitat în bună parte. Crearea unui vast „orbis mongolicus” în care o bună parte a Sud-Estului european a fost cuprinsă după invazia tătară începută în 1236-1237 cu înfrângerea cumanilor de la Volga şi al cărei reflux se aşeza pe la 1242-1243, prin instaurarea unei stăpâniri a hanilor din stepele nord-pontice, unde îşi avea reşedinţa Hoarda de Aur până la gurile Dunării şi până în Serbia nu avea să schimbe radical, la Dunărea de Jos şi la Carpaţi, structurile fundamentale ale vieţii istorice anterioare din secolul XII şi din prima jumătate a secolului al XIII-lea reprezentată de convieţuirea româno-cumană şi de tendinţele cruciate ale învecinatului regat maghiar arpadian mărturisite de aducerea cavalerilor teutoni sau de crearea, pe la 1227-1228, a unei „episcopii cumane” conduse de dominicanul Teodoric, continuată în secolul XIV de aceea a „Milcoviei”.

În ceea ce priveşte primul aspect, anume prezenţa cumană în jumătatea de veac 1250-1300 este de bănuit cu tărie acest element răsăritean care putea înrâuri civilizaţia net superioară din Ungaria ultimilor Arpadieni (precum sub Ladislau IV Cumanul) şi din Bulgaria Asenizilor şi Terterizilor, intrând chiar în contact cu feudalii occidentali cruciaţi din Balcani va fi influenţat cu atât mai mult – poate chiar, cum sugera Iorga, în direcţia unei cristalizări a ideii statale – comunităţile româneşti, mai ales la nivelul aulic cu care şefii cumani aveau relaţii permanente. Ştim încă puţin despre aspectele culturale specifice acestui neam răsăritean în perioada premongolă şi mongolă – ele au fost examinate, în vol. III din „Istoria românilor” (2001) de colegul Victor Spinei –, după cum nici originile „modei” onomastice cumane existente încă în secolele XIV-XV în Ţara Românească sub forma bine ştiutelor nume domneşti şi boiereşti (Basarabă, Talabă, Toxabă, Udobă) sau unele reminiscenţe în denumirea unor ocupaţii păstoreşti unde asiaticii cumani excelaseră („odaie”, „cioban”) sau a unor obiecte de împodobit interioarele, purtate după ei de migratori („kilim” ca în faimosul „Codex Cumanius” ajuns în posesia lui Petrarca) nu sunt foarte bine elucidate.

Nu mai puţin însă avem dreptul să bănuim că includerea laolaltă şi sub aceeaşi stăpânire tătară a feudalilor români şi a celor cumani, păgâni sau creştinaţi, din întinsa „Cumanie Neagră” dintre Nipru şi Dunăre a fost factorul determinant al unei sinteze culturale româno-turanice care, în secolele XIII-XIV lua aspectul cristalizării definitive la sud de Carpaţi, mai ales a unei pături feudale a cărei eterogeneitate avea să fie sporită prin stabilirea la nord de Dunăre a unor elemente sud-slave şi greceşti. Astfel a fost posibil ca lui Seneslav „voievodul valahilor” cu nume slav din „Diploma Ioaniţilor”, stăpânind în părţile argeşene în secolul XIII să-i urmeze „Tochomerus” şi apoi Basarab cei cu nume turanic şi poate cu origine cumană, dar cu stăpânire românească. Era un fenomen cunoscut de întreg Evul Mediu european şi este locul a evoca aici rolul elementului alogen, migrator în crearea ierarhiei feudale din Rusia „varegilor” (vikingilor) sau din Stara Planina protobulgarilor spre a da doar două exemple mai apropiate (nu voi coborî în timp spre secolele X-XI în Banat şi Transilvania, la cazul sud-slavului Glad-Gladimir, venit din Vidin pentru a stăpâni între Mureş şi Dunăre la probabilul cazar Menumorut, cârmuitor între Someş şi Mureş). Evident, o asemenea aserţiune nu ne duce până acolo încât să afirmăm faptul că românii au învăţat arta războiului de la cumani aşa cum candid crede Neagu Djuvara uitând elementarul adevăr că din tradiţiile Romei târzii apărătorii romanici ai Limesului vor fi păstrat în fondul principal de cuvinte termeni militari latini precum „arcus – arc”, „sagitta – săgeată”, „scutum – scut”, „spatha – spadă”.

Cât despre al doilea aspect, cel al convertirilor operate de dominicani în mediul păgân cuman până atunci migrator, fără locuri stabilite, unde trebuiau clădite case şi biserici aşa cum reiese din corespondenţa Papei Grigore al IX-lea din 1228, succesele par a fi fost reale, dar foarte curând spulberate de iureşul tătar. Alături de cumani se afla aici, la curbura Carpaţilor o populaţie românească în sânul căreia se schiţa o adevărată contrapropagandă ortodoxă de vreme ce un celebru act papal din Perugia datat 14 nov. 1234 făcea menţiunea acestor români trăitori „in Cumanorum episcopatu, sicut accepimus, quidam populi, qui Walati vocantur, existunt” şi care au ierarhi de rit oriental nerecunoscuţi de cataloci („qui busdam pseudo-episcopis Graecorum ritum”) hirotonisiţi, bănuiesc la sud de Dunăre, în ţaratul de la Târnovo. Eşecul propagandei apusene în mediul românesc) prelungit în secolul XIV unde doar istorici improvizaţi sau fantezişti pot să vadă voievozi români catolici trecuţi repede la ortodoxie, fără ca acest lucru să lase urme în texte bine citite! Va fi vădit în istoria episcopiei create după năvala mongolă în încă nedescoperita „civitas de Mylko in confinibus Tartarorum” (scrisoarea din 7 octombrie 1279 a Papei Nicolae al III-lea), o episcopiei a Milcoviei administrată acum de franciscani, dar cu o existenţă mai curând nominală, cu episcopi „în partibus”.

Erau ultimele ecouri cumane din istoria noastră spirituală, aşa cum ultimele reflexe ale unei existenţe româno-turanice se regăsesc în onomastica aulică. Sunt lucruri de mult ştiute, absolut normale într-o istorie medievală. Sigur că, rememorate mereu, chiar redescoperite, ele sunt folositoare celor ce nu trebuie să ignore aportul străin într-o civilizaţie naţională. De fapt celor ce ar trebui să-şi amintească mereu şi mereu de cuvintele marelui învăţat, care a fost în veacul al XIX-lea, Numa-Denis Fustel de Coulanges:„este întotdeauna periculos a se confunda patriotismul, care e o virtute, cu istoria, care e o ştiinţă”.

1Thocomerus-Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneştied. II, Humanitas, Bucureşti, 2007.

2Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (sec. X-XIV), Bucureşti, ed. Academiei, 1974.

3Unul dintre studiile cele mai lămuritoare pentru întreaga această chestiune de istorie universală găsim la O. Pritsak, Studies in Medieval Eurasian History, Londra, Variorum Reprint, 1981.