Banda Zdrelea-Mărunţelu terorizează Bucureştiul

Evenimentele din noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1894, când banda Zdrelea-Mărunţelu nu numai că a dat două lovituri, dar a şi scăpat de Poliţie, au reţinut atenţia presei pentru aproape tot anul. Azi nu se mai ştie însă nimic despre povestea din noaptea cu pricina, numită „noaptea cea mai lungă din istoria criminală a Capitalei“.

Ziarul, , Adevărul“ din 29 ianuarie 1894 titra pe prima pagină:, , Crimele de astă noapte. Împuşcarea inspectorilor-amănunte îngrozitoare“1. Articolul de la pagina a doua relata cu lux de amănunte despre două tâlhării comise în Bucureşti, în noaptea de 27 spre 28 ianuarie de către 14-16 indivizi, ce aveau să fie cunoscuţi drept banda Zdrelea-Mărunţelu (n.r. – în presa timpului un decalaj semnificativ între momentul desfăşurării evenimentelor şi momentul publicării era ceva obişnuit, date fiind instrumentele tehnice precare ale perioadei.

Prima  pagină din „Adevărul“ din 29 ianuarie 1894, în care sunt prezentate crimele bandei Zdrelea-Mărunţelu 

În mod convenţional, „astă noapte“ nu se referă la noaptea care tocmai s-a încheiat, ci la cea de dinaintea ei). În aceeaşi noapte, tâlharii au rănit pe doi dintre inspectorii care-i urmăreau. Timp de şase luni autorităţile n-au reuşit să-i prindă, iar presa centrală a prezentat frecvent, cu umor şi sarcasm, confruntările dintre bandă şi Poliţie;un subiect ce provoca în acelaşi timp teamă, indignare şi amuzament din pricina încercărilor eşuate ale autorităţilor de a pune mâna pe membrii grupării. Şefii bandei, capetele răutăţilor, erau Gheorghe Nicolae, poreclit Mărunţelu, şi Dumitru Zdrelea. 

„Serviciul de siguranţă e ridicul“

Momentul care a adus notorietate bandei şi implicit a liderilor ei a fost reprezentat, aşadar, de noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1894, când, după săvârşirea a două tâlhării în Capitală, răufăcătorii au reuşit să scape de urmăritori. Ziarul, , Timpul“ publica un articol din care cititorii puteau afla cum prima tâlhărie a avut loc chiar în faţa cazărmii călăraşilor, la hanul lui Nichifor, unde mai ­mulţi oameni au fost torturaţi, iar călăraşii din apropiere, deşi au fost anunţaţi, au refuzat să intervină.

Caricatură  grăitoare din „Veselia“, numărul din 6 februarie 1894:poliţiştii se pregătesc să intre în casă, tâlharul e pe acoperiş 

Cea de-a doua tâlhărie s-a petrecut în casa preotului Stan din Grozăveşti, acesta fiind torturat pentru a dezvălui locul unde îşi ascundea banii. În cele din urmă, colonelul Rasty, Prefectul Poliţiei Capitalei, şi câţiva inspectori au pornit în urmărirea lor. Deşi unul dintre tâlhari a fost prins, mai mulţi oameni ai Poliţiei au fost răniţi2. 

În numărul  următor al revistei „Veselia“ (13 februarie), o nouă caricatură pe aceeaşi temă:tâlharii sunt în balon, iar colonelul Rasty încearcă să-i doboare cu tunul 

Şi, , Adevărul“ a subliniat deseori în relatarea evenimentelor incompetenţa autorităţilor. Publicaţia menţiona faptul că tâlharii erau înarmaţi cu pistoale, iar poliţiştii, care încercau să-i prindă, nu aveau arme de foc. Prefectul Rasty, chemat de la balul la care se afla în acea seară, îi urmărea la un moment dat pe bandiţi cu sabia scoasă, iar comportamentul său „eroic“ a fost ironizat în epocă. Una dintre cele mai bune imagini comico-ironice ale acestuia este redată de Constantin Bacalbaşa în Bucureştii de altădată3. Articolul din, , Adevărul“ critica Poliţia şi pentru că intervenise târziu, spre dimineaţă, dar mai ales pe călăraşi, pentru refuzul de a se implica în chestiune, concluzia articolului fiind următoarea:, , Serviciul de siguranţă e ridicul“4. 

Cum s-au transformat bandiţii în vedete

În zilele următoare, cititorii au aflat din paginile ziarelor cine erau cei care terorizaseră Capitala – cei doi şefi ai bandei, Zdrelea şi Mărunţelu, evadaseră din închisoarea de la Târgu-Ocna. Mai mult, urmărirea răufăcătorilor a fost subiectul principal în presa Capitalei. La 30 ianuarie, , , Timpul“ relata cum unul dintre membrii bandei a fost prins în gara din Chitila, iar ceilalţi tâlhari au atacat gara pentru a-l elibera5. Peste două zile, o altă înfruntare a bandiţilor cu Poliţia a avut loc în Pantelimon. În judeţele din jurul Capitalei au fost chemate trupe ale armatei pentru a ajuta la prinderea tâlharilor.

„Curajul“  autorităţilor de a-i ataca pe tâlhari cu sabia, ironizat în paginile publicaţiei „Veselia“

Treptat, se înmulţeau însă ştirile false, zvonurile legate de alte posibile întâlniri cu tâlharii. Unele ştiri exagerau în mod evident numărul soldaţilor sau al poliţiştilor, pentru a accentua incompetenţa lor. Estimarea că 500 de soldaţi nu reuşiseră să facă faţă luptei cu cei câţiva bandiţi e greu de crezut. Totuşi, asemenea ştiri au dus la construirea imaginii idealizate a unor tâlhari invincibili care nu puteau fi prinşi de Poliţie. Fiindcă deveniseră faimoşi, în presă se făcea apel la numele lui Mărunţelu pentru a califica alte tâlhării. Despre un jaf din luna februarie s-a scris în, , Adevărul“ că fusese o acţiune, , à la Mărunţelu“6.

Merită amintit şi faptul că presa vremii relata despre confruntările dintre autorităţi şi banda Zdrelea-Mărunţelu folosind termeni precum, , potere“ sau, , haiduci“. În cultura populară, unii bandiţi cunoscuţi ai epocii, precum Licinski, Pantelimon sau Mărunţelu erau identificaţi cu haiducii din trecut, fiind prezentaţi în piese de teatru sau în romane. Un astfel de roman îi avea drept eroi pe bandiţii conduşi de Zdrelea şi Mărunţelu:se numea Vestitul bandit Mărunţelu şi banda sa:Gheorghe Popa-Niţă Tumbuluc-Nicu Stan Pârvu-Ioan Mămăligă-Mihai Şchiopu şi Ilie Dragotă.

Încă  o caricatură care vorbeşte de la sine:bandiţii Zdrelea şi Mărunţelu, îmbrăcaţi în călugări, pentru a păcăli autorităţile („Veselia“) 

Naraţiunea faptelor după cum s’au întâmplat7. Titlul romanului publicat în 1894 făcea referire la membrii bandei, dar şi la perspectiva autorului de a reda în mod realist faptele tâlharilor. Ca o reacţie la unele prezentări idealizate ale lui Mărunţelu sau ale bandei întregi, autorul punea accentul pe diferenţele dintre haiducii din trecut, aureolaţi de dimensiunea patriotică a acţiunilor lor, şi bandiţii contemporani care nu mai aveau scopuri nobile. Textul includea numeroase trimiteri la biografia eroilor înainte de tâlhăriile din Bucureşti, oferind de asemenea multe informaţii legate de urmărirea şi prinderea membrilor bandei la începutul verii anului 1894. 

, , Cu prinderea tâlharilor/ E o curată halima“

Aspectul comic al poveştii a fost peste măsură de speculat. Astfel, în, , Adevărul“ din 8 februarie a apărut o presupusă, , Ipistolă“8 a lui Mărunţelu către redacţia ziarului:, , Astăzi plimbându-mă prin Capitală am auzitu cum vorbeşte lumea de mine şi D-nu Prefectu al Poliţiu este în pericolu în ori ce ceas după urma mea. Complimente D-lui Prefect Din Partea mea M“. O altă depeşă a tâlharului, publicată în acelaşi număr al ziarului, arăta cum el plecase deja în Bulgaria. Autorităţile nu erau nici ele ignorate, dimpotrivă. Caricatura din, , Adevărul“ din 7 februarie îl avea în prim-plan pe bravul colonel Rasty urmărind pe tâlhari. 

 Răufăcătorii  din banda lui Zdrelea şi Mărunţelu petrec fără griji la zilele oraşului Târgovişte („Veselia“)

Publicaţia care a excelat în prezentarea comică a aventurilor tâlharilor a fost „Veselia“:orice încercare eşuată de a-i prinde pe bandiţi era însoţită de articole şi ilustraţii în paginile revistei. În numărul din 6 februarie 18949 a apărut o astfel de caricatură ce înfăţişa mai mulţi poliţişti şi jandarmi care se pregăteau să intre într-o casă în care se credea că se ascunde unul dintre tâlhari. Acesta era însă pe acoperiş şi le zâmbea urmăritorilor. Imaginea era comentată în versuri:, , Cu prinderea tâlharilor/ E o curată halima/ E operetă d’Offenbach/ Cu cântece de tralala…/ Poliţia, jandarmi, vardişti/ Şi alţi agenţi ce nu-i mai ştiu, / Sosesc să-i prinză pe tâlhari/ În tot-d’a-una prea târziu.../[...] Căci tâlhăroiul a simţit/ Miros greoi de poliţişti/ Şi’ndată dosul el a dat/ Şi la jandarmi şi la vardişti…“ În numărul următor al revistei10, ilustraţia centrală înfăţişa pe Mărunţelu cu ceilalţi tâlhari într-un balon, în timp ce colonelul Rasty încerca să doboare balonul cu un tun. Tâlharii erau prezentaţi în ipostaze diferite, însă de fiecare dată reuşeau să scape de poliţişti şi de jandarmi.

Tâlharii  s-au prins într-o horă, la Bordeiu, alături de reprezentanţi ai autorităţilor („Veselia“)

 Mărunţelu şi banda sa apăreau fie la un bal mascat în Craiova, fie în Herăstrău, fie petreceau, fie erau călugări. Chiar şi după ce au fost prinşi, în vara anului 1894, tâlharii se bucurau de aceeaşi atenţie;deveniseră vedete. Două caricaturi din 22 mai 1894 îi înfăţişau pe Cimpoeru şi Zdrelea:în primul desen cei doi se aflau în faţa judecătorului, iar în cel de-al doilea, petreceau fără griji în penitenciarul Văcăreşti. Spre sfârşitul anului, în noiembrie, când toţi membrii bandei fuseseră capturaţi, Mărunţelu şi Zdrelea erau înfăţişaţi în paginile revistei drept juriu la o expoziţie, examinând mai multe tipuri de cătuşe. 

Condamnare la muncă silnică pe viaţă

Prinderea tâlharilor a fost una dintre ştirile importante ale anului, iar cele cu privire la capturarea lor şi-au făcut loc, în multe cazuri, pe prima pagină a gazetelor. Cotidianul, , Ţara“ titra, astfel, pe prima pagină a numărului din 5 mai 1894:, , Prinderea lui Zdrelea“. Articolul relata cum, în ziua precedentă, Zdrelea fusese prins în Ialomiţa după o scurtă confruntare cu 40 de călăraşi şi mai mulţi soldaţi ce se aflau pe urmele sale11. La scurt timp, autorităţile reuşiseră să-l prindă şi pe Cimpoeru, un alt membru al bandei. În numărul din 7 mai, , , Ţara“12 revenea cu noi detalii, prezentând aducerea celor doi tâlhari în Bucureşti. Zdrelea apărea drept un individ prietenos ce saluta pe ofiţerii care îl aşteptau:, , Trăiţi, d-le căpitan, ce mai faceţi, sănătos? Toţi boierii au venit să ne primească“. Când capul bandei, Mărunţelu, a fost capturat în luna iunie, ziarul făcea referire la tâlhăriile din Bucureşti, din 28 ianuarie 1894, care-i aduseseră celebritatea. Articolul intitulat, , Prinderea lui Mărunţelu“ debuta astfel:, , Gheorghe Nicolae Mărunţelu, tâlharul care din ziua de 28 ianuarie, când împreună cu Zdrelea, Alexandru Ionescu dascălul şi ceilalţi tovarăşi au comis tâlhăria din Bucureşti, e urmărit pretutindeni, a fost în sfârşit prins Duminică seara, la orele 6 în judeţul Dolj, aproape de Craiova“13.

Caricatură  înfăţişându-i pe Zdrelea şi Cimpoeru, un alt membru al bandei, în faţa judecătorului, pentru ca mai târziu, în închisoarea de la Văcăreşti, cei doi să fie trataţi regeşte („Veselia“)

 Atenţia presei a fost captată şi de procesul bandei de la sfârşitul anului. Ziarele au consemnat în reportaje ample dezbaterile legate de acest eveniment. Sentinţa finală – condamnarea la muncă silnică pe viaţă pentru cei mai importanţi membri ai bandei, Dascălu, Mărunţelu, Zdrelea, Stan Pârvu, Gheorghe Popa, Niţă Tumbuluc, Ionescu Ciungu şi Cimpoeru – nu a ştirbit reputaţia lor. În cultura populară a epocii, sentinţa de condamnare la muncă silnică nu era dublată de o condamnare la anonimat. Încercările lor de evadare, precum cea din 1899, erau privite cu mare interes în presa epocii. Mărunţelu şi banda sa aveau să rămână în memoria contemporanilor multă vreme de-atunci încolo, numele răufăcătorilor fiind asociate cu tâlhăriile ce au îngrozit Capitala în ianuarie 1894. 

NOTE

1. „Adevărul“, anul VII, nr. 1765, 29 ian. 1894, p. 1.

2. „Timpul“, anul XVI, nr. 22, 29 ian./10 febr. 1894, p. 2-3

3. Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol II, 1885-1900, Bucureşti, Editura Ziarului, , Universul“, 1927, p. 163

4. „Adevărul“, anul VII, nr. 1765, 29 ian. 1894, p. 2-3

5.  „Timpul“, anul XVI, nr. 23, 23 ian./11 febr. 1894, p. 2

6. „Adevărul“, anul VII, nr. 1773, 7 febr. 1894, p. 3

7. Bujor, Vestitul bandit Mărunţelu şi banda sa:Gheorghe Popa-Niţă Tumbuluc-Nicu Stan Pârvu-Ioan Mămăligă-Mihai Şchiopu şi Ilie Dragotă. Naraţiunea faptelor după cum s’au întâmplat, Craiova, Tipografia David J. Benvenisti, 1894

8. „Adevărul“, anul VII, nr. 1774, 7 febr. 1894, p. 2

9. „Veselia“, anul III, nr .5, 6 februarie 1894, p. 2-3

10. Ibidem, nr. 6, 13 febr. 1894, p. 2-3

11. „Ţara“, anul II, nr. 286, 5 mai 1894, p.1-2

12. Ibidem, nr. 288, 7 mai 1894, p. 2

13. Ibidem, nr. 312, 8 iunie 1894, p. 2