Au existat amazoanele cu adevãrat ?
Chiar dacã amzoanele sunt o invenţie poeticã, mitul lor s-a hrãnit dintr-o realitate. Au existat momente în istorie când femeile au luat calea armelor. Minunate şi monstruoase, amazoanele cristalizeazã ş fantasme contemporane. Dar înainte de a constitui garda tiranilor moderni sau de a inspira comunitãţile de lesbiene, înainte de a deveni simbolul unui cavalerism aristocratic feminin, amazoanele au fost o ficţiune greacã anticã. Ele apar prima datã în Iliada, deci prin secolul al VIII-lea a.Hr.
Hellanicos propune în secolul al V-lea a.Hr. o etimologie interesantã a numelui lor. Aceste rãzboinice epice erau astfel denumite din cauza faptului cã îşi tãiau sânul drept (a-mazos), mutilaţie realizatã la o vârstã fragedã, pentru a facilita utilizarea arcului, aşa cum sugereazã şi tratatul hippocratic. Propunând o asemenea explicaţie, autorii greci atrãgeau atenţia cã poate luptãtoarele celebrate de poeţi şi pictori nu erau tocmai întruchiparea feminitãţii, pentru cã partea lor dreaptã este prin excelenţã masculinã.
La Athena, vasele realizate în secolele VI-V a.Hr. amintesc de înfrângerea lor de cãtre Tezeu. Conform legendei, amazoanele sosite în Attica pentru a rãzbuna rãpirea Antiopei de cãtre erou suferã o înfrângere rãsunãtoare înainte de a se întoarce pe meleagurile natale. De altfel, în 490 a.Hr. la Marathon atenienii îi resping pe perşii care debarcã în Attica, apoi îi înving la salamina în 480 a.Hr. Cântecele funebre care înscriu episodul mitic al înfrângerii amazoanelor în faţa athenienilor în seria marilor acte patriotice anunţã gloria în faţa perşilor încãlcând întru totul convenţiile de gen. De la intervenţia athenianã, amazoanele nu mai pãstreazã nimic din natura lor masculina, ci sunt aruncate în spaţiul gospodãresc, unde nu mai pot lua parte la gloria eroicã. O femeie combatantã nu poate sã fie decât o figurã miticã.
Dar aceastã interpretare ideologicã a athenienilor nu a dominat mereu. Discursul despre amazoane şi despre diviziunea genurilor se construieşte într-un context politic bine determinat, cel al rãzboaielor greco-persane. Deşi amazoanele apar în surse în secolul al VIII-lea a.Hr., trãsãturile lor se contureazã la finele primului mileniu. Sunt un popor migrator care se stabileşte la graniţele teritoriului cunoscut de greci, în sudul, estul şi vestul Mediteranei. Diodor din Sicilia, în secolul I a.Hr., le aşeazã în Libia în vreme ce tradiţia mai veche le plaseazã în Asia Micã, la nord de Marea Neagrã şi în apropiere de un fluviu numit Thermodon. Au o societate şi îi invitã periodic pe vecini sã împartã cu ei patul pentru a-şi asigura urmaşii (pe cei masculini îi ucid, conform lui Iustinus). Este o lume inversatã şi o utopie, ambivalenţa amazoanelor când valorizate, când blamate, provenind din diversitatea tradiţiilor culturale.
Maniera în care sunt prezentate în Iliada este reprezentativã pentru panelenismul cultural ce caracterizeazã Grecia arhaica. Acestea se luptã cot la cot cu eroii şi se încadreazã perfect în lumea lor, împãrtãşindu-le valoarea (andreia) şi prestigiul. Fiind femei, posedã o anumitã distinctivitate, dar aceasta le aporpie de zeiţe, la care se face referire tot cu un substantiv masculin:theos. Diferenţa sexualã pare în lumea eroicã puţin importantã, la fel ca şi în lumea zeilor unde o gãsim de pildã pe Athena. Dar pentru grecii din epoca clasicã protagoniştii homerici întruchipeazã un timp şi spaţiu revolute. Anumite elemente istorice ar fi putut însã inspira poveştile. De exemplu, un mic vas de la finele secolului al VII-lea a.hr. de origine corinthicã şi descoperit pe insula Samothrace, prezinta douã grupuri cîn conflict. Înteresant este ca amazoanele sunt individualizate prin nume:Areximacha, Alkinoa, Andromeda, care îi înfrunta pe Heracle, Iolaus şi Metoitas. Poartã coif, arc, scut şi veşminte lungi (peplos)legate cu o centurã. Însuşirile apar şi pe un numãr de scuturi depuse ca ofrande în sanctuarul lui Zeus din Olympia. Pe unul dintre acestea este înscrisã prescurtarea Pen., probabil cu referire la Penthesileea, faimoasa inamicã a lui Ahile dintr-o epopee pierdutã, Etiopida. Relatarile locale menţioneazã acţiunile curajoase ale unor femei care au luat calea armelor când cetatea o cerea:Telesilla din Argos sau Merpessa din Tegeea. Un monument enigmatic descoperit la finele secolului al III-lea a.Hr. în Messena are gravate în acelaşi mod numele a 6 bãrbaţi şi 4 femei, interpretat ca dovada existenţei unei rezistente feminine în momentul în care oraşul se afla la anaghie, prin 214 sau 201 a.Hr. când cetatea era ameninţatã, participarea femeilor la rãzboi se considera un lucru normal.
La fel ca eroii epici, amazoanele sunt dezirabile şi tinere, simboluri ale vârstei eroice. Când Herodot povesteşte despre originile neamului scit al sauromaţilor, pomeneşte şi amazoanele, pe care localnicii le considerã partenere sexuale potrivite şi aleg sa le seducã, nu sã le înfrunte. Astfel se naşte un popor cunoscut pentru provocarea adresatã tinerelor fete de a învãţa mai întâi tainele cãlãriei şi apoi pe cele ale cãsãtoriei. Amazoanele nu se feresc deci de iubire, dar sunt şi supuse violentelor sexuale. În secolul al VI-lea, o temã popularã referiotoare la amzoane este aceea a luptei dintre Heracle şi Hippolita, luptã reprezentatã pe ceramica atticã înainte de sursele scrise precum Pindar. Centura reginei simbolizeazã, la fel ca centura rãzboinicã (zoster) caracterul eroic, dar la fel de bine poate simboliza centura tinerei soţii (zone) care este desfãcutã în noaptea nunţii. Din eroine rãzboinice amzoanele devin si potenţiale victime ale agresivitaţii masculine. Introducerea rãpirii Antiopei de cãtre Tezeu (Plutarh) în secolul al VI-lea a.Hr. are douã consecinte importante:teatrul de rãzboi în care sunt implicate eroinele se mutã la Athena şi ele se prefac din rãzboinice neînfricate în simboluri ale barbariei orientale.
La Athena se produce într-adevar cea mai mare transformare a imaginarului amazonian. Athenienii descoperã relativ târziu, probabil nu înainte de secolul al VI-lea, popoarele care care au fost îndelung dominate de regatele orientale Lydia, Assiria, Mesopotamia, Persia. Se ştie acum cã întrebuinţarea cailor la rãzboi şi a arcaşilor cãlare este un element de civilizaţie scitã, atestatã prin secolul al VII-lea a.Hr. în Aantolia. Cercetarea arheologicã a dat la ivealã cã 20% dintre mormintele din arealul dintre Don şi Volga au aparţinut unor tinere femei bogate care se ocupau cu razboiul, o practicã elitistã şi specificã unei anumite vârste. Dar profesionalismul feminin într-ale armelor şi societatea exclusiv femininã ies din discuţie. Mitul amazonian este totuşi lãrgit şi nuanţat în Athena clasicã.
În reprezentãrile pictografice din epocã, amazoanele se leapãdã treptat de armele greceşt şi se urcã pe cai, adoptând arme tipic barbare precum scutul tracic, arcul curbat sau mica secure. Poartã pe cap boneta frigianã. Caracteristicile epocii eroice sunt însã pãstrate într-o mãsurã:consumã carne crudã şi sunt corecte în luptã. Luptele cu perşii, purtate mai întâi în Asia Micã şi apoi în Grecia, favorizeazã analogia dintre combatanţii perşi şi amazoane. La puţin timp dupã victoria din 490, athenienii ridicã o ofrandã monumentalã pentru Apollo la Delphi. Pe metope sunt înfãţişate amazoane care se rãzboiesc când cu grecii, când între ele. Se face una dintre primele referiri sculpturale la mitul eroic al lui Tezeu şi al combatantelor. Amazonomachia este o noutate simbolicã adusã de athenieni:i-au învis pe perşi aşa cum odinioarã eroii le-au învins pe amazoane. Tema victoriei împotriva luptãtoarelor pentru a ilustra reuşita antipersanã aduce în vedere cã nu mai este vorba de celebrarea unor eroi individualizaţi, ci a unor popoare întregi. Amazonomachia sculptatã la Olympia în 460 a.Hr. în templul lui Hefaistos şi în Parthenonul athenian în 450 a.Hr. probabil de artizanii îndrumaţi de Fidias, încarneazã metaforic victoria ordinii greceşti asupra haosului barbar:înfruntarea amazoanelor, asociate cu zeul Ares de cãtre Eschil, are loc la acelaşi nivel cu înfruntarea titanilor, a centaurilor sau a troienilor. Trecând prin filtrul narativ al amazonomachiei lui Tezeu, victoria grecilor devine perpetuã.
Într-un discurs care care vrea sã reprezinte celebrarea oficialã a morţilor cãzuţi în rãzboiul corinthic, care opusese athenienii şi spartanii în anii 395-387 a.Hr., oratorul Lysias pune învingerea amazoanelor pe seama revelãrii adevãratei lor naturi (physis):nu sunt eroine, ci femei (gunaikes), soţii. Exploatarea mitului de cãtre athenieni reiese şi din ideea cã ar fi moştenitorii unici ai virtuţilor masculine din epopee. Viziunea însã nu este împãrtãşitã pe tot cuprinsul lumii greceşti.
Hecateu, în Periodos Ge, pomeneşte de culte funerare amazoniene în Asia Micã, semn cã se mai pãstase credinta arhaicã în eroicitatea lor. Acolo sunt celebrate ca fondatoare de cetãţi, uneori şi eponime:Myrina sau Sinope. Pindar, în secolul al V-lea a.Hr., pretinde chiar cã marele sanctuar al Artemidei din Efes ar fi fost fondat de cãtre ele. Grupul statuar al amazoanelor realizat prin 430 a.Hr. simbolizeazã identitatea civica a unui oraş plasat sub protecţia lor. Amazoanele ar fi putut servi drept o ilustraţie a rezistenţei la organizarea atticã impusã in cadrul Ligii de la Delos, un simbol al nesupunerii ca urmare a politicii imperialiste atheniene. Şi în Halicarnassos, în Caria, se foloseşte iconografia amazonianã. Faimosul mormânt al regelui Mausol prezintã statuile ansamblului dinastic care a guvernat orauşul:printre ei se aflã Artemida I, Artemida II, Aphneis, Ada. În anii 350-330 a.Hr. şi femeile aveau acces la puterea politicã. Carienii şi-au construit prestigiul apelând la o imagine din Asia Minorã care oferea bogãţie naturii feminine.
Peste tot în lumea greacã femeia putea sã-şi probeze curajul, dar sunt rare cazurile în care exercita putere politicã. Putea sã se hrãneascã spre legitimare din acest mit al doamnei rãzboinice. Oricum, interpretarea athenianã care reducea femeia la rolul de soţie nu deţinea o hegemonie în imaginarul grecesc. Tradiţia arhaicã le atribuia atât calitãţi eroice, cât şi feminine, fãrã ca acestea sã se contrazicã în vreun fel. Eroismul feminin, deşi secundar în comparaţie cu rolul atribuit de ideologia civicã şi familialã, a fost rãmâne o constantã.
Mai multe pe histoire.presse.fr
