Ultimul răsărit al Semilunei. Imperiul Otoman intră în Război

Considerat „Bolnavul Europei” de aproape două secole, Imperiul Otoman era în pragul colapsului la începutul Primului Război Mondial. Cele mai recente lovituri – războiul din 1877-78, pierderea Bosniei în 1908, pierderea Libiei și arhipelagului Dodecanez în 1911 în fața Italiei și, mai ales, Primul Război Balcanic, 1912-13, în care pierduse posesiunile europene – șubreziseră Imperiul, atât din punct de vedere militar, cât și economic, social, diplomatic. Astfel, intrarea otomanilor în război în 1914 a fost o surpriză pentru mulți, însemnând, totodată, și pasul final spre dispariție. 

În 1914, Imperiul cuprindea actuala Turcie, Irak, Siria, Iordania, Liban, Israel și Palestina, Arabia Saudită (stăpânire mai mult de jure decât de facto), Yemen, Qatar. În sudul Peninsulei Arabe, dincolo de o zonă neutră, țărmurile erau posesiuni britanice;în est, Persia[i] se afla sub dublă influență ruso-britanică, cu o zonă neutră în centru;în vest, pe țărmul estic al Africii, se aflau Egiptul ocupat de britanici, Sudanul Anglo-Egiptean, Eritrea italiană, Somalia Franceză/Djibouti;în nord, statele balcanice proaspăt „întregite” cu teritoriile obținute în 1912-1913.

După revolta Junilor Turci din 1908-09, Imperiul era condus de facto de triada Talat Pașa – ministru de Interne, Enver Pașa – ministru de Război și șef al Marelui Stat Major și Ahmet Djemal Pașa – ministrul Marinei. Noua conducere a dorit să modernizeze rapid Turcia pe toate planurile, războaiele din 1911-1913 împiedicând însă aceste demersuri. Pe plan diplomatic, Imperiul a încercat o apropiere de Antantă, dar otomanii au fost refuzați, astfel că s-au reorientat spre Germania, partener de nădejde al Imperiului încă de la Congresul de la Berlin din 1878.

După 1882, în paralel cu consilieri militari britanici și francezi, consilierii germani au început să influențeze masiv deciziile otomanilor, în ce privește achiziționarea de armament și reforma armatelor după model german, inclusiv a uniformelor și doctrinei militare. Germanii erau acceptați pentru eficiența lor, dar și pentru că Berlinul nu reprezenta vreo amenințare directă de vreun fel la adresa Imperiului Otoman.

Imperiul Otoman va lupta pe cinci fronturi în Marele Război:Gallipoli, Sinai-Palestina, Arabia, Irak, Caucaz. Pe lângă aceste fronturi, trupe otomane au fost trimise ca ajutor aliaților în alte teatre de război:Galiția, Polonia, Salonic, România. Alte trupe au efectuat raiduri și misiuni în Libia, sudul Peninsulei Arabia, Yemen, Persia. Agenți otomani au activat în Sahara Franceză, Sudan, Etiopia, Somalia, Oman, Afganistan, Asia Centrală și India, pentru a obține informații și a încerca provocarea unor insurecții armate împotriva Antantei. În unele cazuri s-a reușit crearea unor situații periculoase în aceste posesiuni europene, cum a fost cazul în Libia, ocupată doar de trei ani de italieni, unde agenții otomani aduși de submarinele germane au inițiat o revoltă atât de violentă încât trupele italiene au rămas doar în controlul teritoriilor de coastă.

Imperiul Otoman nu deținea o industrie serioasă de armament, puținele fabrici construite după 1909 neputând face față necesarului de război. Depozitele de muniție, armament și echipament erau aproape goale după războaiele din anii precedenți. Mitralierele erau puține, majoritatea fiind Maxim și Hotchkiss, iar comunicațiile moderne erau practic inexistente. Sultanul putea telefona direct la Berlin, dar nu putea telefona comandanților săi din teren... Chiar de la început, Enver Pașa a cerut Germaniei 500.000 obuze, 200.000 puști, mine navale, piese de artilerie, camioane, unelte, bocanci, uniforme, pături, conserve de hrană etc. Infrastructura Imperiului era foarte proastă, cu foarte puține căi ferate, drumuri de pământ, deplasările de trupe devenind astfel foarte anevoioase în condițiile terenului accidentat și a climei extreme în unele zone.

 Armata Imperiului

Armata otomană cuprindea toți bărbații musulmani apți, în afară de cei scutiți în mod tradițional – cei din Istanbul, Najd și Hidjaz din Arabia, și din triburi nomade, asupra cărora Imperiul nu avea control. Din aceste zone se puteau recruta voluntari și trupe neregulate, mai ales de cavalerie. Alte categorii scutite de serviciu militar erau studenții, mai ales cei din școli religioase, unii profesori, judecătorii, șeicii, imamii, angajații familiei imperiale.

Oficial, serviciul militar începea la 20 de ani și cuprindea patru faze:3 ani de serviciu activ – Nizam;6 ani în rezerva activă – Ihtiyat;9 ani în rezerva inactivă – Redif;2 ani în gărzile teritoriale – Mustahfiz. Spre sfârșitul domniei lui Abdul Hamid II (1876-1909), interesul în pregătirea armatei a scăzut, la fel și finanțele pentru instrucții și mai ales manevre, care se puteau transforma ușor în revolte armate împotriva sultanului. După preluarea puterii de către Junii Turci, a început reforma armatei și reluarea pregătirii temeinice, reforme curmate brutal de războaiele mai sus amintite. Totuși, guvernul a comandat mult echipament militar pentru marină și armată, mai ales din Germania, s-au reorganizat armata activă și rezerva, s-a creat serviciul medical și cel veterinar, noi centre de instrucție. Noile legi prevedeau că și ne-musulmanii erau datori cu serviciul militar.

După Războaiele Balcanice, în care otomanii au pierdut circa 250.000 soldați, sute de ofițeri în vârstă au fost pensionați forțat, fiind înlocuiți cu tineri, unii dintre aceștia având stagii de pregătire la Berlin. Totuși, la începutul războiului, armata otomană se afla nepregătită pentru conflict, din foarte multe puncte de vedere.

Armata era împărțită în trei corpuri principale:armatele 1 și 2 se aflau la vest și respectiv la est de Constantinopol, Armata a 3-a la Erzurum, înspre Caucaz. În noiembrie a fost creată Armata a 4-a, la Damasc, Armata a 5-a fiind creată în primăvara anului 1915. Armatele 6-9 au fost create de-a lungul războiului. Pe lângă acestea, armata de elită Yıldırım/Fulgerul a fost creată în toamna anului 1917, pentru a face față ofensivei britanice din Palestina.

Fiindcă nu mai aveau nicio șansă să recâștige teritoriile pierdute anterior, otomanii au marșat pe idealurile pan-turciste, de eliberare a popoarelor turcice din Imperiul Rus, și de a crea astfel un mare Imperiu Turcesc. O astfel de doctrină avea și darul de a contribui la moralul și așa foarte ridicat al soldaților turci, chiar dacă echipamentul, dotarea și instrucția de război lăsau de dorit. Dăruirea soldatului turc în luptele crâncene purtate în condiții crunte de deșert sau în munți înghețați i-au adus acestuia porecla de Mehmetcik (Micul Mehmed) sau Johnny Turk din partea englezilor. Pentru arabi, aliați sau dușmani deopotrivă, soldatul turc era Abu Shuja’a/Tatăl Curajului. Între soldați și ofițeri exista o strânsă legătură, cel puțin până prin 1917. La atacurile frontale, îndeosebi noaptea, ofițerii mergeau în frunte, ridicând biciul de călărie doar când erau aproape de pozițiile inamice, soldații răcnind vechiul strigăt de luptă, arhicunoscut de secole, Allahu Akbar/Allah e mare, doar în clipa în care luau cu asalt tranșeele inamice. Religia avea un rol foarte important în armată, trupele fiind acompaniate de imami/preoți musulmani, care citeau din Coran în timpul luptelor, sau preluau comanda trupelor în cazul în care toți ofițerii fuseseră uciși. Dervișii s-au înrolat și ei în unitățile militare, ca voluntari, fiind considerați luptători sfinți. Tot ei asigurau o parte din muzica militară, nelipsită din armatele otomane, de la începutul Imperiului. Nu exista marș fără nai, fluier, trompete, tobe.

Exista o mare neîncredere în soldații arabi și, mai ales, în armeni. Chiar la începutul războiului, un mare număr de armeni au dezertat sau au părăsit Imperiul și s-au înrolat voluntari în unitățile armatei ruse. Gherile armene operau și pe teritoriul otoman, fiind responsabile de ambuscade și masacre. Conflictul etnic va degenera în marele genocid asupra armenilor, unul dintre cele mai negre capitole din istoria Turciei.

Marina deținea nave învechite, unele de dinainte de războiul din 1877-78:4 cuirasate, 2 crucișătoare, 8 distrugătoare, 7 torpiloare, 3 canoniere torpiloare, câteva canoniere mici, nave de suport, un puitor de mine și iahtul imperial... Cele mai noi și mai bune nave erau cele două cuirasate germane. Rolul marinei era de a proteja convoaiele de provizii, capitala, de a neutraliza eventualele submarine inamice din Marea Marmara și de a lupta contra „piraților” greci care atacau insulele deținute de otomani, cu sprijin britanic și francez.

Aviația era comandată în 1914 de un căpitan francez, înlocuit rapid cu un maior german. Aproape inexistentă, aviația otomană deținea 6 (șase!) avioane franceze, dintre care 4 funcționale, 2 survolând Bosforul, 2 Dardanelele. Mai existau 4 avioane de instrucție la sol, 2 hidroavioane și un balon de observație. În întreg Imperiul existau 10 piloți calificați, iar grosul mecanicilor era format din armeni, în care nimeni nu avea încredere. 2 avioane au fost capturate de la ruși și englezi, fiind refolosite împotriva foștilor „proprietari”. Primele avioane germane au sosit abia în martie 1915, până la sfârșitul războiului fiind livrate și folosite 260 de avioane, pilotate în mare parte de germani. Piloții turci, arabi și doi persani se aflau în escadrilele de recunoaștere.

Printre trupele neregulate, mai ales de cavalerie, se numărau kurzii, folosiți cu succes împotriva cazacilor (între cele două etnii exista o ură teribilă). O parte dintre triburile kurde vor lupta contra rușilor, altele contra armenilor, altele contra otomanilor. Alte etnii din armată erau lazii, cerchezii (alungați de ruși în secolul XIX din Caucaz), arabi, armeni, greci și evrei, mai ales în batalioanele de muncă.

Pe lângă armată, existau și trupele paramilitare de elită de jandarma, formate după 1878, după model francez, însărcinate cu securitatea internă și paza granițelor, având unități în multe orașe mari. În capitală se găsea Itfayie – unitate de pompieri care erau totodată și infanterie.

O mare lipsă resimțită încă de la început în armată a fost cea a subofițerilor instruiți și calificați. Cadeții erau instruiți timp de 6-8 luni, apoi erau trimiși pe front cu grad de caporal. Totodată, chemarea la oaste a țăranilor a condamnat practic Imperiul la foamete, recolta rămânând în bună parte neadunată. Personalul medical era de asemenea foarte redus și nu îndeajuns de calificat pentru război. Multe arme individuale erau de secol XIX și văzuseră războiul din 1877-78. Lipsa uniformelor și a bocancilor era atât de acută, încât, la Gallipoli, soldații luau cizmele englezilor morți în luptă și le purtau. La fel, în Caucaz, cizme și mantale rusești. Administrația otomană, rudimentară, nu avea liste complete cu unitățile aflate în luptă, astfel încât acestea nu primeau nici provizii, nici solde.

O mare problemă era, de asemenea, lipsa hărților, mulți ofițeri trebuind să se bazeze pe hărți turistice din ghiduri de călătorie...

Armata număra în 1914, în mod oficial, aproximativ 360.000 de oameni în 36 de divizii, Imperiul trimițând în luptă de-a lungul războiului 2.873.000 de oameni, dintre care cifre care nu sunt sigure dau pierderi de 243.598 morți în luptă sau ca urmare a rănilor, 61.487 dispăruți, 406.759 răpuși de malarie, tifos, dizenterie, febră, și o uluitoare cifră de aproape 500.000 dezertori ! La o populație de circa 22.000.000 (dintre care doar 50% turci), pierderile estimate de 4.500.000 oameni, militari și civili, din cauza războiului, dar majoritatea din cauza foametei, bolilor, condițiilor de viață, pun Imperiul Otoman printre statele cu cele mai mari pierderi din întreg războiul.

Ofițerii primeau rar permisii, soldații și subofițerii niciodată. Transportul se făcea în mare măsură cu măgari și cămile, cicliști erau în general doar printre jandarmi. 

Drumul spre război

În timp ce Marele Vizir/primul ministru otoman, Sait Hamil, nu dorea intrarea în război, fiind mai degrabă orientat spre o neutralitate completă, și o alianță cu Bulgaria și România, Enver Pașa, adevăratul conducător al statului, a semnat în 2 august alianța secretă cu Germania, interesată de un front est-european sau caucazian împotriva rușilor. Se spera și intrarea Bulgariei în război și un atac comun otomano-bulgar împotriva Rusiei (în cazul în care România intra și ea în război) sau împotriva Serbiei și, eventual, a Greciei. În aceeași zi s-a ordonat mobilizarea generală.

A doua zi, otomanii minau intrarea în Dardanele, singurele nave care au mai intrat în Strâmtori fiind două cuirasate germane, urmărite de flota britanică. Breslau și Goeben, comandate de amiralul Wilhelm Souchon, aveau misiunea de a ataca transporturile franceze de trupe din Algeria spre Franța, dar au fost nevoite să se refugieze în apele teritoriale, încă neutre, ale otomanilor. Navele au fost imediat vândute – fictiv – otomanilor, redenumite Midilli, respectiv Yavuz Sultan Selim, echipajele au luat uniforme otomane, iar Souchon a devenit comandantul flotei otomane, cu grad de vice-amiral.

Văzând ezitările otomane, germanii au făcut primul pas și au băgat Imperiul Semilunei în război. Pe data de 29 octombrie, ca replică la zvonurile că rușii ar fi încercat minarea intrării în Bosfor, navele otomane, comandate direct de Souchon, au atacat și bombardat baze rusești din Marea Neagră. Rusia a invadat estul Turciei și a declarat război.

În 14 noiembrie, sultanul a chemat la Jihad împotriva Antantei, chemare care nu a avut însă efectul scontat.

Consilierul german Bronsart von Schellendorf a trasat planurile de campanie ale armatei otomane, în concordanță și cu doleanțele Constantinopolului[ii]:defensivă în zona capitalei și a Strâmtorilor, ofensivă peste peninsula Sinai înspre Canalul Suez și Egipt și o a doua ofensivă înspre Rusia, prin Caucaz. 

Războiul contra Rusiei – Marea Neagră

Pentru primul atac naval, din 29 octombrie, au fost stabilite cinci ținte pe coasta Rusiei, lovite de patru escadre:Sevastopol, Feodosia și Yalta, Odessa, Novorossiysk. Navele otomane au bombardat baterii, depozite și grânare de pe țărm și au scufundat câteva nave mici. În 5 noiembrie, rușii au minat intrarea în Bosfor, în perioada următoare nave și submarine ruse operând în larg și pe coastele otomane. La rândul lor, otomanii și-au făcut simțită prezența în Marea Neagră, bombardând instalații de pe țărm, ducând scurte lupte navale și debarcând în 5 decembrie la Cetatea Albă, pentru a distruge instalațiile de cale ferată. Operațiunea a fost un eșec, toți soldații fiind luați prizonieri. 

Dezastrul din Caucaz

În 1 noiembrie, Rusia a invadat estul Imperiului, pe direcția Erzurum, a doua zi declarând război Imperiului Otoman, urmată de Anglia și Franța, pe data de 5. Încă înainte, francezii și englezii bombardaseră Aqaba, Gaza, fortificații din Dardanele și coasta Yemenului.

Zona de conflict era foarte accidentată, cu munți de peste 3.000 de metri, dominați de pante golașe, care nu ofereau posibilități de adăpostire de capriciile vremii sau de tirul inamic. Drumuri nu existau, în afară de câteva poteci, iar iarna, temperaturile coborau la minus 50 de grade, zăpada atingând 3-4 metri. Problemele logistice ale unei campanii în zonă erau imense – era nevoie de haine, combustibil, hrană multă. În ideea recuperării teritoriilor pierdute în 1878, impetuosul Enver a hotărât o ofensivă generală într-o zonă mai potrivită de fapt pentru defensivă. Comandantul Armatei a 3-a, Hassan Izzet Pașa îl avea ca șef de Stat Major pe lt.-col. german Guse și comanda 134.000 de oameni, dotați cu 73 de mitraliere și 218 piese de artilerie. Alături de trupele sale se aflau și jandarmii din zonele Van, Bitlis, Diyarbakîr.

Rușii au trecut granița în 1 noiembrie, atacul principal fiind pe drumul Sarikamiș-Erzurum, cu un atac secundar în zona Oltu și alte atacuri spre Karaköse/Ağrı și Beyazit, orașe ocupate și ținute cu un important ajutor armean. După o săptămână, parcurseseră jumătate din distanța spre Erzurum, când au fost opriți de contraatacurile otomane. În 12 noiembrie, otomanii au început să-i împingă înapoi pe ruși, cu pierderi moderate de ambele părți, frontul oprindu-se la 25 de kilometri de graniță. Otomanii doreau să copieze marele succes german de la Tannenberg și să îi zdrobească pe ruși într-o bătălie de anihilare.

În 8 decembrie, colonelul Hafiz Hakki, proaspăt sosit de la Constantinopol, l-a înlocuit pe Izzet, care s-a opus pe față unei ofensive pe timp de iarnă, și a ordonat ofensiva peste munți. Patru zile mai târziu, Enver Pașa însuși a ajuns în zonă, participând personal la trasarea planurilor de bătaie. Planul era simplu:în timp ce un corp otoman i-ar fi ținut în loc pe ruși, alte două corpuri i-ar fi flancat. După încercuire, trupele ruse ar fi fost zdrobite. Urma avansul spre Kars și Ardahan și ocuparea teritoriilor din Caucaz. Din informațiile disponibile, rușii erau mai puțini și mai prost dotați, dar puteau aduce 100.000 întăriri, deci trebuia acționat rapid. Pe 19 decembrie, toate trupele trebuiau să fie pe poziții, iar asaltul urma a avea loc pe 22. Pe o vreme blândă, otomanii s-au pus în mișcare și au ajuns la Sarikamiș, important punct de cale ferată, în noaptea de 25 spre 26 decembrie, luând orașul după câteva asalturi la baionetă. Un alt corp a ocupat Ardahan, dar a trebuit să se retragă, luptând, în fața unui contraatac rus. A intervenit însă epuizarea, nu toate trupele au reușit să ajungă la destinație, unele unități au tras una asupra celeilalte în ceață, cauzându-și mii de morți, iar vremea s-a schimbat brusc în ziua de 28. Zăpada a atins rapid 1, 5 metri, iar temperatura, -26 de grade. Trupele nu aveau echipament de iarnă și au început să apară pierderi serioase. Corpul IX otoman, prins de zăpadă pe un munte din apropiere, a fost practic distrus de condițiile meteo, soldații înghețând de frig la propriu, pe un viscol cumplit, neputând ieși din nămeți. Unii soldați se puneau să doarmă, tocmai pentru a muri liniștiți și fără durere;alții au dat foc pădurii de pe un versant întreg, pentru a se încălzi.

Toate atacurile celorlalte corpuri au fost respinse de ruși, care au și găsit, la un ofițer prizonier, ordinele detaliate ale lui Enver. Trupele rămase pe poziții au fost atacate de ruși în 2 ianuarie, existând pericolul unei încercuiri și anihilări totale. După două zile de lupte, Enver a aprobat retragerea, foarte mulți ofițeri și soldați fiind luați prizonieri – pierderile totale au fost estimate înspre 50.000. Exista pericolul unei invazii rusești, dar și rușii suferiseră pierderi grele – 30-35.000 – și nu riscau o ofensivă pe timp de iarnă. În 9 ianuarie, la Erzurum, calculele otomane dădeau 42.000 soldați în Armata a 3-a, dintre care 10.000 erau înarmați. Enver a plecat la Constantinopol, urându-le soldaților succes. Din acest moment, conștient de dezastrul cauzat, nu a mai comandat niciodată trupe în luptă. Cu tot cu trupele din Erzurum, circa 52.000 otomani se aflau în fața a 78.000 ruși, pe un front de 600 km lungime, așteptând primăvara.

În timp ce armatele inamice se luptau în Caucaz, o forță redusă numeric de otomani și cavalerie kurdă a atacat în zona Urmia, în Persia, ocupând orașul Kotur, rușii retrăgându-se din fața lor. Alte trupe ruse au ocupat Tabriz și Teheran. După dezastrul de la Sarikamiș, otomanii s-au retras, rușii ocupându-și din nou pozițiile. Până în aprilie 1915, otomanii vor fi scoși din Persia.

Arabia

După bombardamentele britanice asupra Yemenului, comandantul otoman din Hedjaz și Yemen, Ali Sa’id Pașa, a atacat posesiunea britanică vecină și a asediat garnizoana din Aden. Totodată, a sprijinit rebeliunile din Somalia, Eritrea și Etiopia împotriva trupelor coloniale ale Antantei.

În Qatar, mica garnizoană otomană de la Doha și-a apărat fortul de pământ, din toamna anului 1914 până în primăvara anului următor, când l-a predat șeicului local și s-au retras. În 1916, Qatar a devenit protectorat britanic. 

Irak

Deja în 1 noiembrie, britanicii au debarcat trupe anglo-indiene la Fao/Al-Faw, fortul cel mai sudic al provinciei.

Flotila britanică a distrus canonierele otomane și a contribuit la avansul relativ rapid al trupelor de uscat. Pe 7 noiembrie, britanicii au ajuns la Basra, unde au fost chemați în ajutor de comercianții orașului, care își vedeau depozitele prădate de populația locală, în condițiile în care mare parte a trupelor otomane fuseseră retrase pentru a fi trimise pe alte fronturi. Rămăseseră abia circa 23.000 soldați, dintre care doar 5.600 armată regulată, restul fiind jandarmi, trupe de graniță, trupe neregulate tribale, având doar 3 mitraliere și 33 piese de artilerie. A urmat luarea orașului Qurna, în data de 9 decembrie. Calea spre Bagdad părea larg deschisă.

Otomanii au trimis imediat trupe și au reușit să stabilizeze frontul. Comandant era acum Suleyman Askeri Bey, fost șef de gherilă în Balcani, care se ocupa de serviciul secret otoman, responsabil cu rebeliunile din coloniile Antantei. Soldat desăvârșit, a reorganizat defensiva și a reușit să-i țină pe britanici în loc, chiar să-i respingă, mai ales că aceștia nu aveau hărți detaliate ale Irakului și nici nu știau câți inamici au în față. În 20 ianuarie 1915, după victoria asupra britanicilor de la Ruta, grav rănit, Suleyman a fost nevoit să își părăsească temporar postul. Luptele vor continua neîntrerupt în această zonă, până în 1918.

 Sinai și Canalul Suez

Armata a 4-a a fost formată în 6 septembrie 1914 din trupe mutate sau proaspăt formate, pentru atacul împotriva Egiptului. Planul trasat de Djemal Pașa și de consilierii germani prevedea un atac principal peste peninsula Sinai înspre Ismailia, localitate aflată la mijlocul lungimii canalului Suez (160 km), de unde acesta putea fi blocat și Egiptul atacat. Se spera și într-o revoltă a populației musulmane egiptene. 25.000 de oameni, cu un moral excelent, au început în 14 ianuarie deplasarea, care a durat două săptămâni. Pentru a nu fi observați de aviația britanică, deplasarea avea loc doar noaptea. În ciuda acestor precauții, britanicii observaseră mișcare în peninsulă, dar nu știau despre ce este vorba. Defensiva Canalului era foarte bine pusă la punct, și circa 150.000 de trupe – britanici, australieni, neo-zeelandezi, indieni – erau dislocate în Egipt, față de doar 20.000, cât știau otomanii. De-a lungul canalului, nave de război britanice și franceze întăreau defensiva.

În noaptea de 1 spre 2 februarie, otomanii au încercat să traverseze Canalul și să atace posturile britanice. Fără a fi deprinși cu astfel de operațiuni, unii soldați s-au panicat, zgomotul atrăgând atenția unui turn de pază britanic, care a început să tragă, dând alarma. Soldații otomani au sărit în apă, unii au luat-o la fugă înapoi, cei ajunși pe malul vestic au luptat cu dârzenie, dar au fost respinși de atacurile de infanterie și de salvele trase de navele aliate. Retragerea s-a făcut în ordine, lăsând însă bărcile și restul materialului în urmă, alături de 192 morți, 381 răniți, 400 prizonieri și 727 dispăruți. La mijlocul lunii februarie, trupele otomane s-au retras înapoi în Gaza. Cu toate că nu a reușit să realizeze ceva notabil, atacul le-a demonstrat britanicilor că otomanii sunt în stare de atacuri surpriză, o bună parte din trupele din Egipt fiind menținute aici, în loc să fie transportate pe câmpurile de luptă din Europa. 

O rază de speranță?

Înfrângerea cruntă din Caucaz nu adusese Imperiul la disperare, iar micile victorii obținute păstrau încrederea în izbândă. Se spera, la începutul anului 1915, că, alături de Germania și Austro-Ungaria, războiul va fi câștigat, Semiluna putând să se întindă peste teritorii de mult pierdute sau nou dobândite. Un vis ca un miraj în deșert…

[i] Persia, actualul Iran, se afla într-o stare de decădere profundă la începutul secolului XX, armata nefiind în stare să împiedice vreo imixtiune străină.

[ii] Otomanii au păstrat numele vechii capitale a Imperiului Roman de Răsărit, sub forma Kostantîniyye. Oficial, numele Istanbul, care vine și el tot din limba greacă, este în vigoare din anul 1930.