Turcia, Rusia și independența României
Pentru Imperiul Otoman, „bolnavul Europei”, pacea obținută la Paris după Războiul Crimeii înseamnă, pe termen lung, începutul sfârșitului pentru posesiunile sale din Balcani. Destrămarea începe cu Principatele Române, care aleg un singur domnitor în Țara Românească și Moldova. Firmanul imperial din 2 decembrie 1861 acceptă, cu titlu provizoriu, Unirea, iar în Europa nimeni nu își face iluzii: e doar o etapă în obținerea independenței pentru proaspătul stat român.
În Balcani națiunile se frământă. Serbia e cea mai activă:în 1861 își creează o mică armată și instituții care să pună bazele statului federativ pe care dorește să-l întemeieze, iar acțiunile ei au rol de catalizator al revoltelor. Una dintre ele se declanșează în Herțegovina, în 1874, și degenerează rapid:musulmanii sunt masacrați, apoi creștinii, iar până în vara anului următor Bosnia și Muntenegru sunt pe picior de război. La Istanbul au loc manifestații de amploare împotriva pasivității autorităților;drept urmare, pe 29 mai 1876, sultanul Abdul Aziz este detronat. Succesorul său, Murad al V-lea, manifestă însă grave tulburări mentale. Pe 31 august 1876, Murad este înlocuit cu unul dintre frații săi, Abdul Hamid al II-lea, care inaugurează o domnie de 33 de ani.
Inevitabilul război
Pe fondul ciocnirilor din Balcani, Rusia e decisă să profite de slăbiciunea Imperiului pentru a se apropia de strâmtori. În decembrie 1876 are loc o Conferință europeană la Istanbul, care debutează în ziua în care este promulgată o nouă Constituție, care declară imperiul intangibil și refuză creștinilor un statut aparte. Eșecul Conferinței, pe fondul nemulțumirii Rusiei, și, în culise, al popoarelor din Balcani e inevitabil;la fel și războiul.
La 9 aprilie 1877, trupele ruse concentrate în Basarabia încep deplasarea spre Prut. La 16 aprilie, România semnează convenția cu Rusia (ratificată de Camera Deputaților în aceeași zi, iar de Senat pe 17 aprilie), iar trei zile mai târziu, pe 19, Rusia declară război Imperiului Otoman. Rusia era convinsă de capacitatea propriei armate și nu dorea o extindere a cooperării militare. Aflat la Ploiești, țarul Alexandru al II-lea era hotărât să evite orice înțelegere care ar fi creat obligații ulterioare.
După ce, la 8 mai 1877, trupele otomane au bombardat orașul Calafat, artileria românească a răspuns, ținta fiind Vidinul. Starea de război o fost declarată de Parlament câteva zile mai târziu. La 9 mai 1877, Camera Deputaților, urmată de Senat, a proclamat independența României.
Asaltul de la Griviţa, 1877
Armata română
Inițial, misiunea armatei române era una de acoperire a Dunării. Nu erau preconizate operațiuni militare la sud de fluviu în care să fie implicate trupe române. Armata a fost mobilizată în decurs de trei săptămâni, un real succes în condițiile date. Efectivele totale mobilizate s-au ridicat la circa 120.000 de oameni, din care „armata operativă” (trupele aflate în prima linie) au însumat 58.700 de soldați. Din rezervă, aproximativ 30.000 de găseau în miliții. Peste 80% din efectivele armatei operative erau formate din trupe teritoriale de dorobanți și călărași cu schimbul, iar restul, din unități ale armatei permanente (regulate). Instruirea armatei era neomogenă:dorobanții și călărașii aveau o instruire sumară, iar milițienii, aproape inexistentă. Corpul ofițeresc era, la rându-i, lipsit de omogenitate, provenind din școala de infanterie și cavalerie și din gradele inferioare după absolvirea școlii divizionare.
Armata română nu era dotată pentru a purta o campanie militară. Dacă artileria dispunea de 190 de tunuri de fabricație modernă – 150 de la uzinele Krupp –, la nivelul infanteriei, lucrurile erau critice. Majoritatea dorobanților foloseau arme germane Dreyse, cu ac, cu bătaie sub 700 metri. Guvernul liberal a făcut eforturi să completeze stocurile de armament și mai ales de muniții. Alimentele și furajele s-au procurat pe bază de rechiziții, care s-au ridicat la aproximativ 80% din cifra bugetului Ministerului de Război pe 1877.
Inițial, marșul trupelor ruse prin Bulgaria a avut aspectul unui Blitzkrieg avant la lettre. Ulterior, apărarea înverșunată organizată de Osman Pașa la Plevna a schimbat cadrul general al războiului în vara anului 1877. La 31 iulie, marele duce Nicolae trimite domnitorului Carol I celebra telegramă, cerând trupelor române să treacă Dunărea. După alte două epistole și tratative purtate între țarul Alexandru al II-lea și Carol I, grosul armatei române trece fluviul la 1 septembrie 1877, pe podul improvizat la Siliștoara, lângă Corabia, ocupând poziții de luptă alături de trupele ruse în fața fortificațiilor de la Plevna. Această Armată de vest, ruso-română, era comandată de Carol, secondat de generalul rus Zotov, ca șef de stat major, după ce domnitorul român replicase, în timpul tratativelor, că nu poate sta sub comanda unui general rus, dar zece generali ruși pot sta sub comanda sa.
Bătălia de la Plevna, 1877
Plevna, Grivița, Rahova, Vidin, Smârdan...
Cei 38.000 de militari români (42 batalioane, 32 escadroane și 18 baterii) reprezentau cam jumătate din trupele aliate de la Plevna. Cea de-a treia bătălie de la Plevna s-a declanșat la 11 septembrie (30 august, stil vechi, ziua de naștere a țarului). La 8 septembrie, pentru a se putea apropia de redutele turcești, elemente din Regimentul 13 dorobanți, Regimentul 6 infanterie de linie, Batalionul 2 vânători și o secție din Regimentul 3 artilerie au atacat un redan turcesc aflat în fața redutei Grivița. A fost prima victorie a armatei române la Plevna, scump plătită;în amintirea eroilor, Vasile Alecsandri a scris celebrul poem „Peneș Curcanul”.
La 11 septembrie, asaltul asupra redutei Grivița (considerată cheia Plevnei) a fost purtat de patru batalioane din Divizia 3 și patru din Divizia 4. Abia în timpul atacului s-a constatat că, de fapt, existau două redute. Astfel, Divizia 3 a atacat Grivița 1, iar Divizia 4 Grivița 2. Necunoașterea cu precizie a obiectivului a dus la o baie de sânge, în special la Grivița 1. Trupele Diviziei 3 au fost nevoite să parcurgă 1.000 de metri, dând apoi peste o vale de 500 metri, plină de mărăcini și teren alunecos. Asaltul a fost respins cu pierderi grele, printre care maiorul George Șontu și căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu. Cucerirea Griviței 2 a reprezentat singura biruință a asaltului din 11 septembrie, plătită însă de trupele române cu peste 2.500 de morți și răniți.
Drept urmare, asalturile asupra Plevnei au fost sistate, fiind înlocuite de un asediu sistematic, așteptându-se aducerea de trupe noi din Rusia. Trupele române au participat la operațiunile de blocare a Plevnei și apoi, în noiembrie, la cucerirea Rahovei, punct întărit care amenința spatele trupelor aliate. Circa 5.000 de ostași români au participat la acest asalt, iar victoria a venit după jertfa a 337 de militari.
În paralel cu luptele de la Rahova a fost întărită blocada Plevnei, operațiune încheiată încă de la sfârșitul lui octombrie. Circa 100.000 de soldați ruși și români asediau garnizoana de 50.000 de oameni conduși de Osman Pașa. Un bun strateg, care realizase că doar o încercare de spargere a blocadei putea salva garnizoana, generalul turc a declanșat bătălia în dimineața zilei de 10 decembrie 1877. După o luptă disperată, trupele otomane s-au retras în debandadă. Rănit, Osman Pașa s-a predat generalului rus Ganețki, împreună cu 45.000 dintre soldații săi.
Victoria de la Plevna a grăbit sfârșitul războiului. După 5 luni de stagnare, armata rusă s-a îndreptat spre Sofia și Adrianopol, iar cea română către Vidin și Beleogradcik, având misiunea de a anihila trupele otomane concentrate în nord-vestul Bulgariei pentru a asigura spatele și flancul drept al trupelor ruse care se îndreptau spre Sofia. Misiunea a fost ușurată de reintrarea Serbiei în război, la începutul lui decembrie, după refacerea forțelor afectate de victoriile otomane din timpul verii.
La 24 ianuarie 1878, trupele române au ocupat linia de fortificații exterioare din sudul Vidinului, iar în după-amiaza zilei au declanșat asaltul asupra Smârdanului, unde se găseau cele mai puternice redute. Bătălia ce a urmat s-a încheiat cu o strălucită victorie, rămasă pentru posteritate prin geniul lui Nicolae Grigorescu. La 26 ianuarie, încercuirea Vidinului e completă, iar artileria română bombardează pozițiile otomane, care refuză, la 1 februarie, capitularea. Ostilitățile încetează la 4 februarie, când la Calafat sosește vestea încheierii armistițiului.
Telegrama trimisă de Marele Duce Nicolae lui Carol I la 31 iulie 1877:„Marţi 19-31 iulie 1877. Domnitorului Carol al României. Turcii înghesuind multe trupe la Plevna ne înfrâng. Vă rog să faceţi fuziune, demonstraţiune, şi, dacă e posibil, palatul domnesc Carol să treceţi Dunărea, aşa cum doriţi. Între Jiu şi Corabia această demonstraţiune este indispensabilă pentru a-mi uşura mişcările. Semnat, Nicolae”
Rusia refuză participarea României la tratativele de pace
Avansul trupelor rusești până în apropierea orașului Adrianopol se dovedise hotărâtor. La 31 ianuarie se încheie armistițiul, iar problemele între foștii aliați nu întârzie să apară. Rusia refuză participarea reprezentantului României la tratativele de pace. Diplomația rusă argumentează că independența României nu fusese recunoscută, iar Imperiul Otoman nu putea fi atât de umilit încât să fie pus să trateze cu foștii vasali. Rusia vrea să negocieze în numele aliaților, așa cum a făcut Prusia în 1871.
Refuzul de a admite reprezentantul României la tratativele de pace și intenția Rusiei, comunicată în mod direct, de a reîncorpora cele trei județe din sudul Basarabiei:Cahul, Ismail și Bolgrad (restituite Principatelor în 1856 de către Congresul de la Paris) au stârnit indignare la București. La 3 martie 1878, Rusia și Imperiul Otoman au semnat Tratatul preliminar de pace de la San Stefano. La articolul 5 se preciza că Poarta „recunoaște independența României”, iar articolul 8 prevedea că trupele de ocupație ruse din Bulgaria aveau să-și mențină comunicațiile prin România și prin porturile de la Marea Neagră. La articolul 19 se preciza că pentru o parte din despăgubirile de război, Poarta ceda Rusiei Dobrogea, teritoriul pe care „Rusia își rezervă dreptul de a-l schimba cu partea Basarabiei detașată la 1856”.
România a protestat împotriva prevederilor din Tratat, care-i afectau interesele naționale. Rusia a amenințat cu „ocuparea țării și dezarmarea armatei române”. Carol a răspuns că armata care a luptat la Plevna „sub ochii împăratului” nu se va lăsa niciodată „să fie dezarmată”. În fața acestei situații, guvernul a concentrat trupele în Oltenia și în nord-vestul Munteniei.
Un nou tratat
Marile puteri au contestat valabilitatea Tratatului de la San Stefano și au impus ținerea unui nou Congres de pace la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878). Delegația României (primul ministrul Ion C. Brătianu și ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu) nu a fost admisă la lucrări. După redactarea și înaintarea unui memoriu cancelarului german Bismarck, la 1 iulie delegația României a fost primită în ședința Congresului pentru a expune documentul.
Tratatul semnat la 13 iulie 1878 a modificat simțitor prevederile de la San Stefano. În prinvința României – articolele 43-45 din Tratat – se preciza că înaltele părți contractante recunosc independența acesteia, cu condiția retrocedării către Rusia a sudului Basarabiei și a acordării de drepturi civile și politice tuturor locuitorilor – pământeni sau străini – indiferent cărei confesiuni ori comunități religioase îi aparțineau (se aveau în vedere evreii și musulmanii din Dobrogea, regiune care revenea României prin articolul 46).
În ciuda condiționărilor, Tratatul de pace a recunoscut independența statului român, o etapă decisivă în procesul de unificare și afirmare europeană. Victoria diplomației nu s-ar fi putut înfăptui fără jertfa de sânge a armatei. Alături de cei aproximativ 200.000 de soldați ruși căzuți în Balcani, pierderile totale ale trupelor române s-au cifrat la 4.302 morți și dispăruți, 3.316 răniți și 19.094 bolnavi. La 20 octombrie 1878, într-o însorită zi de duminică, armata română și-a făcut intrarea triumfală în București și în panteonul de onoare al națiunii.
