Statul polonez subteran. Un fenomen unic al războiului mondial
Înfrângerea Poloniei în 1939 şi împărţirea teritoriului său între agresorii german şi sovietic nu au însemnat şi încetarea existenţei statului polonez. Autorităţile sale au acţionat în exil, iar în ţară – în parte, din iniţiativa acestora, şi parţial, în mod spontan – s-a format o mişcare conspirativă militară şi civilă. Astfel s-a născut Statul Polonez Subteran (Polskie Państwo Podziemne) – un fenomen unic pe harta Europei ocupate.
În toate ţările anexate de Al Treilea Reich şi Uniunea Sovietică, într-o măsură mai mare sau mai mică, au acţionat mişcări de rezistenţă, dar numai polonezii au reuşit să organizeze structuri clandestine, ca o prelungire a guvernului legitim al Republicii Polone, rezident la Paris şi apoi la Londra, în numele căruia au încercat să ducă la îndeplinire funcţiile unui stat, în teritoriul ocupat. Aceste structuri conduceau lupta armată, adunau informaţii, formulau recomandări pentru populaţie şi emiteau sentinţe judecătoreşti, care apoi erau puse în aplicare, organizau învăţământul secret, tipăreau ziare şi cărţi, îndeplineau multiple sarcini de protecţie socială. Instituţiile statului subteran se bucurau de autoritate şi sprijin din partea celei mai mari părţi a societăţii poloneze. Profesorul Stanislaw Salmonowicz, specializat în istoria dreptului, era de părere că:„prin urmare, era un stat care influenţa viaţa unei mari părţi a naţiunii în mod real şi semnificativ”.
TRADIŢIA STATULUI SECRET
Crearea Statului Polonez Subteran a fost favorizată de tradiţiile de luptă secretă pentru independenţă din perioada în care statul polonez a fost desfiinţat (de trei ori, fiind împărţit între Rusia, Austria şi Prusia – 1772, 1793, 1795 – n.n.), în primul rând, Guvernul Naţional din timpul revoltei din ianuarie (1863-1864), la care se adaugă, mai târziu, activitatea conspirativă a Partidului Socialist Polonez din zona de ocupaţie rusă sau Organizaţia Militară Poloneză din anii Primului Război Mondial. O parte a celor care formau structurile civile şi militare ale statului subteran aveau deja experienţă, acumulată în perioada anterioară.
Toate acestea erau cunoscute şi de către ocupanţi. La începutul anului 1940, Statul Major German al Forţelor Terestre (Generalstab des Heeres) a pregătit un raport privind metodele prin care au acţionat autorităţile poloneze şi trupele insurgente clandestine în anii 1863-1864, precum şi metodele prin care acestea au fost înfrânte de către statul rus. De acest raport s-a interesat Reichsfuhrer SS, Heinrich Himmler, care a ordonat difuzarea lui către comandanţii de unităţi ale SS (abreviere de la Schutzstaffel „eşalonul de protecţie”, sau „cămăşile negre”, corp de elită aparţinând Partidului Nazist – n.n.) şi poliţiei, atât din administraţia centrală, cât şi din teritoriile poloneze anexate de către Al Treilea Reich.
„La arme în rândurile Armatei Naţionale!” – afiş de propagandă din timpul Insurecției de la Varşovia
CONTINUITATEA STATULUI ŞI AUTOAPĂRAREA CIVILĂ
Cel mai important factor care a condus la apariţia Statului Polonez Subteran a fost acela de a pune accent pe continuitatea statului. Aceasta trebuia să dovedească minciuna propagandei germane şi sovietice, care, din septembrie 1939, proclama că Polonia a încetat să existe. Crearea statului subteran a fost favorizată, de asemenea, de politica celor doi ocupanţi faţă de populaţia poloneză, axată pe eliminarea structurilor de stat şi a instituţiilor sociale, distrugerea elitelor şi intimidarea restului populaţiei, la care se adăuga exploatarea intensivă a resurselor naturale. Orice acţiune întreprinsă fără aprobarea autorităţilor de ocupaţie era pedepsită cu închisoarea sau cu moartea.
În teritoriile controlate de germani domnea teroarea Gestapo-ului şi a altor forţe poliţieneşti. Erau frecvente execuţiile publice, urmăririle şi răpirile – cei prinşi fiind omorâţi sau deportaţi în lagărele de concentrare sau de muncă forţată ale Reich-ului. Aşa cum scria istoricul Grzegorz Górski:„Situaţia din teritoriile poloneze se deosebea fundamental de cea din alte state europene ocupate de germani. Regimurile de ocupaţie din aceste ţări au menţinut structurile de stat existente anterior. Guvernele şi parlamentele continuau să funcţioneze în Norvegia şi Danemarca, precum şi în partea neocupată a Franţei. Aproape intacte, acestea au continuat să existe în Belgia şi Ţările de Jos şi, parţial, chiar dacă într-o formă rudimentară, se întâlneau şi pe teritoriul fostei Iugoslavii. În Danemarca s-a putut recurge chiar la greve legale, iar în fiecare dintre aceste state funcţionau organizaţii sociale şi profesionale, chiar şi partide politice. Măsura tratamentului diferit, care rezultă din poziţia faţă de fiecare stat în parte, este dovedită de exemplu, de faptul că în Danemarca ocupată s-au putut desfăşura chiar alegeri parlamentare. În nici unul dintre state nu a fost eliminată infrastructura socială;funcţionau şcoli, universităţi, instituţii de cercetare şi culturale, şi, de asemenea, chiar dacă puternic controlate, presa şi radioul. Toate acestea au făcut posibilă organizarea «normală», atât cât era posibil în condiţii de război, a vieţii social-politice”.
În teritoriile poloneze ocupate nimic din toate acestea nu a fost posibil. Nu au existat instituţii poloneze reprezentative sau de administrare, cu excepţia Consiliului Central Caritabil (Rada Główna Opiekuńcza), care a organizat un substitut pentru sistemul de asistenţă socială. Învăţământul superior şi cel secundar au fost lichidate, cu excepţia câtorva şcoli profesionale. Presa poloneză a fost înlocuită de ziarele în limba polonă tipărite de către nazişti, numite „gazete reptile” [gadzinówka – termenul provine din expresia germană Reptilienfond (fondul reptile), ce defineşte un fond creat în timpul lui Otto von Bismarck, din care erau plătiţi ziariştii colaboratori ai regimului, autori de articole de propagandă în slujba acestuia – n.n.]. Filarmonicile, alte săli de concerte şi cele mai multe teatre au fost închise, iar cele care încă funcţionau prezentau doar comedii sau spectacole de revistă, clasicii polonezi fiind interzişi. Nemţii s-au opus până şi interpretării publice a muzicii lui Chopin, deoarece credeau că aceasta menţine viu spiritul patriotic printre polonezi;au interzis, de asemenea, practicarea sportului, existând chiar arestări ale suporterilor care urmăreau un meci de fotbal, fie ale jucătorilor care participau la meciuri organizate ilegal. În aceste condiţii, Statul Polonez Subteran a reprezentat forma de auto-apărare în faţa brutalei ocupaţii germane.
Structurile subterane s-au dezvoltat sub presiunea tot mai mare a terorii ocupanţilor. Acestea s-au organizat cel mai greu în zona de ocupaţie sovietică, unde membrilor lor le era foarte greu să se ascundă de NKVD (poliţia politică), iar populaţia poloneză se împuţinase considerabil, din cauza deportărilor masive în Uniunea Sovietică. După ocuparea acestor terenuri de către germani în 1941, membrii structurilor subterane au trebuit să se confrunte nu numai cu noii veniţi, ci şi cu formaţiunile militare ale ucrainenilor, lituanienilor și bieloruşilor, care reprezentau mişcarea pro-sovietică, organizată şi susţinută de Moscova.
Nu cu mult mai bine era în zonele anexate Reich-ului, unde autorităţile germane, prin diverse metode (execuţii, lagăre de concentrare, deportări, obligativitatea declarării cetăţeniei germane, interdicţia utilizării limbii polone), au reprimat elementul polonez. Ca urmare, activităţile conspirative se desfăşurau cu precădere în zona Guvernământului General (în germană Generalgouvernement für die besetzten polnischen Gebiete –n.n.), formă de organizare administrativă creată din cea mai mare parte a teritoriilor poloneze ocupate de către germani.
Soldaţi nemţi împuşcând 58 de polonezi în localitatea Bochnia, decembrie 1939
ZWZ-AK SAU BRAŢUL ÎNARMAT
În fruntea acţiunilor militare împotriva ocupanţilor a ajuns rapid „Serviciul Victoriei Poloneze” (Służba Zwycięstwu Polski=SZP), organizat înainte de capitularea Varşoviei, în baza împuternicirilor Comandantului Suprem, mareşalul Rydz-Śmigły, din 27 aprilie 1939. În fruntea organizaţiei se afla generalul Michał Tokarzewski-Karaszewicz, pseudonim Torwid, iar cadrele erau ofiţeri ai Armatei Poloneze, care nu fuseseră luaţi prizonieri şi rămăseseră în ţară. Puţin a lipsit ca proaspăt înființata organizaţie să schimbe soarta războiului abia început. Un grup de genişti, condus de maiorul Franciszek Niepokólczycki, a plasat o încărcătură explozivă undeva de-a lungul traseului defilării armatei germane în Varşovia ocupată, desfăşurată la 5 octombrie 1939, în prezenţa lui Adolf Hitler. Explozia nu s-a produs şi astfel dictatorul a supravieţuit.
Din motive politice, SZP nu a câştigat încrederea noului guvern polonez, format în exil la Paris şi condus de generalul Władysław Sikorski. Acesta a preluat şi funcţia de Comandant Suprem al Armatei şi, prin ordinul din 13 noiembrie 1939, a dispus formarea unei noi organizaţii militare care să acţioneze în ţară – Uniunea Luptei Armate (Związek Walki Zbrojnej=ZWZ). Aceasta a avut un caracter „naţional, nefiind legată de nici un partid sau categorie socială anume”, reprezentând în acelaşi timp o parte a Forţelor Armate Poloneze care luptau în Vest. Comandant şef al acesteia a fost numit generalul Kazimierz Sosnkowski, care locuia la Paris, iar în zonele de ocupaţie, conducerea a fost încredinţată generalului Tokarzewski-Karaszewicz, în cea sovietică, respectiv, colonelului Stefan Rowecki, în cea germană. Trecând prin zona anexată de Uniunea Sovietică, generalul Tokarzewski-Karaszewicz a fost arestat de NKVD, conducerea organizaţiei fiind preluată de Rowecki, care a fost numit Comandant Şef, la 30 iunie 1940. SZP a fost inclus în ZWZ la 14 februarie 1942, noua organizaţie primind numele de „Armata Naţională (sau Teritorială)” (Armia Krajowa=AK), subliniindu-se astfel unitatea armatei care lupta atât în ţară, cât şi peste graniţă.
Efortul de unificare a mişcării armate subterane în cadrul ZWZ-AK s-a dovedit a fi foarte dificil în faţa multitudinii de organizaţii şi de ambiţii specifice ale diferitelor formaţiuni politice, care şi-au creat propriile forţe armate, la care se adăuga şi neîncrederea în conducerea armatei subterane, suspectată de simpatie faţă de adepţii lui Piłsudski, care au guvernat Polonia între anii 1926-1939. Acţiunea de comasare a durat până în 1944 şi s-a încheiat cu succes. Dintre organizaţiile mari, doar cele radical naţionaliste, Forţele Naţionale Armate şi Garda Comunistă (ulterior Armata) Populară, nu au intrat în componenţa ZWZ-AK.
ZWZ-AK a fost condusă de colonelul, apoi generalul Stefan Rowecki, pseudonim Grot („Vârf de săgeată”) sau Kalina („Călin”), până la 30 iunie 1943, când a fost arestat de Gestapo. A fost ucis în 1944, în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Rowecki a fost înlocuit de generalul Tadeusz Komorowski, pseudonim Bór („Codru”), care a îndeplinit această funcţie până la 5 octombrie 1944, dată la care a fost luat prizonier de către nemţi, după înfrângerea Insurecţiei şi capitularea Varşoviei. Ultimul conducător al AK a fost generalul Leopold Okulicki, pseudonim Niedźwiadek („Pui de urs”).
Organul central de comandă era Comandamentul General. În teritoriu AK era împărţită în organizaţii regionale şi inspectorate autonome, împărţite la rândul lor în regiuni, acestea din urmă fiind formate din districte şi centre. Cea mai mică celulă era reprezentată de o secţie constituită din 5 oameni, mai multe secţii alcătuind un pluton. Se estimează că în vara anului 1944, care reprezinta perioada de apogeu a AK, din rândurile acesteia făceau parte 380-390.000 de soldaţi, între care peste 10.000 de ofiţeri.
AK era o armată de civili, care funcţiona pe bază de voluntariat. În rândurile ei erau reprezentate toate profesiile şi straturile sociale. Tonul era dat de intelectuali, ceea ce asigura un moral ridicat şi sentimentul de responsabilitate pentru soarta naţiunii. Tinerii erau activi în mişcarea de rezistenţă. Printre ei, un grup mare de cercetaşi reuniţi în cadrul „Rândurilor Cenuşii” (nume de cod al Asociaţiei Cercetaşilor Polonezi în timpul ocupaţiei germane – n.n.).
După război, generalul Komorowski scria, în cartea sa, Armata subterană:„Acea masă, adânc ascunsă, dornică de luptă, trebuia să iasă din subteran numai în cazul unei revolte generale, care era şi scopul principal al tuturor pregătirilor noastre. Cifrele oficiale nu includ cele câteva sute de mii de simpatizanţi activi care au colaborat cu Armata Naţională, ascunzând soldaţii în timpul acţiunilor, hrănindu-i şi îmbrăcându-i, asigurând adăpost partizanilor, furnizându-ne informaţii şi fiind gata de ajutor în orice moment. [...] Putem afirma cu certitudine că organizaţia care ne sprijinea era reprezentată, de fapt, de toţi Polonezii”.
Documente false din timpul ocupaţiei, pe numele Jerzy Korabski, aparţinând în realitate, generalului Komorowski
DIFERITE MODALITĂŢI ALE LUPTEI CU OCUPANŢII
În vederea luptei cu ocupanţii, ca parte componentă a ZWZ, a fost creată în 1940 „Uniunea pentru revanşă” (Związek Odwetu). Acţiunile acesteia au crescut în intensitate în a doua jumătate a anului 1941, după atacul german asupra Uniunii Sovietice. În toamna anului 1942, întreaga activitate de planificare şi coordonare a acţiunilor împotriva ocupanţilor era realizată de „Direcţia pentru diversiuni” (Kierownictwo Dywersji, abreviat Kedyw). Printre acţiunile cele mai spectaculoase ale ZWZ-AK se pot enumera:dinamitarea liniilor de cale ferată din jurul Varşoviei (octombrie 1942), distrugerea închisorii germane din Pińsk, de către unitatea maiorului Jan Piwnik, pseudonim Ponury („Posomorâtul”) (ianuarie 1943), acţiunea de lângă Arsenal, din centrul Varşoviei, prin care au fost eliberaţi prizonieri transportaţi de la sediul central al Gestapo (26 martie 1943), acţiunea „Góral” („Munteanul”) – atacul asupra transportului de bani al Băncii de Emisiune (în germană:Emissionbank in Polen n.n.) din Guvernământul General, prin care s-au obţinut mai mult de 100 de milioane de zloți (12 august 1943), atacul reuşit la Varşovia asupra brigăzii SS (Brigadeführer), condusă de Franz Kutschera, comandant SS şi şef al poliţiei districtului Varşovia.
În anii 1943-1944 s-a intensificat lupta partizanilor în slujba AK. În multe locuri aceştia controlau zona, paralizând activitatea administraţiei germane şi a aparatului represiv al acesteia. Trupele de partizani atacau posturile germane de poliţie şi birourile administrative ale acestora, organizau ambuscade pe drumuri, îi lichidau pe colaboraţionişti şi informatori. Nemţii ripostau cu raiduri şi operaţiuni de anvergură îndreptate împotriva partizanilor, la care participau trupe ale Wehrmacht-ului, sprijinite de unităţi blindate, de artilerie şi de aviaţie. Conform unor date incomplete, din 1941 până la mijlocul anului 1944, soldaţii ZWZ-AK au deraiat 732 de trenuri, au aruncat în aer 38 de poduri, au deteriorat 28 de aeronave, 930 de locomotive, peste 19.000 de vagoane, au incendiat 130 de depozite militare. Au fost efectuate 5.773 atacuri împotriva germanilor și a populaţiei de origine germană de pe teritoriul Poloniei (volksdeutsch sau folksdojcz;în perioada ocupaţiei, termenul desemnează persoana de origine germană, înscrisă pe o listă specială şi care se bucură de anumite privilegii – n.n.) şi 25.000 de acte de sabotaj.
Succese majore a înregistrat serviciul de spionaj al ZWZ-AK, obţinând informaţii importante pentru Aliaţii occidentali, cum ar fi planurile unor sectoare ale Zidului Atlanticului (sistem de fortificaţii pe coasta vestică a Europei, din Spania până în Norvegia, cu o lungime totală de 3862 km – n.n.), date privind industria germană de armament şi informaţii cu privire la centrul de rachete de la Peenemünde, pe insula Uznam, care, mai târziu a fost bombardat de forţele aeriene britanice. În iulie 1944, AK a reuşit să trimită cu avionul, la Londra, o rachetă germană V-2, care nu explodase.
Ca urmare a lipsei de arme şi muniţii, AK a organizat în secret producţia de grenade de mână şi de pistoale mitralieră, fie modele proprii, fie replici ale Sten-ului britanic (Sten Mark II).
ZWZ-AK ajungea la soldaţi şi populaţie în primul rând prin intermediul presei subterane. Cel mai important organ de presă al AK a fost „Buletinul Informativ”, care a apărut în mod regulat din noiembrie 1939 până în ianuarie 1945, un total de 317 numere tipărite. În 1944, tirajul se ridica la peste 40.000 de mii de exemplare.
Scopul propagandei făcute de ZWZ-AK era acela de a ridica moralul populaţiei poloneze. Cei mai tineri conspiratori, de multe ori copii, în cadrul aşa-numitului mic sabotaj, pictau pe pereţi lozinci anti-germane şi simbolurile Poloniei Luptătoare, rupeau steagurile cu zvastică, distrugeau vitrinele magazinelor pentru germani. Moralul forţelor de ocupaţie era și el slăbit prin publicarea de ziare şi manifeste în limba germană, în care regimul nazist era atacat şi ridiculizat.
Scopul principal al ZWZ-AK era acela de a pregăti o Insurecţie generală. În vara anului 1943, când, după victoria sovietică de la Kursk, devenise clar că Armata Roşie era cea care va intra pe teritoriul polonez, la Comandamentul General al AK, în colaborare cu Guvernul de la Londra, s-a elaborat un plan pentru „intensificarea acţiunilor de sabotaj şi diversiune”, căruia i s-a dat numele de cod „Burza” („Furtuna”). Această operaţiune a presupus o serie de acţiuni, care s-au desfăşurat în mai multe zone, fiind îndreptate din punct de vedere militar împotriva germanilor în retragere, iar din punct de vedere politic împotriva sovieticilor. Se urmărea astfel ocuparea terenului de către autorităţile poloneze (loiale guvernului în exil), înainte ca Armata Roşie să-şi facă apariţia. În ciuda succeselor locale, nu s-a reuşit realizarea obiectivelor „Furtunii”. Trupele AK, luptând, printre altele, la Vilnius şi Liov, au fost apoi dezarmate de către trupele sovietice, iar soldaţii lor, înrolaţi în armata poloneză a generalului Berling (creată şi controlată de Stalin) sau deportaţi în adâncul Siberiei.
Operaţiunea „Burza” („Furtuna”):soldaţi ai AK şi ai Armatei Roşii sovietice, luptând împreună la Vilnius, în iulie 1944. După alungarea germanilor din oraş, sovieticii i-au dezarmat pe soldaţii AK din zona oraşului Vilnius, cea mai mare parte a lor fiind apoi deportată în lagăre din Uniunea Sovietică.
Punctul culminant al „Furtunii” a fost Insurecţia de la Varşovia, care a izbucnit la 1 august 1944. Comandamentul „Armatei Naţionale” a decis începerea acesteia, în ciuda faptului că numai o zecime din cei 50.000 de mii de soldaţi ai mişcării subterane avea măcar o armă de foc cu care să lupte, iar muniţia ajungea doar pentru 2-3 zile. Se conta însă pe sprijinul Armatei Roşii, care se apropia de Varşovia dinspre est. Între timp, trupele sovietice au fost oprite de un contraatac german, pentru ca ulterior Stalin să stopeze ofensiva şi să aştepte cu cinism ca nemţii să înnăbuşe revolta şi să anihileze conducerea mişcării subterane poloneze. O bună bucată de vreme Stalin a împiedicat zborurile britanice şi americane cu provizii pentru insurgenţi, nefiind de acord cu aterizarea lor în zona sovietică a frontului. Dictatorul sovietic a profitat de această perioadă, ocupându-se de ofensiva în Balcani, timp în care a ocupat, printre altele, România.
În primele zile de după eliberare, în cartierele Varşoviei, nu demult controlate de nemţi, au fost sărbători publice pentru libertate, care arătau că AK şi autorităţile civile subordonate guvernului de la Londra se bucurau de sprijin popular masiv. Mai târziu, pe măsura înfrângerilor şi a pierderilor crescânde, aceste sentimente s-au diminuat. După 63 de zile de lupte, conducătorii Insurecţiei au capitulat. Mai multe mii de insurgenţi şi cca. 150-180.000 de civili au fost ucişi în masă de nemţi. Varşovia era toată în ruine, iar locuitorii care supravieţuiseră fuseseră expulzaţi din oraș. Înfrângerea a însemnat totodată şi distrugerea structurilor organizatorice ale mişcării de rezistenţă.
Comanda AK şi comunicarea cu teritoriul au fost refăcute la Częstochowa, de către generalul Okulicki. Dar, la 12 ianuarie, când Armata Roşie a lansat o puternică ofensivă de dincolo de Vistula, el a decis, la 19 ianuarie, dizolvarea AK, conştient fiind de faptul că aceasta era privită de sovietici ca o forţă ostilă, şi ca urmare membrii săi vor fi persecutaţi. O parte a ofiţerilor şi soldaţilor s-a înscris în organizaţia conspirativă „NIE” (de la „niepodległość”-independenţă), iar detaşamentele de partizani, odată cu apropierea frontului, au continuat lupta, de această dată împotriva sovieticilor şi a comuniştilor polonezi.
Jurământul soldaţilor din „Armata Naţională”
Cel care depune Jurământul:
„În faţa lui Dumnezeu Atotputernicul şi a Fecioarei Maria, Regina Coroanei Poloneze, pun mâna pe Sfânta Cruce, simbol al Patimilor şi Mântuirii, şi jur să fiu credincios Patriei mele, Republica Polonă, să fiu ferm în apărarea onoarei ei şi să lupt pentru eliberarea ei cu toate forţele, până la jertfa supremă.
Mă voi supune necondiţionat Preşedintelui Republicii Polone şi ordinelor Comandantului Suprem, sau celui numit Comandant al Armatei Naţionale, şi voi respecta cu fermitate secretul, indiferent de ceea ce mi se va întâmpla.
Răspunsul celui care primeşte Jurământul:
Te primesc în rândurile Armatei Poloneze, care luptă cu inamicul în clandestinitate pentru eliberarea Patriei. Datoria ta este să lupţi cu arma în mână. Victoria va fi răsplata Ta. Trădarea se pedepseşte cu moartea.
REZISTENŢA CIVILĂ
Începuturile unei administraţii clandestine au apărut deja în 1939, în cadrul SZP, iar şeful acesteia îndeplinea funcţia de comisar adjunct civil. Guvernul din exil a decis ca, alături de SZP, să existe şi o componentă civilă clandestină – Delegatura (Agenţia Centrală în Polonia a guvernului în exil);iniţial au fost trei structuri separate:în Guvernământul General, pe terenurile anexate de Reich şi pe cele ocupate de sovietici. Această structură era condusă de un delegat al guvernului în ţară, care, din ianuarie 1944, îndeplinea concomitent şi funcţia de prim-ministru adjunct al guvernului Republicii Polone. Poziţia a fost deţinută de următorii:Cyril Ratajski (1940-1942), Jan Piekałkiewicz (1942-1943, arestat şi ucis de către germani);Jan Stanislaw Jankowski (1943-1945, arestat de sovietici), Stefan Korboński (1945), Jerzy Braun (1945).
În subordinea delegatului se aflau câteva zeci de birouri şi departamente, între care:cele ale Afacerilor Interne, Informării şi Documentării, Educaţiei şi Culturii, Muncii şi Protecţiei Sociale, Trezoreriei, Industriei şi Comerţului, Poştei şi Telegrafului, Lucrărilor Publice şi Reconstrucţiei, Justiţiei, Apărării Naţionale, dar şi Direcţia de Luptă Civilă, Comitetul Economic, Oficiul pentru Naţionalităţi, Comitetul de Coordonare Legislativă, Comitetul Administrativ, Comitetul Politic, Comisia Centrală de Investigare a Crimelor Ocupanților în Polonia, Comisia Naţională pentru Reconstrucţie. Reţeaua locală era alcătuită din birouri ale delegaturii la nivel regional şi al voievodatelor, la care se adăuga administraţia clandestină din oraşe şi comune.
Prin decret prezidenţial, la 26 aprilie 1944 a fost creat Consiliul Intern al Miniştrilor (Krajowa Rada Ministrów=KRM), din care, alături de Jankowski, în calitate de delegat al guvernului, mai făceau parte Adam Bień, Antoni Pajdak şi Stanisław Jasiukowicz.
În desfăşurarea activităţii sale, Delegatura era sprijinită de Comitetul Politic de Alianţă (Polityczny Komitet Porozumiewawczy=PKP), cuprinzând reprezentanţi ai celor patru partide care susţineau guvernul de la Londra:Partidul Socialist Polonez, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional şi Partidul Muncii. În 1943, prin reorganizarea PKP, apare Corpul Intern de Reprezentare Politică (Krajowa Reprezentacja Polityczna=KRP), organ cu rol politic consultativ pe lângă Delegatură. Acesta se va transforma, în ianuarie 1944, în Consiliul Unităţii Naţionale (Rada Jedności Narodowej=RJN), un înlocuitor al Parlamentului Poloniei Subterane, în fruntea căruia se afla socialistul Kazimierz Pużak.
Activitatea structurilor clandestine ale administrației civile a fost foarte diversă. Un segment important era ocupat de activitatea aşa-numitelor şcoli clandestine (în limba polonă komplety tajne, expresie în care cuvântul komplety se referea în trecut la activităţi de învăţare desfăşurate în afara şcolii), care spre sfârşitul ocupaţiei includeau mai mult de 100.000 de elevi de liceu şi 10.000 de studenţi (în clandestinitate funcţionau Universitatea şi Politehnica din Varşovia, Universitatea Liberă Polonia, Universitatea de Vest, Universitatea Jagiellonă, Academia Tehnică, Institutul Educaţiei).
Direcţiunea Luptei Civile (KWC-Kierownictwo Walki Cywilnej, organism apărut pe lângă Delegatură, în martie 1941 – n.n.), transformată în 1943 în Direcţiunea Luptei Clandestine (Kierownictwo Walki Podziemnej=KWP), stabilea normele de comportament ale populaţiei faţă de ocupanţi, organiza boicoturi ale teatrelor, cinematografelor nemțești şi „gazetelor-reptile” şi, de asemenea, lupta împotriva manifestărilor de colaboraţionism sau denunţare.
KWC (şi ulterior KWP) se subordona instanţelor de judecată civile subterane. Audierile aveau loc în secret, cu participarea a trei judecători – între care cel puţin un jurist de meserie –, un procuror şi un apărător. Hotărârile erau, de obicei, pronunţate în lipsă, pe baza rapoartelor şi depoziţiilor martorilor, dar se întâmpla şi ca acuzatul să fie adus la înfăţişare. Infracţiunile minore erau judecate de Comisiile de Judecată ale KWC. Sentinţele, care mergeau de la pedepsirea fărădelegilor prin flagelare şi tăierea părului, până la pedeapsa cu moartea pentru trădare, denunţare şi persecutarea cetăţenilor polonezi, erau aprobate de delegatul local al guvernului. Acestea erau făcute cunoscute prin presa subterană, iar condamnările la moarte erau duse la îndeplinire de unităţi speciale de lichidare ale AK. Aceasta, la rândul ei, avea propriile organe judiciare:tribunale militare speciale (sądy kapturowe, expresia face trimitere la instanţele de judecată extraordinare, care funcţionau în perioadele de Interregnum – când nu exista rege;după alegerea regelui, acesta trebuia să confirme sentinţele date de acestea – n.n.). Se estimează că tribunalele subterane au emis aproximativ 4.000 de sentinţe, din care cca. 2.500 au fost executate.
Un aspect important al activităţii subterane l-a reprezentat ajutorul acordat populaţiei evreieşti persecutate de către nemţi, pe care aceştia, din 1940, au închis-o în ghetouri, iar din 1942, o asasinau în masă în lagărele de concentrare. Se ocupa de aceasta Consiliul de Ajutorare a Evreilor, cu numele de cod Żegota. Organizaţia încerca să găsească adăpost în familii poloneze pentru evreii care se ascundeau în afara ghetourilor, să asigure fonduri pentru întreţinerea lor, tratament medical şi documente false. Era greu, pentru că, în Polonia ocupată, ajutorul dat evreilor era pedepsit cu moartea. În această acţiune s-au implicat şi instituţii ale Bisericii, mai ales ordinele religioase, care au luat copii evrei în propriile orfelinate, fabricându-le apoi certificate de botez fictive. Irena Sendlerowa, care conducea Departamentul de Copii din cadrul Żegota, a salvat aproximativ 2.500 de copii, scoşi pe ascuns din ghetou, pentru aceasta fiind decorată de Institutul Israelian Yad Vashem cu medalia „Drept între Popoarele Lumii” [„Hasid Umot HaOlam” (în ebraică), cea mai înaltă distincţie civilă acordată unor ne-evrei de către statul israelian, pe baza unei legi speciale a Knesset-ului-Parlamentul Israelian]. Alături de ea, această distincţie, acordată pentru sprijinirea evreilor în timpul războiului, a fost primită de un număr de peste 6.500 de polonezi. Mai mult de 200.000 de evrei au fost salvaţi de la moarte grație acţiunilor polonezilor. Nu trebuie uitat, de asemenea, că Statul Subteran Polonez îi pedepsea pe aceia care, fie îi şantajau pe evreii care se ascundeau, fie pe cei care-i predau pe aceştia nemţilor.
Instituţiile Delegaturii se ocupau şi de organizarea unor așa-numite activităţi de tranziţie, pregătind, între altele, planuri de reconstrucţie a ţării distruse de război, reforme politice şi sociale, reorganizarea zonelor recuperate de la germani (se presupunea că, după război, graniţele Poloniei vor fi deplasate spre vest), recuperarea bunurilor confiscate de ocupanţi, inclusiv a bunurilor culturale.
TESTAMENTUL POLONIEI LUPTĂTOARE
Structurile AK şi ale Delegaturii, care s-au deconspirat în faţa sovieticilor în timpul operaţiunii „Furtuna”, s-au dezintegrat, în cea mai mare parte, din pricina arestărilor. Atât mişcarea conspirativă a AK, cât şi cea ulterioară s-au menţinut vreme de câţiva ani în zonele înglobate în Uniunea Sovietică. Pe lângă teroarea constantă a NKVD-ului, mişcările au fost slăbite şi de relocările de populaţie poloneză în interiorul noilor graniţe ale ţării, începute deja din toamna anului 1944, şi al căror apogeu a fost atins în perioada 1945-1946. În regiunea Lubelszczyzna (SE Poloniei, în jurul oraşului Lublin – n.n.), oficial administrată de organismul pro-sovietic PKWN (Comitetul Polonez de Eliberare Naţională), dar în realitate de către Moscova, inamicii AK erau, pe lângă NKVD şi contrainformaţiile militare SMIERSZ (Spiecjalnyje Mietody Rozobłaczenija Szpionow – Metode Speciale pentru Descoperirea Spionilor, acronim de la smiert szpionam – moarte spionilor – n.n.), organele comuniste ale „securităţii” poloneze. Soldaţii AK erau arestaţi şi închişi în închisorile şi lagărele germane recent golite, ca, de exemplu, în Castelul Lublin sau în lagărul din apropiere, de la Majdanek. Represiunea era însoţită de o propagandă brutală, al cărei scop era denigrarea, în ochii populaţiei, a mişcării subterane pentru independenţă. Simbolul acesteia a devenit afişul lui Vladimir Zakrzewski „Răspunsul uriaşului la scuipatul piticului”, în care apare un soldat elegant al Armatei Populare Poloneze, care este scuipat de un pitic având la gât o pancardă pe care scrie „AK”. Într-un raport trimis la Londra, în noiembrie 1944, colonelul Franciszek Żak, şef al Statului Major al AK pentru zona Lubin, scria:„Arestările soldaţilor şi ofiţerilor AK în ultimele zile au fost masive. Îi scot din Castelul Lublin şi îi duc în necunoscut. (...) Propaganda PKWN ne numeşte huligani, criminali, fascişti, slujitori ai lui Hitler etc. Ofiţeri şi soldaţi ai AK sunt internaţi în Brest, deportaţi în Kazan sau Ryazan. Teroarea NKVD-ului nu se deosebeşte cu nimic de cea a Gestapo-ului”.
Ca urmare a provocărilor NKVD-ului, la 27/28 martie 1945 au fost arestaţi, lângă Varşovia, 16 conducători ai mişcării subterane, în frunte cu delegatul guvernului, Jankowski, şi generalul Okulicki. În iunie au fost condamnaţi la închisoare pentru „acţiuni duşmănoase împotriva Uniunii Sovietice”. Trei dintre acuzaţi, Jankowski, Okulicki și Jasiukowicz, au murit în timpul executării pedepsei.
Încheindu-şi activitatea la 1 iulie 1945, RJN a emis un „Manifest pentru naţiunea poloneză şi Organizaţia Naţiunilor Unite”, numit Testamentul Poloniei Luptătoare, unde, între altele, se spunea:„Decizia de dizolvare a Consiliului nu înseamnă capitularea spirituală a naţiunii. Obiectivele pe care şi le-au stabilit partidele Poloniei Luptătoare rămân neschimbate. Ne exprimăm convingerea profundă că partidele nu vor înceta să lupte până când nu se va realiza obiectivul lor comun, acela al deplinei suveranităţii a Poloniei, precum şi dorinţa lor pentru o democraţie veritabilă în statul polonez şi în relaţiile internaţionale”. Acest postulat s-a realizat abia după 44 de ani, când Polonia şi-a recâştigat suveranitatea.
Deşi Statul Subteran nu a reuşit să câştige libertatea Poloniei, efortul uriaş din anii 1939-1945 nu a fost făcut în zadar. Se estimează că în mişcarea conspirativă, militară şi civilă s-au implicat aproximativ un milion de polonezi. Mulţi dintre ei au fost persecutaţi de către autorităţile comuniste în perioada postbelică şi, cu toate acestea, au transmis mai departe conaţionalilor experienţa lor de luptă şi muncă pentru patrie. „Polonia a fost singura care a reuşit să creeze o comunitate umană atât de solidară, dincolo de orice formă de organizare politică sau teritorială, unită de ideea independenţei ţării şi refacerea statului polonez. La aceasta se rezumă, în esenţă, fenomenul Statului Subteran Polonez”, a declarat regretatul profesor Władysław Bartoszewski, colaborator al Żegotei, supravieţuitor al Auschwitz-ului, închis de comunişti după război, iar în Polonia liberă, printre altele, ministru al Afacerilor Externe.
