Scriitorul israelian Amos Oz: „Părinţii mei iubeau Europa, dar Europa nu i-a iubit pe ei”

Să-l asculţi pe scriitorul Amos Oz e o bucurie;o mare bucurie. Căci Oz e incredibil de grijuliu atunci când îşi alege cuvintele;vorbeşte exact aşa cum scrie:clar, rotund, închegat, cu pilde şi parabole. La a treia sa vizită în România, de data aceasta invitat de Editura Humanitas Fiction şi de Ambasada Israelului la Bucureşti, scriitorul şi activistul politic Amos Oz şi-a tratat auditoriul cu un regal de povestiri:despre copilăria sa în Ierusalimul anilor ’40, despre fanatici, familie, curiozitate, compromis şi iertare.

A fost o întâlnire memorabilă cu un autor care se află de ani buni pe lista scurtă a Premiului Nobel pentru Literatură, unul dintre cei mai importanţi prozatori şi eseişti israelieni. Şi, în egală măsură, o vizită istorică pentru noi şi pentru sine;căci i-a oferit posibilitatea de a plonja într-o cultură care îi era deja familiară, posibilitatea de a cunoaşte marea Românie, după ce o cunoscuse deja pe cea mică, din Israel:„Ce m-a atras pe mine în România a fost mica Românie din cartierul în care m-am născut, în Ierusalim. Era un magazin de dulciuri, de ciocolată şi bomboane, chiar în colţul străzii pe care locuiam în Ierusalim şi proprietarii erau evrei români;ei cântau în româneşte, vorbeau în româneste şi aveau o relaţie de dragoste-ură cu România. Erau furioşi pe România, dar, în acelaşi timp, le era dor de ea. Mai târziu, când am crescut şi m-am alăturat kibbutzului Hulda, cam jumătate din membrii acestuia erau emigranţi evrei din România;inclusiv părinţii soţiei mele Nili, care erau din Basarabia, la momentul acela parte a României. Aşa că, în mod evident, la prima mea vizită, la Festivalul de la Neptun(n.r. – ediţia din 2002 a Festivalului Internaţional „Zile şi nopţi de literatură” al Uniunii Scriitorilor), România nu era o ţară cu totul străină mie. Limba suna familiar, limbajul corpului era familiar, simţul umorului era familiar, la fel şi entuziasmul”.

Patrule britanice pe străzile din Ierusalim, în 1939-1940;Palestina se afla atunci sub mandat britanic

Îndebutul evenimentului găzduit de Ateneul Român, Amos Oz în dialog cu Gabriel Liiceanu, scriitorul israelian a evidenţiat particularităţile relaţiei cu România:„Toţi cei de aici ştiu, bănuiesc, căexistă gene evreieşti în cultura română, aşa după cum sunt gene româneşti în cultura evreiască, israeliană. Relaţia dintre evrei şi România n-a fost întotdeauna o lună de miere. Au fost timpuri grele;şi au fost timpuri urâte. Dar sunt şi amintiri plăcute de ambele părţi. Şi poate că legătura dintre evrei şi România, dintre Israel şi România, este motivul pentru care romanele mele, care se bucură de excelente traduceri în limba română, sunt atât de bine primite aici”.

„Când eram copil îmi doream să cresc şi să devin o carte, nu un om”

Născut în anul 1939 la Ierusalim, copilul Amos va simţi pe propria piele nesiguranţa vieţii într-o ţară aflată în proces de aşezare (statul Israel se va întemeia la 14 mai 1948);va absorbi ca un burete fricile familiei ajunse în anii ’30 în Palestina, venind din Polonia şi Rusia, cuvintele şoptite şi mai cu seamă cele nerostite, feţele îngrijorate:„În anii ’40, imediat după Holocaustul nazist în Europa, în urma căruia au fost ucişi numeroşi membri ai familiei mele, exista temerea că noi, evreii din Ierusalim, am putea avea aceeaşi soartă. Ne temeam că odată ce armata britanică se va retrage din Ierusalim, arabii vor veni şi ne vor măcelări pe toţi. Aşa că atunci când eram copil îmi doream să cresc şi să devin o carte, nu un om. Chiar de atunci ştiam cât de uşor e să ucizi oameni. Ştiam, de asemene, că e uşor să distrugi cărţile. Dar, copil fiind, mă gândeam că dacă mă fac mare şi devin o carte, un exemplar din mine ar putea supravieţui într-o librărie îndepărtată...”

„Cu timpul, furia mea s-a disipat si a făcut loc curiozităţii, compasiunii şi iertării”

La Ateneul Român, în prezenţa lui Gabriel Liiceanu, care a citit un fragment din volumul de eseuri al lui Oz, Cum să lecuieşti un fanatic, scriitorul israelian a simţit nevoia să explice relaţia sa cu Europa;acea Europă care nu i-a vrut pe evrei:„Iubesc Europa, dar am şi o anumită ambivalenţă în legătură cu Europa. Mă atrage Europa, dar în acelaşi timp nu voi uita niciodată că părinţii mei au fost daţi afară violent din Europa în anii ’30;din fericire pentru ei. Dacă n-ar fi fost daţi afară în anii ’30, ar fi fost ucişi în anii ’40. Aşa că, pentru părinţii mei, Europa a fost o dezamăgire în dragoste. Aveau inimile zdrobite în ceea ce priveşte Europa, iubeau Europa, dar Europa nu i-a iubit pe ei”.De aici şi drama din familia scriitorului:mama, frumoasa Fania, tânăra cu nostalgia continentului pe care-l părăsise, tânăra care nu reuşise să-şi apropie noua viaţă din Ierusalim, se va sinucide când Amos n-avea decât 12 ani şi jumătate. Trei ani mai târziu, adolescentul îşi va părăsi tatăl şi apartamentul din strada Kerem Avraham  şi se va stabili în kibbutzul Hulda, schimbându-şi numele de familie din Klausner în Oz – o ruptură totală de vechea sa viaţă. Din asta se va naşte mai târziu capodopera Poveste despre dragoste şi întuneric...

Amos Oz şi Gabriel Liiceanu în seara zilei de 27 februarie, la Ateneul Român. Scriitorul israelian a sosit în România la invitaţia editurii Humanitas Fiction şi a Ambasadei Israelului la Bucureşti

La Bucureşti, cu ochii întorşi spre sine, Amos Oz a povestit când anume a început să scrie istoria sa şi a familiei, când anume a simţit că e momentul acestei reveniri în trecut:„Am putut să scriu Poveste despre dragoste şi întunericdoar după ce s-a stins mânia faţă de părinţii mei şi faţă de mine. Timp de mulţi ani am fost foarte furios pe mama că s-a sinucis, ca şi cum ar fi fugit cu un amant fără să ne lase mie şi tatei nici măcar o scrisoare de rămas bun. Am fost furios pe tatăl meu că a pierdut-o;mă gândeam că trebuie să fie ceva foarte în neregulă cu el dacă o femeie atât de minunată l-a părăsit. Şi am fost foarte furios pe mine însumi, gândindu-mă că dacă aş fi fost un băiat bun, mama mea ar fi rămas. Pentru că mamele îşi iubesc copiii;până şi o pisică îşi iubeşte puii. Dacă mama m-a părăsit trebuie să fi fost un copil îngrozitor. Aşa că timp de mulţi ani am fost prea furios pentru ca măcar să discut despre vechea familie. Atunci când m-am căsătorit şi am avut o nouă familie, n-am vrut să vorbesc cu ei despre vechea mea familie. Dar, cu timpul, furia mea s-a disipat si a făcut loc curiozităţii, compasiunii şi iertării. Iar acestea sunt cele trei forţe care m-au motivat să scriu Poveste despre dragoste şi întuneric. Curiozitatea, compasiunea şi iertarea”.

Final cu îngheţată

La Bucureşti, Amos Oz a vorbit mult şi despre felul în care scrie – „Mă trezesc în fiecare dimineaţă la 5, fac o scurtă plimbare în deşertul în care locuiesc, beau apoi o cafea, mă aşez la birou şi încep să mă întreb:ce-ar fi dac-aş fi ea, ce-ar fi dac-aş fi el...?”;„Un roman nu se construieşte din idei, nu se construieşte din personaje, nu din conflicte şi aventuri. Se construieşte din cuvinte. Şi scrierea unui roman e ca şi cum ai construi întregul lanţ al Carpaţilor din cuburi de Lego. Trebuie să te gândeşti la fiecare cuvânt şi să-l pui în propoziţie exact acolo unde trebuie”.Dar şi despre receptarea cărţilor sale în Israel:„În alte ţări, inclusiv în România, oamenii citesc cărţi ca să se simtă bine. În Israel oamenii citesc cărţi ca să se înfurie. Citesc cărţi ca să aibă cu ce să nu fie de acord. Se ceartă cu personajele, se ceartă cu autorul;şi se ceartă cu autorul prin personaje. Câteodată, în Israel, şoferii de taxi îmi spun să le spun personajelor mele că au greşit grav atunci când au făcut anumite alegeri. Toţi ştiu mai bine. Trăim într-o ţară a dezbaterilor şi a discuţiilor în contradictoriu”.

Amos Oz a vorbit la Ateneul Român şidespre familie, „instituţia cea mai misterioasă din întregul univers, cea mai paradoxală, cea mai comică şi cea mai tragică, cea mai absurdă, dar şi cea mai persistentă”, şi despre compromis ca „principiu umanitar esenţial”, după cum a oferit şi câteva „antidoturi limitate” pentru fanatism:„Unul ar fi simţul umorului;niciodată n-am întâlnit un fanatic cu simţul umorului şi nici n-am văzut un om cu simţul umorului care să devină fanatic, decât dacă şi-a pierdut simţul umorului. (...) Pentru că simţul umorului presupune abilitatea de a te vedea pe tine însuţi aşa cum te văd ceilalţi. Simţul umorului reprezintă recunoaşterea faptului că nu eşti perfect. Oamenii care în proprii lor ochi sunt perfecţi nu au simţul umorului. Celălalt antidot ar fi să ţi-l imaginezi pe celălalt. Cred cu adevărat în curiozitate;curiozitatea este o virtute morală. Cred că o persoană curioasă este o persoană mai bună decât cea care nu e curioasă”.

Şi pentru că „atâta vreme cât rămâi curios vei avea suficientă experienţă de viaţă încât să scrii o sută de romane”, Amos Oz şi-a rememorat în cheie amuzantă şi începuturile de „spion” şi inventator de poveşti:„Atunci când eram copil, părinţii mei obişnuiau să mă ia cu ei în cafenele din Ierusalim, unde aveau lungi conversaţii cu prietenii lor. Şi-mi promiteau că dacă voi fi tăcut în timpul discuţiilor, voi primi o îngheţată la sfârşit. Vorbeau cu prietenii lor ore întregi, iar eu nu trebuia să-i întrerup. Aşa că am devenit un mic spion, am început să-i spionez pe ceilalţi clienţi ai cafenelei... Auzeam fragmente de conversaţii de la mesele alăturate, mă uitam la hainele lor, la pantofii lor… Şi obişnuiam să inventez scurte poveşti despre oamenii din cafenea. Fac asta chiar şi acum. Când aştept într-o clinică sau într-o staţie de autobuz, sau într-un aeroport, nu citesc ziarele de scandal. Spionez necunoscuţii şi inventez poveşti despre ei. E un mod de a-ţi petrece timpul pe care îl recomand călduros tuturor, nu doar scriitorilor;e un mod pasionant de a-ţi petrece timpul şi, la sfârşit, te alegi şi cu îngheţată”.

Bunica Shlomit şi „războiul cu germenii”

(Fragment din Poveste despre dragoste şi întuneric, de Amos Oz. Traducere din engleză de Dana Ligia Ilin,  Humanitas Fiction, 2009, paginile 40-41)

„Bunica Shlomit a venit la Ierusalim direct de la Vilna, într-o zi toridă din vara lui 1933, a privit cu groază pieţele unde se îmbulzea lumea, tarabele viu colorate, furnicarul străduţelor pline de strigătele vânzătorilor ambulanţi, răgetul măgarilor, behăitul caprelor, cârâiala puilor care atârnau de picioarele legate şi sângele care picura din gâtul puilor ucişi, a văzut umerii şi braţele bărbaţilor din Orientul Mijlociu şi culorile stridente ale fructelor şi legumelor, a văzut dealurile de jur împrejur şi coastele stâncoase, şi pe dată a pronunţat verdictul definitiv:«Levantul e plin de germeni».

Bunica a trăit la Ierusalim vreo 25 de ani, a avut momente grele şi câteva fericite, dar până în ultima ei zi n-a găsit nici un motiv să-şi schimbe verdictul. Se spune că încă din a doua zi după sosire i-a poruncit bunicului, aşa cum a făcut în fiecare zi cât au trăit la Ierusalim, fie iarnă, fie vară, să se scoale la şase sau şase şi jumătate dimineaţa şi să dea cu Flit prin toate ungherele apartamentului ca să alunge germenii, să dea pe sub pat, pe după şifonier şi chiar prin rafturi şi între picioarele bufetului, şi apoi să bată toate saltelele, aşternuturile şi plăpumile de puf. Din copilărie mi-l amintesc pe bunicul Aleksandr stând pe balcon dimineaţa, în flanela de corp şi papuci, bătând la perne ca Don Quijote când atacă burdufurile de vin, altoindu-le iar şi iar cu bătătorul de covoare, cu toată forţa nefericirii sau disperării sale. Bunica Shlomit stătea la câţiva paşi în spatele lui, mai înaltă decât el, într-un capot din mătase înflorată încheiat de sus până jos, cu părul prins într-o fundă verde ce arăta ca un fluture, ţeapănă şi dreaptă ca directoarea unui pension de fete, dând ordine pe câmpul de luptă până la victoria din acea zi.

În veşnicul ei război cu germenii, bunica fierbea toate fructele şi legumele. Ştergea pâinea de două ori cu o cârpă înmuiată într-o soluţie dezinfectantă rozalie numită Cali. După fiecare masă nu spăla vasele, ci proceda aşa cum se face de obicei doar în ajunul Paştelui, fierbându-le multă vreme. Bunica Shlomit îşi fierbea şi propria persoană, de trei ori pe zi:fie iarnă, fie vară, făcea trei băi în apă aproape clocotită, ca să stârpească germenii. A trăit până la o vârstă destul de înaintată, goangele şi viruşii fugeau pe partea cealaltă a străzii când o vedeau de departe, şi când a trecut de optzeci de ani, după câteva crize de inimă, doctorul Kromholtz a avertizat-o:«Doamnă dragă, dacă nu termini cu aceste abluţiuni fervente, îmi declin răspunderea pentru posibilele consecinţe nefericite şi regretabile».

Dar bunica n-a putut renunţa la băile sale. Teama de germeni era mai tare decât ea. A murit în baie.

Atacul ei de cord este real.

Însă adevărul este că bunica a murit dintr-un exces de igienă, nu de inimă”.

Amos Oz despre scriitorul şi activistul politic Amos Oz

     Frânturi din povestirile lui Oz la Bucureşti

"Dacă am de ales între două opţiuni, prima fiind să mă alătur primei misiuni spre Planeta Marte, şi a doua, să petrec 24 de ore sub forma unei muşte aşezate pe peretele din casa unei familii, orice familie, eu aş alege să fiu musca şi nu astronautul. În primul rând, e mai sigur; în al doilea rând, e mult mai interesant. Asta este ceea ce sunt eu în romanele şi povestirile mele: o muscă pe perete unei familii."

"Sunt multe poveşti pe care nu le-am publicat. Şi sunt şi multe poveşti pe care nici măcar nu le-am finalizat. De fapt, cred că în istoria mea de scriitor sunt mai multe avorturi şi pierderi de sarcină decât naşteri. Când nu sunt în pace deplină cu ce am scris, atunci nu public. De multe ori încep să scriu o poveste sau un roman şi descopăr că nu e ce m-am aşteptat eu să fie. Aşa că abandonez şi încep altceva. Şi am o atitudine filosofică faţă de asta: pur şi simplu ştiu că nu orice început dă roade; tot aşa cum nu fiecare întâlnire cu o persoană se transformă într-o prietenie."

Ex. foto:Amos Oz locuieşte din 1986 la Arad, un oraş aflat în deşert, în partea sudică a Israelului

"Când scriu un roman câteodată îmi pare rău de mine însumi. Mă chinui uneori mai mult de două ore să aleg un singur cuvânt şi să-l plasez la locul lui în propoziţie; şi nimeni n-o să observe... Nu vor observa decât dacă acel cuvânt e greşit. E ca în muzică, ca într-un recital; nimeni nu acordă atenţie unei singure note dintr-un recital decât dacă acea notă e falsă. Aşa că eu muncesc din greu ca munca mea să nu fie observată."

"Mă identific cu fiecare dintre personajele mele, căci altfel nu aş fi capabil să scriu povestea sau romanul. Dacă e o ceartă între soţ şi soţie sau între tată şi fiu, eu trebuie să fiu de partea amândurora. Trebuie să empatizez, să arăt că înţeleg în egală măsură ambele părţi implicate în conflict. Să scriu un dialog în contradictoriu între două personaje e ca şi cum aş juca tenis cu mine însumi, trebuie să fiu bun în ambele extremităţi ale terenului. Şi asta mă ajută şi în activitatea mea politică. Atunci când e necesar, pot să empatizez cu ambele părţi aflate în conflict, pot să recunosc validitatea a două opinii conflictuale".(n.r. – Amos Oz face parte din organizaţia pacifistă israeliană „Shalom Achshav” – Pace Acum, care susţine soluţia bistatală, Palestina învecinată cu Israelul).

"Sunt mulţi oameni în Israel care nu sunt de acord cu vederile mele politice, dar îmi citesc totuşi cărţile. Şi îmi scriu scrisori în care îmi spun: „Eşti un scriitor minunat, lasă politica şi concentrează-te pe scris”. Sunt alţii care sunt de acord cu viziunea mea politică, dar nu le pasă în mod special de cărţile mele. Şi ei îmi scriu scrisori în care îmi spun: „În timpuri ca acestea, ar trebui să fii activ politic tot timpul. Să scrii romane într-o vreme ca asta e un lux”. Dar eu îmi împart viaţa, îmi împart timpul între scris şi activitate politică; niciodată nu le amestec. N-am scris niciodată un roman sau o povestire ca să exprim un punct de vedere politic. Am s-o spun altfel: de fiecare dată când sunt de acord cu mine în proporţie de sută la sută scriu un articol furios; atunci când există un dezacord, când aud mai mult de o voce în mine ştiu că am rămas însărcinat cu o poveste."