Scandalurile sexuale ale lui J.F. Kennedy

După moartea lui J.F. Kennedy au ieşit la iveală mărturii şi documente care contrazic flagrant imaginea cultivată în timpul vieţii şi în posteritate de presă mai întâi, şi de istorici mai apoi. Un domeniu în care contrastul dintre Imagine şi Adevăr e de ordinul unei prăpastii rămâne cel al vieţii personale. Ca şi în alte cazuri din Istorie (la noi, Armand Călinescu, Nicolae Ceauşescu, Mareşalul Antonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu), J.F. Kennedy a avut noroc murind tragic la 22 noiembrie 1963, împuşcat pe o stradă din Dallas.

Printr-un proces tipic, ţinînd de rescrierea trecutului din perspectiva prezentului, personalitatea sa a fost şi continuă să stea sub semnul mitului. Încercările istoricilor lucizi de a evidenţia şi umbrele unui destin, mai ales, în faza sa prezidenţială, s-au izbit de sentimentalismul opiniei publice. Atât de tare a fost şi mai e încă tare această privire sentimentală asupra lui J.F. Kennedy, încât nici memoriile, nici documentele desecretizate, nici Raportul final al Comisiei Church din 1975 n-au reuşit să scoată din conştiinţa planetară imaginea unui preşedinte tînăr, voios, modern, dinamic, reprezentînd o ruptură în istoria Americii, dominată de cei opt ani de mandat posomorât al lui Eisenhover.

Deşi s-au scris şi publicat cărţi întregi, împănate cu documente solide, despre viaţa deşănţată, incredibilă pentru un om normal, dusă de JFK, imaginea rămasă în opinia publică e cea a unui soţ iubitor, tată de familie grijuliu, obsedat de austeritatea morală, cum îi stă bine unui catolic irlandez.

Cu toate acestea, sunt cercetători care au avut şi au curajul să înfrunte această cenzură a consensului, cum denumea Ignacio Ramonet presiunea uriaşă exercitată în lumea modernă de un  clişeu vehiculat de media şi înghiţit pe nemestecate de opinia publică.

Bazaţi pe documente, aceşti cercetători au scos în evidenţă multe adevăruri grave despre personalitatea lui J.F. Kennedy, riscând acuzaţia de „revizionişti”.

Citindu-i, rămâi stupefiat de prăpastia dintre imaginea publică a lui Kennedy şi adevărul realităţii.

Afli astfel, contrar clişeelor păstrate până azi în conştiinţa multora, că J.F. Kennedy a câştigat cu greu (la o diferenţă de 112.803 voturi,  cea mai mică din secolul XX american)  scrutinul prezidenţial din 8 noiembrie 1960;că a fost ajutat de Mafie să obţină numărul de voturi necesare la Chicago;că a fost de acord sau chiar a ordonat asasinarea lui Patrice Lumumba, Fidel Castro şi Diem – toţi trei lideri străini –;că se droga cu amfetamină (împreună cu strălucitoarea Jackie Kennedy);că şi-a numit fratele, Robert Kennedy, procuror general (deşi acesta n-avea nici în clin, nici în mânecă cu asta), făcând din el executorul treburilor sale murdare;că-şi înregistra pe ascuns colaboratorii;că a început războiul din Vietnam;că a fost şantajat de Edgar Hoover, atotputernicul şef al FBI;că în timpul crizei rachetelor din Cuba din octombrie 1962 a fost înţeles cu Hruşciov.

Sunt realităţi, întemeiate pe documente, care contrazic mitul Kennedy. În nici un alt domeniu însă nu e atât de marea prăpastia dintre imagine şi realitate ca în cazul vieţii personale a lui J.F. Kennedy.

Când Şeriful aduce prostituate Preşedintelui

În noiembrie 1961, Larry Newman, agent al lui Secret Service din 1960, desemnat să facă parte din echipa care asigura protecţia lui J.F. Kennedy, se deplasează, sub conducerea lui Clint Hill, şeful echipei de la Casa Albă, la Seattle, oraş în care preşedintele urma să ţină un discurs.

După manifestare, preşedintele s-a retras la Olympic Hotel, unde avea repartizat un etaj întreg. Larry Newman era nou între agenţii din jurul preşedintelui. Explicabilă uluirea care l-a cuprins în seara zilei respective, când a luat cunoştinţă cu ceea ce agenţilor mai vechi le era demult cunoscut.

Aşa cum va povesti el într-un interviu acordat lui Seymoor Hersh, care lucra la senzaţionala sa carte The Dark Side of Camelot, publicată în 1997, la un moment dat, după întoarcerea preşedintelui la hotel, a auzit un zgomot în apropierea ascensorului. De serviciu pe etaj, agentul a sărit ca ars. Zgomotul anunţa alarmă de gradul zero: accesul la etajul prezidenţial era Strict Interzis. Năpustindu-se la locul cu pricina a dat peste un şerif local, care, „însoţit de două prostituate”, se îndrepta energic spre apartamentul preşedintelui.

Larry Newman, întâia oară într-o misiune de protecţie a preşedintelui, a vrut să-l oprească. Şeriful a început să facă gălăgie, pe motiv că fetele erau destinate înaltului oaspete.

Auzind scandalul, David Powers, asistentul special al preşedintelui, cel care, aflat în maşina din faţa limuzinii oficiale, la Dallas, a filmat pe traseu (ulterior – noiembrie 1996 – pelicula fiind făcută publică sub denumirea de The Powers film), a ieşit din apartamentul prezidenţial şi a luat cele două muieruşti, împiedicîndu-l pe şerif să pătrundă înăuntru.

Potrivit lui Larry Newman, şeriful ţinea neapărat să-i prezinte personal Preşedintelui trofeul de carne vie.

Deşi supărat că i s-a retezat avântul, şeriful a găsit timp să le ameninţe pe cele două tipe că, dacă vor trăncăni despre înalta favoare acordată de preşedinte – cea de a se culca cu el – va avea grijă să le vâre la un azil de stat.

O dată trecut botezul focului, agentul s-a obişnuit cu astfel de întâmplări, devenite o banalitate în deplasările preşedintelui. Uneori, damele de consumaţie îi erau aduse plocon de consilierii săi sau, în cazul actriţelor, de persoane cu deosebite relaţii la Hollywood (Frank Sinatra, Pat Newcomb, cumnatul lui Kennedy).

Alteori de ele îi făceau rost chiar cei de la Secret Service. Peste tot când călătorea prin America, JFK proceda cam la fel. De cum ajungea la hotelul unde era cazat, avea două discuţii:una cu şeful suitei şi cealaltă cu şeful lui Secret Service. Agentul se deplasase la faţa locului cu două săptămâni înainte de venirea preşedintelui.

Evident, potrivit procedurilor pentru a pregăti măsurile de securitate, absolut necesare în cazul unui lider de la Casa Albă. În paralel (deşi, judecând după ce avea să se întîmple, poate că e mai bine de zis, înainte de toate), pentru a depista şi angaja prostituatele de care avea nevoie preşedintele.

Astfel că discuţia care avea loc nu se concentra, cum ar fi fost de aşteptat, pe măsurile de securitate (preşedintele ştia că aşa ceva intra în procedurile standard), ci pe muierile de care avea nevoie obiectivul.

Apăreau şi situaţii în care responsabilul cu protecţia preşedintelui, nou fiind, nu luase măsurile aşteptate de J.F. Kennedy.

Atunci, spre stupoarea respectivului, preşedintele îi spunea cam aşa:

— Eşti aici de două săptămâni şi n-ai pus mâna pe nici o pisicuţă?! Voi, băieţii, aveţi toate muierile pe care le vreţi. Aşadar, aţi putea face ceva şi pentru şeful vostru cel mare!

Înainte de a ajunge în patul prezidenţial, femeile erau temeinic instruite de cei de la Secret Service, transformaţi în peşti ai preşedintelui.

Dacă erau prostituate, erau ameninţate că vor avea probleme în cazul când vor vorbi în plus. Dacă erau civile, li se atrăgea atenţia că datoria patriotică le cerea să tacă! Pentru Secret Service, iarmarocul sexual al lui Kennedy devenise un coşmar.

Hoarda de muieri care intrau în camera de hotel, se bălăceau în piscina de la Casă Albă sau se dezmăţau în patul lui Abraham Lincoln, reprezenta un potenţial pericol.

În orice moment, printre partenerele de o noapte ale preşedintelui, se putea strecura o dezaxată. Dimineaţa, constatând că obiectivul e, totuşi, viu, agenţii îşi făceau cruce, fericiţi că scăpaseră basma curată dintr-un nou examen al vieţii şi întrebându-se cât o vor mai duce aşa.

Piscina prezidenţială transformată în bordel

Constituia pentru Secret Service un coşmar furia sexuală a preşedintelui şi pentru că agenţii aveau în principal misiunea de a-l păzi de nevastă-sa. Nu pentru că Jacqueline Kennedy n-ar fi ştiut cu ce se ocupa soţul, ci pentru că aventurile sale erau atât de multe şi atât de deşănţate încât oricând mult prea iubitoarea soţie îl putea surprinde în flagrant delict.

Surprinderea soţului în plin bairam sexual ar fi constrîns-o pe Jackie să divorţeze. Ceea ce – între noi fie vorba – nu-i convenea deloc. Unul dintre locurile destinate activităţii sexuale prezidenţiale era piscina de la Casa Albă.

Biografii de serviciu ai lui Kennedy au invocat, după tragedia de la Dallas, timpul petrecut de fostul preşedinte în piscină ca singurul care şi-l îngăduia într-o zi de muncă extenuantă pentru patrie. În realitate, când era la Casa Albă, timpul petrecut la piscină era dedicat bălăcelii cu un pluton de prostituate.

Dată fiind importanţa locului în viaţa sa, preşedintele acordase piscinei o atenţie deosebită. La ordinele sale, amenajarea a suferit transformări spectaculoase. O instalaţie de sunet asigura muzica adecvată. O instalaţie de lumină, dădea posibilitatea ca în piscină să fie lumina soarelui sau lumina lunii. Mult mai important, uşa transparentă dinspre bazin a fost înlocuită cu una mată.

Aici, în faţa uşii, aşteptau deseori, fără să ştie că şeful se hîrjonea cu nimfe de doi lei, persoane venite la preşedinte cu mesaje urgente în chestiuni de crize internaţionale. Larry Newman va povesti mai târziu un episod absurd.

Un ataşat militar, sosit la Casa Albă în grabă cu o telegramă de extremă urgenţă, a fost trimis de la secretariat la piscină. Cei de la Secret Service nu l-au lăsat să intre, deşi respectivul susţinea alarmat că trebuia să comunice preşedintelui ceva de mare importanţă pentru securitatea naţională. După o jumătate de oră de aşteptat, ofiţerul a plecat. De la piscină, un drum de acces privat, special făcut, permitea lui JFK s-o şteargă dacă apărea Jacqueline.

Protejarea preşedintelui de nevastă-sa a devenit astfel o misiune importantă, mult mai importantă decât protejarea sa de eventuali asasini. Cei de la Secret Service ştiau în orice clipă unde se afla Jacqueline Kennedy pentru ca preşedintele să-şi poată face de cap în voie.

Chiar şi în aceste condiţii, soţul se străduia să nu-şi micşoreze plăcerile zilnice de la piscină. El întârzia aici cu femeile până când nevastă-sa ajungea la Casa Albă. Atunci, băuturile dispăreau, persoanele feminine erau scoase afară pe uşa din dos, iar Kennedy se prefăcea că-şi continuă gimnastica medicală pentru durerile de  spate.

La ce servea patul lui Abraham Lincoln

Într-o zi însă, aflată la Casa Albă, pe Jacqueline a apucat-o cheful să înoate. Când a ajuns în faţa uşii mate, agentul de serviciu n-a lăsat-o să intre. Furioasă, Jacqueline l-a convocat pe Clint Hill.

Până să vină acesta, preşedintele a reuşit s-o şteargă din piscină, graţie ascensorului care-l ducea direct în dormitor. Nu numai piscina, dar şi alte locuri de la Casa Albă au devenit, în timpul administraţiei Kennedy, bordeluri ad-hoc.

Leslie Devereux, o prostituată de lux din New York, a fost de două ori la Casa Albă. Prima oară, secretarele preşedintelui au condus-o într-o cameră mică de lîngă Biroul Oval. Fără a clipi măcar.

A doua oară, un agent de la Secret Service a dus-o într-o cameră întunecoasă. După ce i-a zis să se facă comodă, a aratăt spre un pat uriaş:

„– Aici a dormit Abraham Lincoln.”

Deşi prostuţă, totuşi juna ştia cine a fost Lincoln. Drept pentru care s-a mirat că urma să-şi facă meseria chiar în acest monument al istoriei naţionale.

„– E cel mai bun pe care-l avem aici!”a răspuns agentul

După plecarea agentului, a intrat un valet cu mănuşi albe, care a adus, pe o tavă de argint, o sticlă de şampanie şi două pahare.

Apoi şi-a făcut apariţia Preşedintele.

Jackie ştia ce poamă era bărbatu-său

De notat că Jacqueline Kennedy, arătată naţiunii în poze şi la televizor drept soţia iubitoare într-un cuplu invidiat pentru armonia sa de toată America, ştia de mitingurile erotice ale soţului.

La un moment dat, camerista, găsind în patul Preşedintelui o pereche de chiloţi negri, i-a dat-o Primei Doamne, crezând că-i aparţin. Jackie Kennedy i-a înmânat soţului zicând:„Află tu cui îi aparţin. Nu sunt măsura mea”.

Că ştia de relaţia lui Kennedy cu femeile ne-o dovedeşte şi un alt fapt. Pe 19 mai 1962, a avut loc la Madison Square Garden din New York gala dedicată împlinirii de către JFK a vârstei de 45 ani. Festivitatea, transmisă în direct de televiziuni, a beneficiat de prezenţa a 11.000 de persoane.

Momentul de senzaţie al spectacolului l-a constituit Marilyn Monroe, una dintre amantele Preşedintelui (din 1957), care a cântat, într-o rochie de 6.000 de dolari (la valoarea de atunci a monedei americane), celebrul Happy Birthday, Mr. President, punând, pentru cei care cunoşteau relaţia lor, un accent aparte pe to you.

În timpul spectacolului, preşedintele a stat în loja prezidenţială, cu picioarele trântite americăneşte pe bara din faţă şi trăgând din ţigară. Aflând de momentul cu Marilyn Monroe, Jacqueline a optat pentru o partidă de călărie în Virginia.

E greu de crezut că o soţie de preşedinte, chiar şi una mai puţin iubitoare, şi-ar fi permis să lipsească de la aniversarea publică a soţului, dacă n-ar fi avut conştiinţa unui moment penibil pentru ea.

Jackie s-a salvat nu numai de la momentul în care toţi cei care ştiau despre ce-i vorba s-ar fi întors spre ea ca să vadă cum reacţionează, dar şi de la un altul, petrecut spre dimineaţă, la finele petrecerii care a urmat festivităţii.

Marilyn şi JFK au luat un ascensor privat, care i-a dus la subsolul clădirii. De aici, printr-un labirint de tunele, au ajuns, graţie unui alt ascensor privat, în apartamentul prezidenţial de la Hotel Carlyle.

Cu toate că ştia de aberaţiile soţului şi, mai ales, că mulţi – de la actorii de la Hollywood până la întreg personalul Casei Albe – o priveau compătimitor, Prima Doamnă a Americii n-a dat o clipă semn că ar vrea să divorţeze.

După apariţia dezvăluirilor despre ce se ascundea dincolo de imaginea de staniol oferită lumii de cuplul lor, unii s-au întrebat asupra cauzelor care au făcut-o pe Jacqueline Kennedy să accepte această mizerie a vieţii conjugale.

Au circulat zeci de explicaţii ale poziţiei adoptate de soţia înşelată în proporţie de masă. Unii au găsit-o în milionul de dolari care i-ar fi fost dat de Joseph Kennedy ca preţ al tăcerii.

Alţii au căutat explicaţia în psihologia mamei, care nu voia să-şi lase copii fără tată. Cum situaţia lui Jacqueline Kennedy s-a repetat şi în cazul lui Hilary Clinton, americanii au făcut un serial TV de succes Soţia perfectă, menit a explica nevasta îngăduitoare prin psihologia americancei care pune mai presus de toate familia.

De ce s-a dus Jackie la Dallas

Aceste explicaţii suferă de o slăbiciune. Sunt date de cei care n-au fost în viaţa lor soţii de preşedinţi ai Americii. Din câte se ştie, Jacqueline Kennedy l-a însoţit pe JFK la Dallas, în călătoria fatală.

Se ştie mai puţin că ea a fost cât pe-aici să-l salveze pe John K. Kennedy. Deşi se certase zdravăn cu bărbatul, chiar în noaptea dinaintea plecării, Jackie a acceptat să meargă cu el, deoarece preşedintele intrase deja în campania electorală.

Aflând însă că urmau să meargă într-o maşină deschisă, ea a insistat să fie o limuzină închisă, pe motiv că vântul îi va strica coafura. A fost convinsă să accepte maşina deschisă după ce o secretară de la Casa Albă a fost plimbată în sus şi-n jos pe Pennsylvania Avenue, într-o maşină deschisă, pentru a se vedea efectul vântului asupra coafurii.

Dat fiind că maşina prezidenţială avea să meargă încet, coafura lui Jacqueline n-avea cum să sufere. Astfel s-a ajuns la maşina deschisă, care a uşurat sarcina complotiştilor. Jackie nu-şi mai însoţise soţul într-un turneu prin ţară din timpul campaniei electorale din 1960.

Ce-a făcut-o să accepte plecarea la Dallas? Unii susţin că, după moartea lui Patrick, cei doi se apropiaseră din nou, pe motiv  că John F. Kennedy se potolise în materie de femei. Scandalul din noaptea dinaintea plecării ne arată că nu se întâmplase aşa ceva. Putem pune decizia pe seama convingerii lui Jacqueline Kennedy că prezenţa sa în Texas era vitală pentru realegerea soţului în 1964.

Realegerea soţului însemna însă rămânerea ei în postura de First Lady. Pentru această postură, Jackie era în stare de orice. Inclusiv de a accepta mizeria vieţii conjugale.

Contrar aparenţelor, Jacqueline Kennedy era o femeie calculată. Provenită dintr-o familie în destrămare (tatăl fusese şi el un depravat, drept pentru care maică-sa fusese obligată să divorţeze şi să se mărite cu altul), Jacqueline era înnebunită să-şi despăşească condiţia.

Căsătoria cu un bărbat al clanului Kennedy, mai întâi, şi postura de First Lady, mai apoi, i-au satisfăcut această dorinţă. Firea ei rece, de ambiţioasă calculată, avea să se vadă după moartea lui J.F. Kennedy, când Jacqueline a jucat mult timp rolul penibil de Primă văduvă a lumii.

Cum a pipăit-o  Preşedintele pe Marilyn Monroe pe sub masă

Bărbaţi afemeiaţi s-au mai văzut. Inclusiv, dacă nu chiar mai ales, printre cei care deţin puterea. S-au văzut, de asemenea, bărbaţi cu multe amante la viaţa lor;bărbaţi care să-şi înşele nevestele;bărbaţi care să-şi propună a cuceri cât mai multe muieri;bărbaţi cu un libidou exagerat.

Bărbatul J.F. Kennedy nu e dintre aceştia. Despre preşedintele american e valabil ceea ce Truman Capote spunea despre bărbaţii din clanul Kennedy:

„Aceşti bărbaţi Kennedy sunt toţi la fel în materie de femei – precum câinii care trebuie să urineze la fiecare stâlp”.

De cum vede o fustă cât de cât mai acătării, John F. Kennedy se gândea cum s-o răstoarne. La o petrecere dată la ambasada italiană din Washginton, în septembrie 1958, fusese invitată şi Sophia Loren.

Senatorul John F. Kennedy, venit  şi el, fără nevastă, a pus ochii pe actriţă, sesizând că aceasta era singură. N-a agăţat-o însă direct.

L-a trimis pe senatorul George Smathers, unul dintre amicii săi, cu care venise la sindrofie. George Smathers i-a zis actriţei că prietenul său, care stă acolo, departe, timid, senatorul Kennedy, viitorul preşedinte al Americii, va fi bucuros dacă ea ar accepta invitaţia la o cină târzie, în casa sa din Georgetown. Solul lui Kennedy a ţinut să precizeze că şampania era deja pusă la rece.

Sophia Loren a refuzat politicos, dar ferm. Distinsul senator a reluat propunerea. Din nou, actriţa l-a refuzat. Brav membru al clanului Kennedy, în care se admitea doar victoria, JFK nu putea concepe că o femeie îl poate refuza. L-a trimis din nou pe George Smathers. Sophia Loren era însoţită de reportera Maxine Cheshire.

Actriţa, care nu se descurca prea bine în engleză, i-a cerut ajutorul pentru a-i explica domnului că n-o interesează nici el, nici amicul lui, viitorul preşedinte al Americii.

Senatorul, nici el mai breaz ca JFK, crezînd că reportera era dama de companie a actriţei, a replicat:„Pe dracu’, atunci aduceţi-vă şi prietena şi vom fi patru!”.

JFK era senator de Massachusets şi angajat în bătălia pentru nominalizarea din partea Democraţilor. George Smathers era senator de Florida. Judecând după această scenă, ai crede că sunt doi băieţi de frizerie din Ferentari care vor să agaţe o ospătăriţă pe care au văzut-o singurică!

Nu e singura secvenţă mărturisind în domnul preşedinte ditamai golanul. În a doua seară a Convenţiei Democraţilor, care l-a nominalizat pe JFK drept candidat la prezidenţiale, Kennedy şi Marilyn Monoroe au mers împreună la un dineu dat de Frank Sinatra la Puccini’s, un restaurant care aparţinea actorului. Aici, la un moment dat, viitorul lider al lumii a început s-o mângâie pe Marilyn pe sub masă. Pentru a-şi da seama, încântat, că actriţa n-avea chiloţi pe ea!

În primăvara lui 1961, după ce noul preşedinte îşi ţinuse discursul de investitură, cerându-le americanilor să se întrebe nu ce să le dea statul lor, ci ce să dea ei statului, actriţa Shirley MacLaine se găsea, ca oaspete, la reşedinţa lui Frank Sinatra din Palm Springs. J.F. Kennedy era aşteptat să-i facă o vizită amicului şi susţinătorului său în campania electorală. Frank Sinatra a trimis-o pe actriţă la aeroport, cu limuzina lui, să-l ia pe preşedinte. De cum s-a văzut în maşină, J.F. Kennedy s-a şi repezit la actriţă. Speriată, Shirley MacLaine a sărit din maşină, căzând în stradă şi julindu-se la genunchi. Limuzina s-a oprit ca s-o ia din drum. Un agent al Secret Service i-a reproşat victimei că a pus în pericol viaţa preşedintelui întârziind plecarea.

Marlene Dietrich, invitată la Casa Albă, a avut şi ea o experienţă asemănătoare. De cum a intrat în Biroul Oval, liderul celei mai mari puteri a lumii s-a năpustit asupra ei. Marlene Dietrich a reuşit cu greu să respingă atacul. La plecare, conducând-o la lift pe actriţa mai bătrână ca el cu 16 ani, J.F. Kennedy a întrebat-o dacă s-a culcat cu taică-său. Nu întîmplător s-a interesat de aşa ceva.

Înainte de a ajunge Preşedinte, J.F. Kennedy şi taică-său, Joseph Kennedy, un alt mare muieratic, îşi pasau unul altuia muierile.

Amor între două trenuri

Mărturiile îl dezvăluie pe JFK drept un amator al contactului sexual rece şi rapid, ca luatul unei pastile, ceea ce a făcut pe unii să vorbească de doza sexuală zilnică.

La un miting electoral ţinut la New Orleans, asistenţa a fost nevoită să-l aştepte pe JFK vreo 20 de minute. Spre neliniştea staff-ului, acesta întârzia. Era într-o debara a hotelului, împreună cu dansatoarea de streapteasse Blaze Starr.

Al doilea dintre cele cinci baluri de după jurământul de investitură a avut loc la Statler-Hilton din Washington. Nici n-a început bine sindrofia că preşedintele a şi şters-o la etajul superior al hotelului, pentru o partidă sexuală cu una din amantele sale, Angie Dickinson. De notat pentru stilul bărbatului Kennedy, că acesta nu-şi dăduse întâlnire cu actriţa. La etaj Frank Sinatra dădea şi el o petrecere la care participa Angie. Şi domnul preşedinte s-a gândit că n-ar strica un contact sexual cu respectiva, dacă tot era prin preajmă.

Peste o jumătate de oră a revenit la balul dat în cinstea lui cu ziarul Washington Postsub braţ.

– Sunt veşti interesante astă seară? l-a întrebat Jackie în chip ironic.

El a râs stânjenit, iar ea l-a privit glacial. Din acel moment, Jackie n-a mai mers la balurile următoare. Spre bucuria soţului, care atâta aştepta. După ultimul bal, în casa lui Joe Alsop s-a dat o petrecere. Peter Lawford a adus de la Hollywood o duzină de starlete, cu avionul. Cum toate voiau să se culce cu proaspătul preşedinte, s-a găsit o formulă de selecţie. Au trecut toate prin faţa lui John Kennedy. Dintre ele, Preşedintele a ales două!

Prăpastia dintre Kennedy şi Hoover

Într-o emisiune de radio din 6 ianuarie 1962, editorialistul Drew Pearson prezicea în chip îndrăzneţ că, nu peste mult timp, Edgar Hoover, patronul FBI, avea să fie schimbat din postul pe care-l deţinea de 38 de ani.

Nu era o speculaţie gratuită. Într-adevăr, în culisele administraţiei Kennedy se pregătea debarcarea lui Edgar Hoover. I se găsise şi un înlocuitor:William Boswel, director cu securitatea la Departamentul de Stat.

Cine urmărise cât de cât relaţiile dintre J.F. Kennedy şi Edgar Hoover n-avea motive să se mire de o asemenea decizie. Avea motiv să se mire, în schimb, de faptul că Edgar Hoover supravieţuise schimbării de administraţie. Pe cei doi îi despărţeau o mie şi unul de lucruri.

Edgar Hoover, cu toate meritele sale în instaurarea ordinii în America şi, mai ales, în destrămarea reţelelor naziste mai întâi şi a reţelelor comuniste, mai apoi, din ţară, era un om al trecutului. Aşa cum se întreceau să scrie lăudătorii din presă, care nu-i lipseau, J.F. Kennedy era un om al noii generaţii. Datorită vieţii sale dezmăţate, privea cu lejeritate viaţa personală a celor din jur, inclusiv cea sexuală.

Edgar Hoover era un obsedat al austerităţii în viaţa personală. Aşa cum avea să constate Kennedy citindu-i rapoartele, FBI-ului nu-i scăpa nici cea mai mică abatere de la normele vieţii de familie. J.F. Kennedy socotea că trebuie pus capăt discriminării rasiale. Edgar Hoover era în această chestiune un sudist înrăit. Refuza, alături de femei, dreptul negrilor de a intra în FBI.

Din punct de vedere politic, Edgar Hoover se aflase tot timpul de cealaltă parte a baricadei. În campania pentru nominalizarea de la Democraţi, îl sprijinise pe Lyndon Johnson, adversarul lui Kennedy. La prezidenţiale, fusese de partea lui Richard Nixon. Mult mai important, la Convenţia Democratică, J.F. Kennedy se văzuse obligat să-l pună vicepreşedinte pe Lyndon Johnson, spre uluirea echipei sale, în urma şantajării cu un dosar (ţinând tot de aventurile lui sexuale ale candidatului), oferit lui Johnson de Edgar Hoover.

Toată lumea era convinsă că, odată ajuns la Casa Albă, John Kennedy se va debarasa de atotputernicul director al FBI.

Din nou, spre stupoarea tuturor, a doua zi după victoria în alegeri, John Kennedy a anunţat că-l păstrează pe Edgar Hoover în fruntea FBI.

Kennedy i-l pune pe cap pe frate-său

Pentru a-l ţine sub control, însă JFK îl numeşte pe Robert Kennedy la Departamentul Justiţiei. Teoretic, şeful FBI ţinea de Ministerul de Justiţie. Practic însă, în America de după 1924, când Edgar Hoover ajunge în fruntea Instituţiei, şeful FBI lucrează direct cu preşedintele.

Până la Kennedy, toţi liderii de la Casa Albă – de la Roosvelt până la Einsenhower – avuseseră legătură directă cu Edgar Hoover. Vor avea şi după asasinarea lui Kennedy. Lyndon Johnson şi Richard Nixon l-au folosit ca om de încredere.

Cu un ministru precum Robert Kennedy, fratele preşedintelui, şi, prin puterile primite, un fel de prim-ministru al Americii, situaţia lui Hoover se schimbă radical. JFK nici nu vrea să audă de  o relaţie directă cu şeful FBI.

Spre furia lui Edgar Hoover, considerat cel mai puternic om din America, după Preşedinte, Robert Kennedy nu scapă nici un prilej să-l umilească. Până atunci, ministrul Justiţiei îl contacta pe şeful FBI prin secretara acestuia, legendara Helen Gundy.

Robert Kennedy îl obligă pe şeful FBI să-şi pună o linie telefonică directă. În schimb, spre deosebire de alte administraţii, Edgar Hoover nu putea vorbi direct cu Preşedintele.

Un dejun de pomină

J.F. Kennedy n-avusese curaj să renunţe la Edgar Hoover imediat după parvenirea la Casa Albă şi pentru că şeful FBI era o legendă vie a Americii. La începutul lui 1962 însă îşi putea permite.

Pusese mâna pe toate butoanele puterii. Graţie conferinţelor de presă transmise în direct la TV, se bucura de un capital politic uriaş. Toată lumea aştepta înlocuirea lui Edgar Hoover cu o nedisimulată satisfacţie. Nu de alta, dar în cele aproape patru decenii de şefie, Hoover îşi făcuse mulţi duşmani.

În 22 martie 1962, la ora 13, Edgar Hoover descinde din limuzina sa blindată (avea aşa ceva doar el şi Preşedintele) în faţa porţii de Nord-Vest a Casei Albe. E condus mai întâi în Biroul Oval, apoi, împreună cu JFK, iau ascensorul şi merg la dejun. Un dejun care a durat patru ore. Ce s-a întîmplat la acest dejun nu se ştie nici acum.

Istoricii n-au la îndemînă nici un document:nici de la Casa Albă şi nici de la FBI. Se ştie însă sigur ce s-a întâmplat după dejun.

Din acest moment, până la tragedia de la Dallas, nu s-a mai pus problema înlocuirii lui Hoover. Patronul FBI a rămas în funcţie sub alţi doi preşedinţi. A părăsit-o cu picioarele înainte. Dacă n-ar fi murit în noaptea de 1 spre 2 mai 1972, ar mai fi stat în fruntea FBI.

S-a mai întîmplat însă ceva. Ceva despre care la vremea respectivă nu s-a ştiut, dar care a fost dezvăluit ulterior.

După dejun, Preşedintele a pus mâna pe telefon şi a sunat-o pe o anume Judith Campbell, pentru a-i spune să meargă la maică-sa, de unde să-i dea telefon, deoarece linia ei nu e sigură: a pus-o FBI sub supraveghere.

Mărturiile lui Judith Campbell, dezvăluirile din cadrul Comisiei Church din 1975, alte documente ivite după moartea lui Kennedy, îi îndreptăţesc pe istorici să creadă că Edgar Hoover l-a şantajat pe preşedinte cu ceea ce s-ar numi Dosarul Judith Campbell.

Un dosar exploziv, care ar fi dus la prăbuşirea lui Kennedy, dacă ar fi fost dat publicităţii. J.F. Kennedy a cunoscut-o pe Judith Campbell pe 7 februarie 1960, când i-a fost prezentată de Frank Sinatra la Sands Hotel din Las Vegas. Tânăra de 26 de ani era de o frumuseţe ieşită din comun. Bogată, ducea o viaţă de prostituată de lux. După o legătură cu Frank Sinatra, devine amanta a doi capi ai Mafiei americane:Sam Giancama şi John Roselli, printre cei mai vânaţi oameni din America de către FBI.

Dând curs obiceiului său, John F. Kennedy, la vremea respectivă în campanie electorală, şi-o face amantă. Una dintre amantele constante, totuşi. Se întâlnesc prin hoteluri, ba chiar şi acasă la Kennedy, în Georgetown, în timp ce Jackie, din nou însărcinată, era plecată în Florida.

Nu se ştie dacă Frank Sinatra manevrase în aşa fel încât cei doi să se întîlnească, pentru ca Mafia să-l aibă la mînă pe viitorul preşedinte. Sigur e că J.F. Kennedy o foloseşte pe Judith pentru a ţine legătura cu Sam Giancama şi John Roselli. Lucru nu prea dificil, dacă ne gândim că dama trăia în acelaşi timp şi cu cei doi mafioţi.

Legătura lor continuă şi după ce JFK ajunge preşedinte. JFK şi Edith ţineau legătura prin Evelyn Lincoln, secretara lui Kennedy, una dintre depozitarele de excepţie ale secretelor prezidenţiale. Cum era de aşteptat, FBI îi supraveghea îndeaproape pe cei doi capi ai Mafiei.

Graţie microfoanelor plasate peste tot unde trăgeau Giancama şi Rosselli, Edgar Hoover află nu numai că preşedintele trăia cu amanta a doi capi ai Mafiei, dar şi că, prin intermediul lui Judith, preşedintele le ceruse celor doi să-l asasineze pe Fidel Castro.

Vulpoi bătrân, Edgar Hoover îl informează oficial pe Robert Kennedy în legătură cu pericolul constituit de relaţia preşedintelui cu Edith Campbell. Robert Kennedy declanşase o spectaculoasă campanie împotriva Mafiei.

Lesne de presupus ce-ar fi însemnat ca americanii să afle că preşedintele împărţea o femeie cu doi capi ai Mafiei!

Ca să nu mai spunem, ce explozivă ar fi fost dezvăluirea că mafioţii complotau să asasineze liderul unei ţări străine ca urmare a unei solicitări venite chiar de la preşedinte.

Probabil că Robert Kennedy, după ce a fost informat, de către Hoover, i-a spus fratelui să-l invite la dejun pe şeful FBI.

Legătura cu Judith Campbell era mortală şi din altă cauză, la fel de gravă. În 1962, Pentagonul scosese la licitaţie avionul de vânătoare TFX. Pentru obţinerea fabulosului contract se băteau două companii:Boeing şi Dynamics Corporation.

Boeing era din toate punctele de vedere favorită. De altfel, toate Comisiile constituite pentru acordarea contractului deciseseră în favoarea lui Boeing. Spre uluirea tuturor, în noiembrie 1962, Pentagonul optează pentru General Dynamics, o firmă care nu se putea compara cu Boeing în materie de avioane militare.

FBI-ul, care o monitoriza pe Judith Campbell pentru legăturile sale cu Mafia, ştia însă de ce se optase pentru General Dynamics.

În noaptea de 7 august 1962, agenţii FBI văzuseră intrând în apartamentul tinerei doi inşi, pe care-i bănuiau a fi băieţii lui J.B. Halle, fost agent FBI, şeful Securităţii de la General Dynamics.

Nu le-a fost prea greu să tragă concluzia că respectivii căutaseră şi găsiseră documente compromiţătoare în apartamentul tinerei, cu care-l şantajaseră pe preşedinte. Tipic pentru iresponsabilitatea lui John Kennedy. Şi după ce Edgar Hoover i-a prezentat Dosarul, el a continuat să se întâlnească cu Judith Campbell.

Relaţia lor s-a stins în urma intervenţiei lui Robert Kennedy. Acesta i-a ordonat secretarei lui Kennedy să nu-l mai dea la telefon pe preşedinte când îl va căuta juna.

Când au fost făcute publice documentele despre acest aspect murdar al vieţii lui Kennedy, apărătorii săi au replicat că, în definitiv era vorba de viaţa sa personală. Ce legătură e între viaţa intimă a unui politician şi activitatea sa politică? Cazul Hoover ne arată însă că viaţa intimă influenţează activitatea unui politician,   mai ales când acesta e Preşedintele Americii.

Complicitatea presei

Contrastul dintre imaginea publică a lui JFK şi realitate era ştiut de întreaga presă americană. Cum se explică faptul că presa, atât de neiertătoare cu politicienii când e voba de adevăr, a întreţinut imaginea falsă a soţului iubitor şi a tatălui de familie conştiincios?

Unii au invocat faptul că, la vremea respectivă, presa americană considera viaţa personală a politicienilor ca fiind lipsită de importanţă pentru opinia publică, dat fiind că ea n-avea nici o influenţă asupra politicii.

Acest răspuns e contrazis însă de realitate. Viaţa dezmăţată a lui Kennedy a dat naştere, chiar din timpul vieţii, la o serie de ciudăţenii despre care era greu de presupus că nu puteau alarma presa.

În dimineaţa lui 5 august 1962, întreaga Americă a fost zguduită de ştirea despre moartea lui Marilyn Monroe. Verdictul oficial a fost sinucidere cu barbiturice.

Presa americană ştia însă că actriţa fusese amanta lui John Kennedy, mai întâi şi a lui Robert Kennedy, mai apoi. Ajunseseră la urechile multor jurnalişti o serie de fapte în stare să-i facă mai mult decât curioşi în legătură cu această moarte spectaculoasă.

Astfel, în zilele premergătoare sinuciderii, actriţa spusese peste tot că luni (s-a sinucis în noaptea se sâmbătă spre duminică) va ţine o conferinţă de presă, în care va dezvălui relaţia sa cu preşedintele.

Ca urmare a unei intervenţii a lui Edgar Hoover, şeful FBI, care-i atrăsese atenţia lui J.F.K. asupra suspiciunii că psihiatrul actriţei era agent al spionajului sovietic, preşedintele întrerupsese brusc relaţia cu Marilyn.

Furioasă că era tratată ca un obiect de care te dispensezi când nu mai ai nevoie de el, Marilyn Monroe ameninţă cu dezvăluiri incomode. Îngrijorat, Robert Kennedy i-a făcut o vizită actriţei chiar în ziua dinaintea sinuciderii. Dezvăluiri făcute la mult timp după moartea celor doi fraţi arată că Bobby a vizitat-o şi în noaptea sinuciderii. Mai mult, în noaptea respectivă, persoane necunoscute au pătruns în locuinţa actriţei şi au răscolit-o în căutarea unor documente.

Din câte se ştie, e suficient să ajungă la urechile presei un singur zvon pentru ca ea, curioasă, să se pună în mişcare. Deşi era vorba de un fapt senzaţional, presa americană n-a luat în seamă nimic din ceea ce circula la Hollywood în legătură cu aşa-zisa sinucidere a lui Marilyn Monroe.

Americanii aşteptau o poveste de vis

Un posibil răspuns dă Philippe de Bousset, corespondentul publicaţiei Paris Matchla Washington:„J.F. Kennedy a întruchipat speranţa, dar nu s-a bazat pe adevăr. De exemplu, presa ştia că John şi Jackie nu se înţelegeau, deşi JFK încerca să păstreze imaginea tatălui de familie cu o soţie iubitoare şi copii drăguţi, care erau toţi fericiţi şi mulţumiţi. Opinia publică aştepta o poveste de vis şi a primit-o. Perioada lui Kennedy a fost un mare show de reclamă”.

Publicistul pune punctul pe i în chestiunea de esenţă a cazului Kennedy. Divorţul dintre adevăr şi imaginea publică. Documentele, dezvăluirile ulterioare dovedesc în chip zdrobitor că J.F. Kennedy era altcineva decât ceea ce trecea în ochii americanilor.

Momentul Kennedy s-a petrecut însă acum aproape o jumătate de secol, în zorii a ceea ce am putea numi dictatura Imaginii asupra Adevărului.

Timpul trecut de atunci n-a făcut altceva decât să confirme în chip spectaculos o axiomă  a lumii moderne:prăpastia dintre ceea ce este în realitate  şi ceea ce se vede la televizor. Analiştii lucizi ai mass-media au vorbit despre manipularea opiniei publice de către presă, de către  televiziune, îndeosebi.

N-a fost prea greu ca, pornind de aici, să se invoce interesele financiare din spatele trusturilor de presă sau interesele politice (vezi cruciadele lui Nomsky împotriva mass-mediei americane).

Cazul Kennedy ne avertizează însă asupra unui aspect, mai puţin, dacă nu chiar de loc luat în calcul, când se dezbate prăpastia dintre Imagine şi Adevăr.

E vorba de Dictatura opiniei publice asupra presei. Publicistul francez notează lucid că americanii aşteptau o poveste de vis. Admiţând că un post TV ar fi cutezat să dezvăluie adevărul despre mizeria vieţii personale a lui J.F. Kennedy, ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat. Ceva foarte simplu. Postul respectiv s-ar fi prăbuşit din punct de vedere financiar.

Imaginea tatălui de familie cu o nevastă iubitoare şi copii drăguţi se înrădăcinase atât de puternic în opinia publică încât nimeni n-ar fi crezut.

Astfel s-a transpus în practică învăţătura lui Joe Kennedy, tatăl lui J.F.K. şi şef al clanului:„