Revolutia din 1848, ratată în Anglia şi Irlanda
Revoluţia din 1848 a izbucnit în toată Europa, din Franţa până în Rusia. Unele state erau proaspăt „întinse” politic, Rusia în Polonia, Franţa în Algeria. Între 1848-1851 Franţa a intervenit în Algeria pentru a rezolva o serie de revolte iar Rusia în noile provincii occidentale stăpânite. În alte părţi ale Europei în 1848, vechiile monarhii şi imperile, au luptat împotrivat liberalismului naţional:de exemplu forţe ale monarhiei prusace în Silezia, Austria şi Ungaria, Lombardia şi Veneto.Anul 1848 a găsit Marea Britanie într-o situație diferită de restul continentului. În timp ce baricadele zguduiau monarhiile europene, provocând schimbări constituționale, în Anglia mișcările revoluționari au avut o intensitate mică, iar sistemul constituțional a rămas intact. În teritoriul britanic chartismul a revenit pentru un scurt timp în 1848 iar în Irlanda sleită de foamete, revolta condusa de William Smith O`Brien a fost înnăbușită într-o cultura de varză din Tipperary. Dacă în anul 1848 tot mai multe regimuri europene garantau constituții mai liberale, în Marea Britanie şi Irlanda primele semene ale unei reforme se simt după anii șaizeci, relatează athenian-legacy.com
Dar pentru o mai bună înţelegere a evenimentelor din 1848 în Anglia, trebuie să fixăm nişte repere în contextul extern în care se găsea imperiul britanic, ce a influenţat mişcările politice din Anglia şi Irlanda.La începutul anilor `40 ai secolului al XIX-la ca şi Franţa şi Rusia, Anglia şi-a extins posesiunile (coloniile), anexând Hong Kong în orientul îndepărtat în 1843, Labuan în Indonezia în 1846, Natal în 1843, Râul Orange din Sud Africa în 1848, Gambia în 1843, Afganistan în 1842, Sind indian în 1843, Punjab 1846-1849, Santara în 1848 şi Sambalpur în 1849 .
După aceste noi anexări, Anglia a fost nevoită să îşi asigure graniţele iar prima măsură era una de ordin intern, pacificând disensiunile interetnice din regiuni pentru a asigura liniştea extinderii pieţii economice britanice. Imperiul britanic era condus prin forţă şi nu printr-un relativ consens cum era de exemplu cel austriac. Parlamentele regionale au fost dizolvate iar la conducerea provinciilor erau numiţi guvernatori. Preocuparea externă a guvernului din Londra a creat şi o emulaţie sentimentală a populaţiei engleze faţă de acest regim a cărui prestigiu era de necontestat după succesele militare.Clasa de mijloc britanică spre deosebire de colegii lor continentali, au fost loiali coroanei în 1848. Ei s-au mulţumit cu reformele legiferate de politicieni, care promiteau alte schimbări (liberalizări) în viitor dar treptat. „ În timpul zilelor anului 1848, Anglia a stat deoparte, neclintită aparent nezdruncinabilă.
Reformele erau deja la putere în Anglia. ” Aceste aspecte au determinat englezii să aibă încredere în propriile instituţii şi într-un viitor mai bun prospectat de acestea. Mulţi dintre supuşii englezi ai coroanei considerau că era o onoare pentru ei să trăiscă în Marea Britanie a secolului al XIX-lea, o naţiune atât de diferită faţă de celelalte state europene. Fără clasa de mijloc, chartistii nu aveau cum să reuşească să provoace o revoluţie.Nici măcar viziunea chartiştilor nu era una radicală. Ei percepeau revoluţia ca pe un fenomen greu adaptabil civilizaţiei engleze specific revoluţionarilor continentali. Aceşti revoluţionari de meserie, considerau la rândule că în Anglia nu se poate produce o revoluţie.Chartiştii s-au orientat spre a colabora cu grupuri sociale nemulţumite de politica metropolei. Chartiştii internaţionalişti, străinii (agenţi parizieni) şi extremiştii irlandezi au susţinut programul chartist.Implicaţia revoluţionarilor irlandezi a fost una substanţială. În ciuda preocupării produse de agitatorii englezi şi agenţii străini, autorităţile britanice erau mai atente mai degrabă la activitatea irlandezilor radicali din Dublin şi New York. Guvernul se ferea de infiltrările irlandeze în mişcarea chartistă mai degrabă decât influenţele franceze.
Era clar că irlandezii naţionalişti s-au fraternizat cu chartiştii în 1848 aşa cum nu se mai întâmplase înainte. În anii precedenţi, irlandezii s-au regăsit în mişcarea chartistă din Londra, dar chartismul niciodata nu s-a regăsit în Irlanda. Una dintre cauzele principale ale necolaborării acestor forţe ce militau pentru reforme a fost dorinţa lui Daniel O`Connell ce nu dorea să lege mişcarea naţionalistă de chartism.Moartea „călăuzitorului” naţionalist din 1847 a creat premizele colaborării dintre cele două curente. Mulţi dintre naţionaliştii irlandezi considerau că o colaborare cu chartiştii ar putea duce la anularea Actului de Unire de la 1801.
În 1848, nici un grup social nu a fost mai activ ca irlandezii de pe lângă mişcarea chartistă dar revitalizarea acestei mişcări nu le aparţine. Primele simptome ale chartismului au apărut în iarna dintre anii 1847-1848 când revoluţionarii pregăteau a treia petiţie.
Revoluţiile de la 1848, în special cea franceză au creat o stare de emulaţie în rândul revoluţionarilor irlandezi. Mulţi chartişti englezi au primit cu braţele deschise revoluţionarii irlandezi deoarece „desfăşurau un război în teritoriul inamic” aşa cum bine sesiza Ernest Jones. Presa ne-chartistă denunţa importul de „furie celtică” . În Liverpool, Manchester agitaţiile irlandeze susţineau chartiştii.
Conspiraţiile revoluţionarilor irlandezi erau reale, ei dorind să provoace panică în Marea Britanie pentru a determina plecarea trupelor britanice din insulă. Numeroşi chartişti au fost arestaţi deoarece discursurile lor erau considerate a fi radicale, stimulatoare de revoltă, insurecţie.
