Kalaşnikovul, ucigaşul mondial nr.1
Dacă „imitaţia este forma supremă de apreciere”, atunci Kalaşnikovul a devenit unul dintre cele mai apreciate produse din istoria omenirii. Peste 30 de ţări din toată lumea au copiat sau măcar au perfecţionat mult-lăudatul AK („Avtomat Kalaşnikov”). De la lansarea sa, a devenit simbolul mişcărilor revoluţionare, de insurgenţă, de rebeliune, o armă grosieră, ieftin de fabricat, fiabilă, flexibilă, de încredere. A ajuns un brand la fel de cunoscut ca şi Coca-Cola, iar Mozambicul l-a pus pe stema naţională.
În pleiada marilor proiectanţi de arme ruşi, Mihail Kalaşnikov ocupă un loc special, este mai mult decât un nume, este sinonim cu armele automate ale militarilor din ţările foste comuniste, dar folosite în egală măsură de trupe de gherilă sau de terorişti.
Cea mai cunoscută dintre armele militare ale lumii s-a născut la sfârşitul anului 1941 în luptele de la Briansk. Aici, un tânăr ofiţer pe nume Mihail Kalaşnikov a fost grav rănit, fiind astfel nevoit să-şi părăsească pentru o lungă perioadă de convalescenţă unitatea de tancuri în care lupta. După însănătoşire, nefiind apt de luptă, a fost transferat la corpul de artilerie unde şi-a orientat eforturile spre domeniul proiectării armelor mici, considerând că prin aceasta îşi poate aduce contribuţia la victoria ţării sale. Naşterea propriu-zisă este marcată de şedinţa Comisariatului popular pentru înarmare din 15 iunie 1943. Cu această ocazie este prezentată o carabină automată, captură de provenienţă germană, ce a provocat în cercurile militare şi politice sovietice un adevărat cataclism.
Şedinţa s-a terminat cu un ordin ferm de a proiecta şi a introduce în cel mai scurt timp în producţia de serie o asemenea armă. Deoarece muniţia folosită de armata germană era standardizată pe calibrul 7, 92 mm (în cazul armei prezentate 7, 92x33 mm), iar armata sovietică, pe 7, 62 mm, cercetările încep în mod firesc cu crearea unui cartuş compatibil, care să fie uşor de produs cu tehnologia rusească, dar care să egaleze sau chiar să întreacă calităţile cartuşului german. Problema a fost rezolvată de biroul de construcţii speciale OKB-44 şi o echipă formată din Nikolai Jelisarov, inginerul-şef Pavel Rjasanov şi tehnicianul Boris Sjomin care lansează cartuşul scurt de 7, 62x39 mm, dar cu calităţi balistice excelente pentru lupta la distanţe mici şi medii.
Atunci demarează şi concursul pentru realizarea proiectului pentru arma corespunzătoare la care au participat 15 proiectanţi renumiţi de arme, între care nume ca:Degtjarev, Tokarev, Sudajev sau Spaghin erau suficiente să descurajeze participarea oricărui nou-venit. Kalaşnikov nici măcar nu se număra printre cei 15 înscrişi în competiţie.
Primul proiect de armă al lui Kalaşnikov
Proiectul principal se baza pe modelul realizat de maiorul Sudajev, dar, după decesul neaşteptat al acestuia, locul în echipă este ocupat de tânărul Kalaşnikov, la recomandarea generalului Blagonravov, responsabil cu cercetările în domeniul armelor de foc la Universitatea Aeronautică din Moscova. Acesta a intuit potenţialul tânărului în momentul în care i-a fost prezentat un model realizat de Kalaşnikov împreună cu inginerul Kasakov. Proiectul nu era nici pe departe grozav, dar a fost suficient să-l propulseze pe tânărul Mihail în compania elitei proiectanţilor de arme.
Marea şansă a lui Kalaşnikov a fost să se afle în momentul potrivit la locul potrivit. Primul proiect de armă automată al lui Kalaşnikov datează din 1941, după episodul de la Briansk, din perioada când se afla pe patul de spital. Acesta însă nu şi-a găsit materializarea, fiind devansat de proiectul lui Sudajev cu PPS 43. Este momentul în care tânărul proaspăt locotenent se concentrează la proiectarea unei carabine semiautomate cu închizător rotativ, destinată cartuşelor M43 de calibrul 7, 62×39 mm ce tocmai fusese creat, dar nici acest proiect nu avea să fie finalizat din pricina asimilării în producţie a carabinei SKS a lui Simonov.
Cartuşul de calibrul 7, 62×39 mm a fost iniţial proiectat pentru un „avtomat”, o armă de asalt menită să echilibreze raportul de forţe afectat de apariţia şi răspândirea cartuşului de calibrul 7, 93×33 Kurz tras de armele de asalt germane Sturmgevehr. Oricum, datorită acestei muniţii şi carabina SKS poate fi considerată o armă de asalt, chiar dacă trage numai în regim semiautomat şi are o magazie fixă de 10 cartuşe. Din acel moment, tânărul Kalaşnikov îşi canalizează eforturile pentru crearea unei adevărate arme de asalt care să utilizeze cartuşele M43.
Rezultatul a fost ceea ce în Occident s-a numit AK 47 (Avtomat Kalaşnikov 47) care a înscris pentru totdeauna în istorie numele de Kalaşnikov şi a făcut ca proiectele lui să domine categoric industria armelor militare ruseşti şi chiar şi a altor state.În finala selecţiei sovietice vor ajunge trei arme:TKB-415 a lui Bulkin din Tula, KPB-520 a lui Dementjev din Kovrov şi KBP-580 a lui Kalaşnikov. La 10 ianuarie 1948, comisia alege automatul ce avea să devină viitorul AK, în detrimentul modelului inginerului Bulkin.
Seria AK avea să devină cel mai prolific proiect, producţia fiind estimată la peste 100 de milioane de exemplare. Probabil că numai Mauser Mod.98 a mai beneficiat de o asemenea popularitate.
Succesul s-a lăsat aşteptat
AK-47 nu a fost un succes imediat şi, ca multe alte proiecte, a avut o evoluţie treptată. Practic, arma nu este o invenţie. Ea aduna şi combina mai multe elemente folosite cu mult înainte de alţi fabricanţi. De exemplu, mecanismul de declanşare era cel folosit de către Louis Schmeiser la puşca de asalt 44, dar inventatorul sistemului era de fapt Emanuel Holek care l-a folosit în anii ’20. Gurile rele spun că la proiectarea armei ar fi participat şi câţiva specialişti germani refugiaţi în Rusia.
Printre ei se număra şi Werner Gruner, proiectantul armei MG-42. Coincidenţa face că în aceeaşi fabrică a lucrat timp de un an şi Vasilij Degtjarev, dar şi Mihail Kalaşnikov. Originalul AK se găseşte şi astăzi în muzeu, păstrat în condiţii speciale la „secret” şi este caracterizat ca „rezultatul colaborării celor mai buni ingineri şi tehnicieni”.
În perioada imediat următoare de perfecţionare a modelului s-au folosit mai multe elemente preluate de la modelele concurente, rezultatul fiind o cu totul altă armă. Marele merit al lui Kalaşnikov a fost acela că a putut reuni tot ce era mai bun în materie de armament în acea perioadă, atât de pe plan intern, cât şi din plan extern. Ca şi o curiozitate, AK-47 nu mai dispune de absolut nimic din elementele proiectului iniţial. Este compus în totalitate din elemente străine variantei iniţiale, astfel, pe lângă modelul armei de asalt germane 44, sistemul de declanşare al lui Holek mai cuprinde şi elemente ale armei de asalt americane Garand M-1.
Prima versiune se pare că avea corpul din tablă de oţel ştanţat care apoi a fost înlocuită cu o piesă masivă din oţel frezat. De altfel, acest element a cunoscut mai multe modificări şi îmbunătăţiri până la introducerea lui în producţia de serie în 1951. Prima apariţie oficială a armei în public pe un teatru de operaţiuni a fost la Budapesta, cu ocazia revoltei antisovietice cunoscută ca „Revoluţia din ’56”.
Concurenţa „modernizează” Kalaşnikovul
Seria AK îşi continuă ascensiunea prin apariţia în 1959 a modelului AKM, puţin mai mic decât AK, fabricat cu piese din oţel ştanţat. Cele mai mari avantaje ale lui AKM faţã de fratele mai mare au fost costurile de producţie mult mai reduse şi greutatea mai mică. Penultima creaţie importantă din familia Kalaşnikov, AK 74, a apărut în 1974, având ca reprezentant modelul de calibru 5, 45×39mm. Ultimul din seria Kalaşnikov, AK 100, a apărut pe piaţă în 1991.
În anii ’60, americanii foloseau cu succes şi perfecţionau M16 A1 cu glonţ de 5, 56x45 mm. Contrar părerilor ce acreditau glonţul de 7, 62 mm cu calităţi superioare, glonţul de 5, 56 mm avea alte calităţi ce îl făceau să reprezinte o concurenţă serioasă pentru AK. A fost calibrul care a revoluţionat principiile de proiectare a armelor secolului XX şi a schimbat chiar doctrine militare. În primul rând, era mai mic, mai uşor, se fabrica folosind mai puţine materiale, era mai ieftin. Soldatul putea transporta o cantitate mai mare, implicit genera o putere de foc mai mare.
Viteza iniţială mai mare, traiectorie mai plată, precizie mai bună, recul mai mic, avantaje la tragerile în regim automat, stabilitate mai bună pe ţintă. Din punctul de vedere al efectului la ţintă nu era nici pe departe mai cuminte sau mai uman decât glonţul de 7, 62 mm.
La început s-a acreditat noţiunea de cartuş uman şi ideea că în luptă dacă ucizi adversarul (aşa cum de regulă făcea AK-ul), scoteai din luptă un om. Dar dacă îl răneai, aşa cum se credea despre efectele glonţului de calibru 5, 56 mm, scoteai din luptă cel puţin doi. Un camarad trebuia să transporte rănitul, necesita mijloace de transport, plus de carburanţi, alimente, spitale de campanie, medici, personal auxiliar, medicamente, adică un efort logistic mult mai mare, greu de suportat de o ţară săracă. În realitate, glonţul de 5, 56 mm era un calibru mult mai pervers. Imediat după intrarea în corp, din pricina faptului că ghinturile ascuţite tăiau cămaşa, aceasta înflorea şi glonţul căpăta o traiectorie aleatorie făcând „mizerie” mult mai mare acolo unde intra.
Aceste avantaje nu puteau fi neglijate de autorităţile militare sovietice, astfel că Institutul Central pentru Tehnica de Precizie, condus de Petr Tkatschev, primeşte sarcina de a realiza în secret proiectul unui model cu calibru mai mic. Kalaşnikov, specialist din vechea gardă, nu a fost de acord cu acest proiect dar a înţeles repede că acest proces ce reprezenta voinţa politică a Partidului nu mai putea fi oprit, aşa că a luat decizia de a se situa la conducerea proiectului.
Puţin mai mic decât AKM, AK 74 folosea noile cartuşe de calibrul 5, 6 mm de mare viteză cu percuţie centrală, un cartuş militar derivat din mai vechiul 5, 6×38 Bajkal. Această armă a intrat pentru început, cum era şi firesc, în dotarea trupelor speciale ale URSS, în paralel cu celelalte modele.
Kalaşnikov – sursă de inspiraţie
În 1964 a fost creată o altă armă având la bază Kalaşnikovul, arma semiautomată cu lunetă SVD, o armă de calibrul 7, 62×54R, folosit până atunci la carabinele cu repetiţie Mosin Nagant. Această armă poartă şi numele de Dragunov, după numele proiectantului său. Se aseamănă foarte mult cu modelul de bază, iar modificările aduse vizează ţeava cu camera de 54 mm şi sistemul de funcţionare adaptat numai pentru foc semiautomat.
Chiar dacă luneta are o putere de apropiere destul de mică (4x), SVD este o armă foarte precisă ce corespunde standardelor armelor de precizie folosite de armatele moderne. Variante ale puştii Dragunov au fost fabricate în România, Irak, Bulgaria, Ungaria, Cehia şi probabil, în Polonia. Calităţile armelor din seria Kalaşnikov au făcut ca în scurt timp ele să se impună pe piaţă printr-un raport preţ-calitate excelent şi să se evidenţieze printr-o fiabilitate extraordinară, putând funcţiona fără probleme în orice condiţii de climă, de la Cercul polar până la tropice, din deşert şi până în junglă.
Unul dintre punctele forte ale acestor arme a fost adoptarea ţevilor cromate pe interior, imediat după apariţia lor. Acest procedeu utilizat pentru prima oară de japonezi la puşca Tip 99 Arisaka elimină practic coroziunea ţevilor mărind durata lor de utilizare. Cele patru modele de referinţă din seria AK precum şi variantele lor au fost dotate cu diferite modele de paturi şi alte accesorii, bipode, ţevi de diverse lungimi, diverse sisteme de ochire, unele cu scopul de a concura cu armele similare occidentale, mai ales americane.
Cu toate că Mihail Kalaşnikov nu a fost propriu-zis un inventator ci un proiectant cu viziuni mai largi, fiind favorizat şi de conjuncturile politice, el a creat arma cu cel mai mare succes din istorie. În ciuda faptului că sistemul de închidere, mecanismul de declanşare, siguranţa, sistemul de gaz, magazia, toate au fost preluate şi adaptate de la alte arme, meritul lui Kalaşnikov a fost acela că a reuşit să combine toate aceste elemente într-o armă de-a dreptul inegalabilă.
Odată ce s-a impus în Uniunea Sovietică, ea a început să fie exportată, iar primele ţări care au beneficiat de acest lucru sau de dreptul de a o fabrica, au fost cele din lagărul comunist, membre ale Pactului de la Varşovia, precum şi alte ţări comuniste din Europa şi Asia:RDG, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, România, China, Yugoslavia, Coreea de Nord.
