⬆

Intervenția Armatei României în războiul polono-ucrainean pentru Galiția de Est

Autor: Michał Klimecki

În a doua jumătate a lunii aprilie 1919, după ce a învins Armata Roșie în nord-est recâștigând astfel regiunea Vilnius (Wileńszczyzna) și orașul cu același nume, generalul Józef Piłsudski hotărăște declanșarea unei ofensive decisive în Galiția de Est. Urmărea să învingă Armata Ucraineană Galițiană și, în decurs de trei-patru săptămâni, să preia controlul asupra întregului teritoriu al Republicii Populare a Ucrainei Occidentale. Nu intenționa să împingă acțiunile militare dincolo de râul Zbrucz, zona considerată ca făcând parte din Republica Populară Ucraineană, în viitor un posibil partener în războiul cu Rusia Sovietică.

Statul Major a pregătit cu atenție planul ofensivei, atât la nivel militar, cât și politic. S-a decis ca la această operațiune să participe armata generalului Haller și armata „Est”, în fruntea căreia fusese numit recent generalul Wacław Iwaszkiewicz- Rudoszański. Forțele poloneze numărau aproximativ 46.000 de soldați, echipați cu 200 de tunuri și aproximativ 900 de mitraliere. Întreaga operațiune a fost coordonată de Piłsudski personal, căruia i se subordona direct generalul Haller.

Nu exista nicio îndoială cu privire la loialitatea corpului de ofițeri francezi. Generalii Dominique Odry, Joseph Bernard și Louis Modelon, precum și colegii lor francezi care ocupau poziții-cheie în armata poloneză urmau să execute ordinele comandantului suprem și ale generalului Haller. Acțiunile ofensive au avut loc pe o lungime de aproximativ 250 km. Armatei poloneze i se opuneau în Galiția aproximativ 35.000 de soldați ucraineni ai Republicii Occidentale, dotați cu 180-200 de tunuri și 400 de mitraliere, iar în Volînia (Wołyń), câteva mii de soldați ai Republicii Populare Ucrainene. Piłsudski se baza, de asemenea, și pe ajutorul României, cu care Polonia avea legături strânse.

În Bucovina românească, în regiunea Cernăuți, după retragerea din Odessa, se afla Divizia a 4-a Poloneză de Pușcași, condusă de generalul Lucjan Zeligowski. Cu acordul generalului Constantin Prezan (foto dreapta), aceasta aduna informații despre Armata Ucraineană Galițiană și recruta voluntari din rândul populației poloneze locale. De asemenea, Piłsudski știa că România va trimite în ajutor o divizie, la prima cerere serioasă. Cu toate acestea, Piłsudski își dorea să primească din partea României un ajutor militar consistent, care să-i permită încheierea războiului. La 30 aprilie, șeful Cartierului General al Armatei Poloneze, colonelul Stanisław Haller (înrudit cu generalul Józef Haller), a ordonat Misiunii Militare Poloneze din București să inițieze discuții privind sprijinirea operațiunilor poloneze, prin acțiunea trupelor românești din Bucovina.

Cererea poloneză s-a bucurat de înțelegerea Statului Major General al României și de simpatia familiei regale. Regele Ferdinand și Regina Maria au aprobat încheierea acordurilor necesare. În discuțiile cu diplomații și militarii francezi, regina și-a exprimat opinia că Polonia și România ar trebui să aibă o frontieră comună și că acest lucru poate fi obținut numai prin lichidarea Republicii Occidentale. În cele din urmă, generalul Prezan a decis să trimită în zona ocupată de Armata Ucraineană Galițiană câteva mii de soldați români, care să lupte sub comanda generalului Iacob Zadik.

Atacul

Operațiunea poloneză a început în data de 14 mai. Era înnorat, frig, bătea vântul, iar în unele zone ploua mărunt. Atacul, precedat de salve de artilerie, care au lovit cu precizie pozițiile inamice, s-a desfășurat în conformitate cu planul de atac stabilit. Pe întreaga linie a frontului, inamicul a fost forțat să se retragă. În Galiția de Est, trupele Armatei Ucrainene Galițiene s-au retras, în ordine. Pe niciun segment al frontului nu s-a creat panică, nu s-au dezintegrat unitățile și nici soldații nu s-au răsculat. Uneori, trupele ucrainene au contraatacat cu curaj, surprinzându-i pe soldații polonezi.

A fost permisă evacuarea magaziilor militare, a unităților de rezervă, precum și a activiștilor politici și sociali sau a funcționarilor. Generalul Omelianovici-Pavlenko era preocupat de starea muniției care se împuțina vizibil, precum și de aceea a puștilor Mannlicher (modelul 1895), cu care erau echipați cei mai mulți soldați ai săi.

Încercările de înlocuire a cartușelor austriece cu cele rusești s-au dovedit zadarnice. Gloanțele nu-și atingeau ținta nici la două sute de pași de trăgător. Unul dintre ofițeri se plângea superiorului său că la Rohatyn polonezii trăgeau asupra companiei sale și râdeau în hohote. Cu toate acestea, în Volînia (Wołyń), acțiunile poloneze împotriva armatei Republicii Populare Ucrainene s-au limitat doar la urmărirea soldaților ucraineni, obosiți de luptele anterioare cu Armata Roșie și lipsiți uneori de spiritul de luptă, luând prizonieri, colectând arme abandonate și echipament militar.

La începutul celei de-a treia decade a lunii mai, atacurile poloneze au scăzut în intensitate. Unele unități, care până atunci luptaseră împotriva ucrainenilor, au fost transferate în zonele de vest și nord ale Poloniei, unde, sub conducerea generalului Józef Haller, a fost organizată o nouă linie a frontului. Acest lucru a fost dictat de teama că Germania nu va accepta condițiile de pace oferite la Paris și va relua războiul.

Într-un mesaj datat 23 mai 1919, comandantul suprem al Armatei Poloneze informa serviciile militare ale misiunilor diplomatice poloneze: „Știm dintr-o sursă sigură că, în cazul în care tratatul de pace nu se semnează, germanii intenționează să lanseze o ofensivă împotriva Poloniei, a aliaților și a cehilor. Vă puteți aștepta la atacuri ofensive până la sfârșitul lunii mai”. Temerile privind intențiile germanilor față de Polonia erau împărtășite și de șeful Misiunii Militare Franceze de la Varșovia, generalul Paul P. Henrys.

Forțele de intervenție românești ajung în Pocuția

După plecarea generalului J. Haller, unitățile comandate de generalul Iwaszkiewicz-Rudoszański au fost serios slăbite. Aceasta însă nu l-a îngrijorat pe Piłsudski, deoarece la 25 mai a avut loc sosirea așteptată a soldaților români în Pocuția (subregiune istorică a Galiției, cuprinsă între râurile Bîstriția din Galiția și Ceremuș, în zilele noastre parte a Ucrainei; din punct de vedere istoric, a fost o regiune culturală distinctă, locuită de ucraineni, polonezi și români; centrul istoric al regiunii a fost orașul Colomeea – n.tr.).

Lungimea frontului pe care acționau unitățile poloneze era acum mai redusă, astfel încât densitatea trupelor era doar cu puțin mai mică decât la începutul ofensivei. Invazia s-a desfășurat la nord de Bucovina, prin intervenția Diviziei 8 de infanterie, condusă de generalul Iacob Zadik, ajutat și de o unitate de cavalerie. Potrivit estimărilor poloneze, totalul forțelor de intervenție din România număra aproximativ 8.000 până la 10.000 de soldați.

La București, Statul Major General a anunțat că intrarea în Galiția de Est este urmarea confruntărilor dintre armata română și forțele armate ale Republicii Sovietice a Ungariei. Acesta a comunicat că soldații au primit ordin de apărare a populației civile, indiferent de naționalitate și religie, împotriva unei posibile ofensive bolșevice. La rândul său, comandantul suprem Piłsudski (foto jos) și-a informat ofițerii că soldații români se află în Galiția de Est în calitate de aliați.

Populația poloneză i-a salutat cu bucurie pe soldații români, considerându-i eliberatori de sub ocupația ucraineană. Armata Ucraineană Galițiană nu s-a opus soldaților generalului Zadik. La 2 iunie, șeful misiunii diplomatice ucrainene din București i-a transmis premierului român un protest formulat în termeni dramatici, prin care guvernul român era acuzat de acțiuni ostile îndreptate împotriva Republicii Populare a Ucrainei Occidentale.

Dată fiind situația militară dificilă în care se găseau, autoritățile civile și militare ale Republicii Occidentale au cerut încheierea unui armistițiu. Condițiile prezentate delegației militare ucrainene la Lublin de către conducerea poloneză nu au putut constitui baza discuțiilor privind armistițiul. Polonezii au cerut, de fapt, capitularea armatei ucrainene, predarea armelor, a echipamentelor militare și a parcului feroviar, precum și crearea unei comisii de anchetă mixte polono-ucrainene, care să investigheze crimele comise în timpul războiului de către ucraineni asupra polonezilor.

La 27 mai, delegația ucraineană s-a întors în zona frontului controlată de ei. În schimb, reprezentanții forțelor Republicii Populare Ucrainene au fost tratați cu respect la Lublin. Ofițerii ucraineni trimiși de Petliura căutau să obțină încetarea focului în secțiunea frontului din regiunea Volînia (Wołyń). Ei sugerau că Petliura nu va ajuta Armata Ucraineană Galițiană. În final, la Lublin nu s-a ajuns la semnarea unui armistițiu, dar delegația ucraineană a plecat convinsă fiind de posibilitatea încheierii unui acord între Republica Populară Ucraineană și Polonia, dar numai după îndeplinirea celor mai multe dintre pretențiile teritoriale ale acesteia.