Hetaire, concubine, soții
Citam, la sfârșitul articolului precedent, câteva rânduri – fragmentele 258 și 259 K-A – din comedia Cheirones, reprezentată de Cratinos fie în jurul anului 440 a.Chr., când Pericle era în culmea gloriei, fie spre 430, în preajma izbucnirii războiului cu Sparta, pentru care comediografii de toate vârstele îl învinuiau pe Pericle, adesea împreună cu Aspasia. O altă comedie a lui Cratinos, Nemesis – în care se presupune deseori că Pericle însuși apărea pe scenă – se bazează pe un scenariu derivat din mitul Ledei însoțită cu Zeus în înfățișarea unei lebede:eroina era reprezentată pe scenă clocind un ou din care se va ivi Elena, autoarea morală a războiului troian (fr. 115 K-A, 118 K-A). Elena ar putea-o reprezenta pe Aspasia, sau, în interpretarea altor savanți moderni, Nemesis ar fi Aspasia și oul l-ar reprezenta pe fiul acesteia cu Pericle, dacă nu cumva oul va fi fost chiar Războiul Peloponesiac.
Aspasia și Troia
Cratinos a perseverat de-a lungul întregii sale cariere în a-l reprezenta pe Pericle ca pe un personaj desfrânat, a cărui viață personală imorală are consecințe negative asupra întregii cetăți pe care el o conduce. În comedia Dionysalexandros, Pericle e asemănat cu Paris, ceea ce înseamnă că Aspasia putea fi „distribuită” în rolul Elenei, cea care, prin inconduita ei sexuală, a provocat un mare și sângeros război.
Neaira cea desfrânată
Tot Cratinos e cel care a numit-o pallake pe Aspasia. Termenul, în genere echivalat cu „concubină”, merită o discuție aparte. Un faimos pasaj din discursul Contra Neairei, eronat atribuit de antici lui Demostene, evocă trei categorii distincte de femei:Avem hetairai, curtezane, pentru plăcere, și concubine – pallakai – pentru îngrijirea cotidiană a trupului, în vreme ce soțiile legiuite, gunaikes, sunt pentru a ne dărui urmași legitimi și pentru a avea păzitoare de încredere ale avutului casei . Într-un alt pasaj, discursul o numește pe Neaira de-a dreptul pornê, „prostituată”, dar nu insistă asupra acestei identități insultătoare, în schimb lasă deschisă posibila ei apartenență la una din cele trei ipostaze:gune, pallake, hetaira?
Curtezana și basilinna
Impresia pe care urmărește să o creeze discursul este cea a unei femei de moravuri ușoare, care izbutește să treacă drept soție legitimă, astfel încât fiica ei ajunge chiar să se mărite cu însuși arhontele basileu, un înalt magistrat al cetății, ceea ce înseamnă că ea, fiica unei „femei de acest tip”, cum îi spune discursul cu abilitate, va săvârși cele mai sacre rituri în numele întregii Atene. Departe de a fi lipsit de coerență, cum se mai crede uneori, discursul alunecă cu o mare abilitate retorică de la un termen la altul prin vocabularul rolurilor feminine lipsite de statut legitim, astfel încât să nu lase loc unor distincții prea clare între acestea.
O pubertate aservită
Apollodoros, autorul prezumat al discursului, începe prin a descrie statutul Neairei la pubertate ca pe unul servil de pornê, chiar dacă nu îi dă explicit acest nume:înainte de a deveni adultă, această Neaira, scrie el, îi aparținea Nicaretei, și lucra cu propriul corp, pe care îl ceda contra cost oricui vroia să aibă o relație cu ea. Deși abia puberă, ea bea și mânca împreună cu o seamă de bărbați, de parcă ar fi fost o hetairă;înțelegem că hetairele erau femei în toată puterea cuvântului, în vreme ce copilele nevârstnice meritau calificativul de pornai. De bună seamă, multe prostituate erau femei în toată firea, dar fetele tinere, sclave sau dependente de o codoașă, nu puteau încă pretinde la condiția de hetairă.
Un vocabular alunecos
În realitate, orice studiu al fenomenelor legate de prostituție trebuie să accepte că vocabularul uzual admite alunecări și suprapuneri de sens:între concubinaj, adulter și sex pe bani, locutorii accentuează adesea similitudinile mai degrabă decât deosebirile. Femeile de moravuri promiscue sunt de multe ori amintite de-a valma, adultere și concubine, hetaire și prostituate:la Roma, femeile adultere erau pedepsite, la fel cu prostituatele, prin obligația de a purta toga virilă în locul costumului feminin.
În acest context, ce înseamnă de fapt pallake? Marea deosebire între o concubină – pallake – și o hetairă pare a consta în faptul că hetaira locuia în propria ei casă, în vreme ce o pallake locuia în casa protectorului ei. Asta însemna că o hetairă era liberă să-și aleagă partenerul – sau partenerii – în vreme ce concubina era „rezervată” bărbatului cu care coabita, având un statut de dependență mai accentuat decât al hetairei. Într-un discurs atribuit lui Andocides, Alcibiades e acuzat că aduce hetaire acasă și astfel își alungă soția legitimă din domiciliul conjugal [Andocides] 4 (14).
Curtezana Aspasia din Milet, viitoarea soţie a lui Pericle
Politică și moravuri
Or, confuzia între hetairă, pallake și soție este unul dintre instrumentele predilecte de denigrare ale lui Pericle și a Aspasiei.. Aceasta ar fi renunțat la independența ei de hetairă, locuind în casa lui Pericle asemeni unei concubine și nu ca soție legitimă. Asta implică, de fapt, Cratinos, numind-o pe Aspasia pallake:căsătoria lui Pericle cu o hetairă din Milet este, implicit, de rang inferior unei adevărate căsătorii, și e calificată mai degrabă drept concubinaj, astfel că fiul celor doi, Pericle cel tânăr, căruia părintele său îi obținuse ca pe o favoare personală calitatea de cetățean, rămâne de fapt un bastard.
Eupolis – un poet comic de mare talent, contemporan cu Aristofan, care, în comedia Demoi, o numeşte pe Aspasia de-a dreptul pornê, prostituată de rând – o atacă și în piesa Marikas, tocmai ca mamă a unui bastard (Eupolis fr. 110 K-A, Demoi, 192 K-A Marikas).
Hermippos o acuză pe Aspasia de impietate, asebeia, şi de coruperea femeilor de condiţie liberă pe care le-ar procura insaţiabilului Pericle;Plutarh, care relatează faptele, înţelege că era vorba de o acuzaţie în justiţie, dar e posibil să fi fost vorba în realitate doar de invective în teatru. Acuzația că Aspasia i-ar fi procurat lui Pericle partenere sexuale fragede este, probabil, un topos antic, de vreme ce și soția lui Augustus, Livia, va fi acuzată de practici similare.
Război și pace
În fine, dar nu în ultimul rând, Aristofan este autorul unor invective obscene la adresa Aspasiei în prima sa comedie păstrată până azi, Acharneenii (Ar., Acharn., v. 516-539, cf. şi Ar. Vesp., v.1015-1035;Pax, v.739-759), reprezentată la sărbătoarea Leneenelor din 425 a.Chr. Protagonistul comediei, pe nume Dikaiopolis („Cetatea dreaptă”), încearcă din răsputeri să-și convingă concetățenii să înceteze războiul cu Sparta. Parodiind primele fraze ale Istoriilor lui Herodot, cum bine observă David Sansone, Dikaiopolis/Aristofan descrie cauzele – derizorii – ale războiului astfel:nu spun cetatea, ci doar unii de-ai noștri, niște pițifelnici, făcături lipsite de orice onoare, niște biete corcituri, au început să pârască hăinuțele megariene... Atunci, câțiva tineri bețivani s-au furișat la Megara și au răpit-o pe curva Simaitha. La asta, megarienii și-au ieșit din minți și au răpit și ei două curve de-ale Aspasiei. De la asta a început Marele Război în întreaga Eladă:de la niște boarfe (laikastriai=fellatrices, Ar. Ach. 516-539).
