Geneza conștiinței naționale la românii ardeleni

Problema Transilvaniei a fost deseori dezbătută și amintită în literatura istorică și în cea de specialitate. Sorin Mitu în lucrarea Transilvania mea1, face o trecere în revistă a titlurilor de cărți și a autorilor care s-au ocupat de chestiunea aceasta sensibilă a istoriei românilor. Firește că tot ce este pus în legătură cu spațiul transilvănean, are o importanță vitală asupra receptării corecte a istoriei acestui teritoriu, cât și a genezei unei culturi naționale pe acest pământ. Încă din secolul al XVIII-lea, problema s-a acutizat în sensul că românii transilvăneni, după ce au fost numiți tolerați în fața Unio Trium Nationum în 1437 și în urma Tripartitum-ului lui Werboczi, au fost excluși din creearea unei consistențe naționale.

Secolul al XVIII-lea a fost doar flagelul care a declanșat adevărata luptă pentru repatrierea limbii, istoriei, culturii, civilizației și nu în ultimul rând, a identității poporului român. Scânteia a produs o serie de teorii cu privire la originea poporului român din Transilvania și la istoria acestuia, atât de des dezbătută de istoriografie. Nu trebuie uitat conflictul ideologic cu importanță seculară dintre adepții teoriei imigraționiste a lui Eder și Sulzer și reprezentanții teoriei continuității a lui Xenopol pentru secolul al XIX-lea. Chestiunea Transilvaniei încă suscită întrebări cu privire la apartenența teritoriului și la paternitatea acestuia.

Secolul XX nu este lipsit de momente de cotitură de acest fel. Amintim în acest sens doar Manualul de Istorie al Republicii Populare Române din 1947, coordonat de istoricul oficial al regimului comunist, Mihail Roller în care elementul slav este exagerat în tot mixtul culturii și civilizației românești transilvănene. Un continuator al teoriei continuității este istoricul Lucian Boia, care ne amintește chestiunea acestei provincii în lucrarea Istorie și mit în conștiința românească. La Cluj a fost lansată o sinteză importantă cu privire la Istoria Transilvaniei scrisă de Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan, făcându-ne să înțelegem că problema Transilvaniei nu a fost pe deplin clarificată de câteva secole încoace.

 Vom vorbi despre geneza conștiinței naționale la românii ardeleni, o trecere în revistă succintă asupra felului în care românii ardeleni și-au dobândit conștiința națională de sine, o conștiință altfel după cum ar spune Sorin Mitu în cartea sa cu același nume². Nu voi încerca să tratez în ordine cronologică, toate evenimentele care s-au conformat unei treziri a conștiinței naționale, ci voi încerca să mă rezum la câteva particularități și episoade semnificative din cadrul acestui epos al conștiinței naționale la românii ardeleni.

De la mișcarea petiționară a lui Inochentie Micu-Klein, răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan la mișcarea identitară a Şcolii Ardelene, românii din Transilvania și-au cercetat trecutul, au aruncat o privire asupra unui răspuns la o întrebare ce le viza identitatea ca popor și, încetul cu încetul, au început să se desprindă de metehnele societății și să-și fundamenteze o conștiință de sine. O conștiință care se baza pe mărturiile izvoarelor istorice pe care G. Popa-Lisseanu le va aduna într-o colecție, prima dintre ele fiind chiar Gesta Hungarorum a cronicarului anonim al regelui Bela al IV-lea, Anonymus și care viza direct spațiul transilvănean. S-a construit așadar imaginea de sine, diferită de imaginea construită de celălalt³

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și mergând până în primul sfert al veacului al XIX-lea, Transilvania cu toată civilizația ei, intră într-o criză de identitate. Atât de mult valora în ochii românilor ardeleni, apartenența lor la un teritoriu și la un popor, încât mișcarea iluministă a fost doar creuzetul peste care s-au succedat diferitele mișcări naționale cu privire la apărarea integrității unui popor ce a stat pe acest pământ de secole și a făcut față cu succes în fața trecerii ireversibile a timpului și invaziilor migratoare.

Școala Ardeleană

Confecționarea unei identități naționale se configura în detrimentul felului în care călătorii străini îi surprindeau pe români. Se contura, în linii mari, diferența între imaginea de sine și imaginea de sine percepută de celălalt. Vedem că imagologia românilor ardeleni de sine și cea de afară nu corespundea întotdeauna. Călătorii străini au căutat să creeze pe seama românilor, reprezentări deformate cu bună știință, pentru a păstra integre argumentele cu privire la răpirea Transilvaniei de sub ștafeta ungurească. Una dintre mișcările de anvergură îndreptate împotriva nedreptăților săvârșite la adresa românilor, a fost Școala Ardeleană și reprezentanții ei care au combătut, rând pe rând, orice soi de argument, fie el lingvistic, istoric, economic, imagologic, demografic, ș.a.m.d. Se pot observa, în sprijinul acestei afirmații, o serie de note critice făcute de Școala Ardeleană pe marginea argumentelor susținute de Eder, dar și pentru lucrările ulterioare ale lui Franz Sulzer, Robert Roesler, ori Engel. Originea teoriei imigraționiste stă în lucrarea lui Eder, dar ideea a fost dezvoltată de Robert Roesler, ca și o axiomă a primei combateri a continuității românilor în spațiul transilvănean.

Școala Ardeleană a dat impulsul vital, astfel încât argumentele lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și alții, au supraviețuit trecerii timpului și au fost chiar înnobilate de eseurile viitoare ale unui Theodor Aaron⁴, și el un reprezentant de primă mână a Școlii, Damaschin Bojincă⁵, iar pentru jumătatea secolului al XIX-lea putem aminti doar numele lui Eftimie Murgu. Contribuțiile nu se opresc aici. Sunt demne de reținut, articolele și lucrările scrise de Ioan Maiorescu, enciclopedistul Timotei Cipariu, George Barițiu, Andrei Mureșanu, mergând până la unul dintre autorii Magazinului istoric pentru Dacia, Alexandru Papiu Ilarian.

Conștiința națională și originea acesteia parcurge un drum anevoios, și cum ar spune istoricul Sorin Mitu: „Origine nebuloasă, învăluită în ceață, controversată, ieșită la lumină prin confruntarea dintre un principiu al Binelui și principiul Răului”. În această conjunctură, românii transilvăneni au încercat să se refugieze în sânul bisericii, mărturie stând zecile de biserici de rit greco-catolic înființate în Transilvania de către Gheorghe Șincai. Biserica era Binele Suprem, dacă am adăuga o cugetare provenită din Evul Mediu, și principiul Răului, reprezentată de dominația străină.

În Supplex-ul din 1791, este amintită ostilitatea națională ca una dintre cauzele reacțiilor împotriva românilor ardeleni. Identitatea ca popor prima pentru istoria fiecărei civilizații. În acest sens, pe scena istoriei era jucată piesa supremației, însușire care dezbina civilizațiile. Se dorea supremația unui popor în fața celuilalt, extinderea stăpânirii teritoriale în detrimentul scăderii influenței alteia și tot așa. Nici românii ardeleni nu puteau suferi stăpânirea habsburgică, dar nici austriecii nu doreau în niciun chip ridicarea la arme a poporului transilvănean. Voiau subjugarea acestuia cu orice preț, chiar dacă asta însemna inventarea unor teorii și argumente care nu corespundeau adevărului istoric. Era mult mai important scopul politic al teoriei imigraționiste și interesele crescânde ale stăpânirii habsburgice, decât scopul veridic al acesteia.

Cu toate acestea, prevederile Supplex-ului din 1791 erau aspre, chiar dacă în 1781 Iosif al II-lea emite un edict de toleranță cu privire la posibilitatea ocupării funcțiilor administrative de către români ardeleni. În spiritul unui concept iluminist, politica iozefinistă a adus reforme importante în Transilvania. Geneza conștiinței naționale se regăsește în petiționalismul inițiat de Inochentie Micu, al Supplex-ului său din 1744.

Odată cu opera Şcolii Ardelene, se pun bazele genezei și afirmării conștiinței naționale de tip modern. Conștiința națională își avea obârșia în conștiința etnică de tip umanist, cât și în conștiința etnică a medievismului popular. Nevoia impetuoasă a trezirii unei conștiințe naționale a dus la construirea unei imagini de sine stătătoare și la cristalizarea unei mitologii naționale în perioada pre-modernă și modernă. Un recensământ din anul 1767 enumera următoarele categorii sociale: magnați, cu 262 familii; nobili de rând, 25947 familii (secui, boieri români din Țara Făgărașului și alții); sași liberi, 18364 familii; unguri liberi, 5533 familii; secui liberi 7866 familii; români liberi 14678 familii; orășeni 11865 familii. Pătura cea mai larga a populației era constituită din 107945 de iobagi – în mare parte români – și 45495 familii de jeleri.

Trecând peste aceste realității demografice, etnice și sociale, dispozițiile codurilor de legi “Approbatae constitutiones” (1653) și “Compilatae Constitutiones” (1669), temelii juridice ale feudalismului ardelean cuprindeau pentru români dispoziții discriminatorii, asigurând în schimb “națiunilor“ (nobilii maghiari, sași și secui) și religiilor recepte (catolică, reformată, luterană și unitariană), privilegiate prerogative ca și puterea politică în stat; ele excludeau astfel de la viața publică sau politică pe românii din Transilvania, care formau majoritatea absolută a populației. Dieta, organ nobiliar, era formată numai din cele trei națiuni privilegiate. „În Transilvania – remarca David Prodan – distincțiile, diferențierile sociale sunt mereu dublate cu distincțiile, diferențierile dintre popoare”.

Procesul de evoluție socială se înțelege și ca proces de evoluție națională”. Războiul de 7 ani cu Prusia (1756-1763) obliga pe austrieci să-și deplaseze forțele militare în Silezia, iar lipsa armatei în Transilvania favoriza extinderea frământărilor. Decretul de “toleranță” al împărătesei nu temperează spiritele agitate ci dă un nou imbold luptei poporului român ridicat în anul 1759 sub conducerea călugărului Sofronie din Cioara. Curtea din Viena înștiințată de izbucnirea răscoalei, ordona arestarea conducătorilor și înăbușirea ei cu forță armată. Ordinele nu pot fi însă îndeplinite deoarece mișcarea se întinsese deja asupra unui teritoriu prea vast. Maria Tereza (foto sus) este astfel silită să instituie o comisie de anchetă care să examineze doleanțele românilor. Între timp valul revoluționar a cuprins văile Mureșului, Târnavelor, “pământului Crăiesc” și ținutul Făgărașului. Emisari și scrisori ale lui Sofronie se răspândesc până în părțile Sătmarului și Maramureșului.

Cu toate aceste succese, călugărul Sofronie îndeamnă poporul să se rețină de la tulburări, să nu refuze darea și slujbele nici ale împărătesei și nici ale domnilor. Dar valul revendicărilor sociale ale țărănimii nu a putut fi stăvilit, autorităților locale lipsindu-le forța represivă. Situația critică impunea autorităților luarea de măsuri urgente. Conferința ministerială din 12 martie 1761 încredințează generalului Nikolaus Adolf baron de Buccow, noul comandant al forțelor militare din Transilvania, “pacificarea” românilor.

La 5 aprilie 1761 generalul sosește la Sibiu cu forța necesară pentru acțiunile brutale de reprimare. Aici el îl primește la 1 mai pe călugărul Sofronie. Coborând la originile istorice ale intereselor acordate spațiului românesc, Sorin Mitu analizează formarea imaginarului nostru social modern, fixându-se asupra unei arii geografice și a unei perioade privilegiate: Ardealul în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Pe urmele imaginii pe care românii ardeleni și-o fac despre ei înșiși, în comparație cu alte etnii locuitoare în Transilvania, dar și cu alte popoare europene, autorul a cercetat tot ce se putea cerceta: de la articole de presă la documente oficiale și de la scrisori la opere literare și istorice.

Textele unor personalități de răsunet, cum sunt Samuil Micu, Petru Maior, Al. Papiu Ilarian, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Ion Budai-Deleanu, converg pentru a demonstra teza potrivit căreia românii ardeleni oscilează între exaltarea propriilor calități și biciuirea propriilor defecte, potrivit „imperativelor“ momentului istoric și temperamentului fiecărui autor.

Foto sus: Execuția lui Horea și Cloșca

Note 

1. Mitu, Sorin Transilvania mea, Editura Polirom, Iași, 2013. 

2. Mitu, Sorin Geneza identității naționale la românii ardeleni, Editura Humanitas, București, 1997. 

3. Hitchins, Keith Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania 1700-1868, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987. 

4. Sunt eforturile unor autori pre-romantici, care duc spre o nouă etapă, demersurile lui Petru Maior, între 1828-1834, prin traducerea, completarea și argumentarea, polemicilor acestui corifeu al Şcolii Ardelene. (apud. Mitu, Sorin, p. 28). 

5. idem .p. 28- Damaschin Bojincă împreună cu Eftimie Murgu aduc, între anii 1827-1830, noi argumente la adresa lucrărilor adeptului teoriei imigraționiste, Sava Tokoly.

Bibliografie

Edroiu, Nicolae Social și național în Răscoala lui Horea(1784), în Național și social în Istoria Românilor, Tomul XLII-XLIII. Ed. Universității Al. I. Cuza, 1996-1997.

Hitchins, Keith Conștiința națională și acțiune politică la românii din Transilvania 1700-1868, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.

Hitchins, Keith Mit și realitate în istoriografia românească, Editura Enciclopedică, București, 1997.

Mitu, Sorin Geneza identității naționale la românii ardeleni, Editura Humanitas, București, 1997.

Mitu, Sorin Transilvania mea. Istorii, mentalități, identități, Editura Polirom, Iași, 2013.