Debarcarea din Normandia şi rolul său în cel de-al Doilea Război Mondial

Operaţiunea Overlord, cunoscută mai degrabă drept debarcarea din Normandia, a însemnat din punct de vedere strategic deschiderea unui „al doilea front” împotriva Wehrmachtului, o mişcare îndelung aşteptată de URSS.Cu toate că Aliaţii luptaseră deja de nouă luni în cadrul invaziei Italiei, care a avut ca preludiu debarcarea din Sicilia din iulie 1943, debarcarea din Normandia a avut o importanţă strategică mai mare, căci deschiderea celui de al doilea front în Franţa a grăbit înfrangerea Germaniei Naziste.

Planificarea debarcării din Normandia

În ciuda unei prezenţe militare masive, armatele pe care le-au organizat Aliaţii pentru debarcarea în Normandia erau departe de a fi invincibile. Efectivele militare nu erau atât de numeroase pe cât se aşteptau guvernele SUA, Marii Britanii şi Canadei. Americanii nu au organizat cu prea mare minuţiozitate procesul de recutare, Marea Britanie se confrunta cu constrângeri demografice, Ie restul trupelor venite în Europa din Canada au fost înrolate pe baza unei recrutări voluntare. Lipsa de motivaţie a soldaţilor a reprezentat de asemenea o mare problemă în ajunul planificatei invazii în Franţa. Soldaţii americani voiau să termine cât mai repede războiul pentru a se întoarce acasă, iar cei britanici, chiar dacă manifestau dorinţa să cucerească Cel de-al Treilea Reich, erau îngrijoraţi de viitorul pe care îl va avea Marea Britanie după război. Pe de altă parte, lipsa de experienţă pe câmpul de luptă a soldaţilor canadieni îngreuna şi mai mult misiunea americanilor şi britanicilor.

După luni în care nu s-a ajuns la nici un consens legat de elaborarea unei strategii, Aliaţii au luat hotărârea de a organiza operaţiunea Overlord abia în toamna anului 1943. Faptul că debarcarea din Normandia a  fost executată în iunie 1944 denotă disensiunile permanente dintre Aliaţi în ceea ce priveşte alegerea celui mai bun plan de acţiune.  

La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Aliaţii decid să-l numească pe generalul britanic Frederick Morgan în funcţia de Şef de Stat Major pe lângă Comandantul Suprem al Forţelor Aliate. Datoria generalului Morgan era să-l asiste pe generalul de armată, Dwigh Eisenhower, Comandantul Suprem al Forţelor Aliate, în planificarea operaţiunilor militare împotriva forţelor germane din nord-vestul Franţei.

Generalul Frederick Morgan este responsabil de planificarea a 3 operaţiuni:Operaţiunea Cockade (o serie de manevre de diversiune care să inducă o stare de alertă în rândul forţelor germane însărcinate cu apărarea coastei Atlanticului pentru a facilita operaţiunile militare ale Aliaţilor în Italia), Operaţiunea Rankin (un plan care să fie aplicat în cazul unei eventuale prăbuşiri subite a forţelor germane) şi Operaţiunea Overlord (un asalt general asupra forţelor germane din nord-vestul Franţei). Morgan şi echipa sa au lucrat la planificarea operaţiunii Overlord din iunie până la mijlocul lui iulie 1943.

Planul operaţiunii Overlord, prezentat de generalul Morgan pe 15 iulie 1943 în cadrul Comisiei Statului Major al Forţelor Aliate, fixa condiţiile în care se putea lansa un asalt asupra coastelor de nord-vest a Franţei, zonele fezabile pentru debarcare precum şi mijloacele de dezvoltare a prezenţei militare a Aliaţilor în Europa Occidentală. Pe 28 iulie 1944, generalul Ray Barker, adjunctul lui Morgan, a călătorit la Washington pentru a prezenta planul operaţiunii Overlord Statului Major al Armatei SUA şi pentru a se consulta cu Departamentul de Război referitor la aspectele logistice ale operaţiunii. Generalul Frederick Morgan a fost de asemenea autorizat să emită ordine în numele Comandantului Suprem al Forţelor Aliate.

În decembrie 1943, atunci când generalul Montgomery a fost numit Comandant Suprem al Forţelor de Uscat pentru debarcarea în Franţa, el a declarat că planurile originale ale lui Morgan erau inaplicabile deoarece erau limitate de numărul ambarcaţiunilor de desant. Montgomery a insistat că  pentru debarcarea pe un front larg era necesară creşterea efectivelor de forţe. În final, Montgomery a obţinut numărul necesar de ambarcaţiuni de desant, întârziind cu o lună lansarea operaţiunii.

Cu toate acestea, toate caracteristicile cheie ale planului lui Morgan au fost păstrate:alegerea Normandiei ca loc pentru debarcare, folosirea porturilor Mullbery (porturi prefabricate concepute de britanici pentru descărcarea rapidă a vaselor de transport pe plajele din Normandia), desfăşurarea forţelor americane pe flancul drept şi a celor britanice pe flancul stâng, folosirea trupelor de paraşutişti pentru a acoperi flancurile şi diferitele manevre de diversiune din sudul Franţei.Operaţiunea Bodyguard a inclus de asemenea strategii care să-i inducă în eroare pe germani în ceea ce priveşte locul şi data invaziei Aliaţilor.

Asigurarea apărării coastei Atlanticului de către Wehrmacht

O invazie a Aliaţilor în nord-vestul Franţei a fost anticipată de mult timp de către Înaltul Comandament German. Pe toată perioada războiului, Wehrmachtul a staţionat 50 de divizii în Franţa şi Ţările de Jos, iar în  cazul în care se putea elimina ameninţarea unei invazii a Aliaţilor,  toate aceste forţe germane staţionate pe coastele Atlanticului puteau fi desfăşurate în sprijinul operaţiunilor militare de pe Frontul de Est.  

Sistemul german de fortificaţii de pe coastele Atlanticului, cunoscut sub numele de „Zidul Atlanticului”, începe să fie dezvoltat începând cu primavara lui 1942, după ce directiva Fuhrerului nr. 40 din 23 martie 1942 a ordonat oficial crearea acestuia. Planul a presupus amplasarea de câmpuri minate, buncăre din beton, garduri de sârmă ghimpată şi cuiburi de artilerie fortificate. La comanda celor peste 4800 km de fortificaţii de pe coastele Atlanticului se afla feld mareşalul Karl Gerd von Rundstedt.

În 1943, Hitler ia decizia de a-l numi pe feld mareşalul Erwin Rommel la comanda Grupului de Armate B responsabil şi de apărarea coastelor Normandiei. În urma inspectării sistemelor de apărare de pe plaje, Rommel a ajuns la concluzia că sunt complet ineficiente în faţa unei potenţiale invazii. Feld mareşalul german a ordonat, imediat după inspecţie, realizarea unor îmbunătăţiri la sistemul de apărare. Plajele şi apele Canalului Mânecii din apropierea coastei franceze au fost minate, fortificaţiile au fost îmbunătăţite, iar pe plaje şi în apă au fost puse diferite obstacole care să facă dificilă o eventuală debarcare.

Pentru a putea respinge pericolul invaziei, Rommel a înţeles că forţelor invadatoare nu trebuie să li se permită realizarea unui cap de pod. Conform strategiei sale, era foarte important ca orice tentativă de invazie să fie rapid respinsă imediat de unităţile sale de blindate. În ciuda faptului că era responsabil de organizarea sistemului defensiv de pe coastele Atlanticului, feld mareşalul Rommel era, din punct de vedere ierarhic, sub feld mareşalul Rundstedt, care deţinea funcţia de comandant suprem al Franţei ocupate. În consecinţă, Rommel avea nevoie să solicite permisiunea lui Rundstedt pentru a deplasa unităţile grupului de armate B. Timpul de răspuns în cazul unei invazii era şi mai lung dacă luăm în considerare că Rundstedt trimitea mai departe solicitarea către Hitler. În plus, Rundstedt era adeptul păstrării în rezervă a unităţilor de blindate în Nordul Franţei şi al întrebuinţării lor doar în cazuri de strictă necesitate după determinarea exactă a direcţiei invaziei. În cele din urmă, această întrebuinţare incorectă a blindatelor germane va  determina prăbuşirea întregului sistem de apărare organizat pe ţărmurile franceze ale Atlanticului.

În iunie 1944, Wehrmachtul avea în Franţa 46 de divizii de infanterie şi 9 divizii de blindate (cele mai importante erau Divizia I Panzer, Divizia a 2 a Panzer, Divizia a 12 a SS Panzer, Divizia Panzer Lehr). Câteva divizii de infanterie erau compuse din tineri prost pregătiţi şi soldaţi mai în vârstă, în timp ce o mare parte din divizii erau compuse din soldaţi experimentaţi. Marea problemă era reprezentată însă de stocurile insuficiente de muniţie şi carburant. Cel mai bine întărit punct de pe toată distanţa Zidului Atlanticului era Pas de Calais, cea mai scurtă distanţă dintre Marea Britanie şi Franţa. Dilema germană era locul unde va avea loc până la urmă această invazie. Hitler a suspectat în mai 1944 şi Normandia ca loc potenţial al unei debarcări şi l-a instruit pe Rommel să întreprindă acţiuni pentru întărirea sistemelor de apărare de acolo. O altă ameninţare potenţială percepută de Înaltul Comandament German era şi coasta sudică a Franţei. Totuşi, Hitler era mult mai sigur că o potenţială invazie va fi organizată mai aproape de coastele britanice pentru a putea asigura sprijinul aerian necesar.

Cheia succesului Aliaţilor din  Ziua-Z

Operaţiunile navale în vederea debarcării în Normandia au fost conduse de amiralul britanic Betram Ramsay. Tot el a fost responsabil şi de planificarea operaţiunilor navale din cadrul învaziei din Africa de Nord (Operaţiunea Torch). Flota expediţionară a Aliaţilor a fost formată din 1213 nave de război, 4126 de ambarcaţiuni de desant, 736 nave auxiliare şi 864 de nave comerciale, iar efectivul trupelor navale ajungea la 195.700 de soldaţi.

Flota de invazie era împărţită în două grupe navale:Grupul naval de luptă din Vest, care avea ca responsabilitate sprijinirea sectorului american, și Grupul naval de luptă din Est, însărcinat cu sprijinirea sectorului britanic şi canadian.

Flota Aliaţilor avea în componenţă 5 cuirasate, 20 de crucişătoare, 65 de distrugătoare şi două monitoare, în timp ce Kriegsmarine avea la dispoziţie 3 vedete torpiloare, 29 de ambarcaţiuni rapide de atac, 36 Räumboote (nave de război de mici dimensiuni utilizate în diferite scopuri) şi 36 de dragoare. Submarinele germane erau şi ele puse în stare de alertă.

Eisenhower, comandantul suprem al Forţelor Aliate din Europa, a programat organizarea debarcării în Normandia pentru data de 5 iunie 1944, dar datorită condiţiilor meteo nefavorabile ea a fost amânată pentru ziua următoare.

Bombardamentele aeriene asupra Normandiei au început la mizeul nopții. Au participat la bombardamentele de pe coastă şi din interiorul Normandiei aproape 2200 de bombardiere americane şi britanice.  Bombardamentele aeriene deasupra plajei Omaha au fost în mare parte ineficiente din cauza cerului acoperit, făcând ca principalele sisteme de apărare germane să nu fie afectate.

După ce dragoarele au curăţat apele Canalului Mânecii de mine, bombardamentul naval a fost lansat la ora 5:45 a zilei de 6 iunie 1945.

Până în zorii zilei de 6 iunie 1944, mii de paraşutişti se aflau deja în spatele liniilor inamice, având sub control poduri şi drumuri de acces. Aceste trupe vor juca un rol cheie în reuşita invaziei din Normandia. Pe lângă asigurarea  obiectivelor cheie, paraşutiştii au ajutat şi la neutralizarea bateriilor de coastă, facilitând astfel ieşirea trupelor de invazie de pe plaje pentru a consolida „capetele de pod”.  Diviziile  82 şi 101 de paraşutişti a SUA au acţionat la vest de plaja cu numele de cod Utah. Divizia a 6-a de paraşutişti britanici a primit ca sarcină asigurarea podurilor de peste canalalul Caen şi râul Orne, distrugerea celor 5 poduri de peste râul Dives şi neutralizarea bateriei de coastă Merville. Paraşutiştii din rezistenţa franceză au fost paraşutaţi de brigada British Special Air Service pentru a asigura obiective cheie din Bretania, începând cu 5 iunie 1944. Asaltul amfibiu a început la ora 6:30 a acelei zile.

Britanicii şi canadiene au întâmpinat o rezistenţă mai slabă pe plajele cu numele de cod Gold, Juno şi Sword, în timp ce americanii au avut de înfruntat o rezistenţă germană crâncenă pe plaja Omaha, spre deosebire de plaja Utah, pe care au cucerit-o mult mai uşor.

Armata americană a pierdut aproape 2000 de soldaţi în luptele de pe plaja Omaha, cea mai mare pierdere din întreaga operațiune. Bombardamentele aeriene executate la plaja Omaha nu au reuşit să elimine punctele fortificate şi obstacolele prezente aici, îngreunând foarte mult misiunea trupelor de invazie. O altă cauză a pierderilor mari înregistrate pe plaja Omaha au fost şi rapoartele de spionaj eronate care semnalau faptul că aria este apărată doar de un regiment. În realitatea, soldaţii americani au avut de înfruntat rezistenţa bine organizată a diviziei de infanterie 352.

Până la sfârşitul zilei de 6 iunie 1944, Aliaţii vor reuşi să debarce în Normandia aproximativ 150.000 de soldaţi. Conform estimărilor, 4414  militari şi-au piedut viaţa şi alţi 8000 au fost răniţi. Armata germană a suferit de pe urma haosului din structurile de comandă. În ziua debarcării trupelor de invazie pe ţărmul Normandiei, mareşalul Rommel se afla în permisie.

În primă fază, crezând că invazia este doar o diversiune pentru a facilita un atac de la nord de râul Sena, Hitler a refuzat să mobilizeze diviziile de blindate aflate în apropiere pentru organizarea unui contraatac împotriva  forţelor Aliaţilor

Până la sfârşitul lunii iunie 1944, Aliaţii vor reuşi să ocupe portul Cherbourg, reuşind să debarce aproximativ 850.000 de soldaţi şi 150.000 de vehicule în Normandia.

Implicaţiile geostrategice ale debarcării din Normandia

Spre sfârşitul lunii august 1944, Aliaţii au ajuns la râul Sena şi au reuşit să elibereze Parisul, forțând retragerea trupelor germane din nord-vestul Franţei. Invazia din Normandia a reprezentat o lovitură psihologică majoră pentru Hitler, împiedicându-l să mai trimită trupe pentru a stopa contraatacul sovietic.

Bibliografie

Anthony Kemp, D-Day and the invasion of Normandy, Ed. Abrams Books, New York, 1994.

Mary Barbier, D-day Deception:Operation Fortitude and the Normandy Invasion, Ed.Greenwood Publishing Group, Santa Barbara, 2007.

Dominique François, Normandy:From D-Day to the Breakout:June 6-July 31, 1944, Ed.Zenith Press, New York, 2013.

Olivier Wieviorka, Normandy:The Landings to the Liberation of Paris, Ed.Harvard University Press. Cambridge, 2008.