Curiozităţi ale programului spaţial sovietic

Dezvoltarea cu succes a programului spaţial sovietic a contribuit la construirea prestigiului de superputere a URSS în timpul Războiului Rece. Dincolo de cursa înarmării, cele două superputeri erau angrenate într-o cursă pentru cucerirea spaţiului . Oamenii de ştiinţă sovietici şi-au dovedit ingeniozitatea prin crearea unor  adevărate capodopere tehnologice, în efortul de explorare a cosmosului.

URSS şi-a demonstrat capacitatea  în ştiinţă prin plasarea primului satelit  pe orbită  şi prin trimiterea primului om în spaţiu. Avântul programului spaţial sovietic a fost stimulat şi de entuziasmul pentru ştiinţă şi tehnică manifestate de marea masă a populaţiei  URSS, care a a avut la bază o întreagă cultură a spaţiului încurajată şi de campaniile propagandistice ale  comuniştilor sovietici.

Trăsăturile definitorii ale programului spaţial sovietic

Având la baza susţinerea  oficială a conducerii comuniste, programul spaţial  sovietic a reuşit să se dezvolte foarte rapid şi să preia, în primă fază, chiar iniţiativa în tehnologia spaţială.

Abordarea sovietică în ceea ce priveşte dezvoltarea capabilităţilor spaţiale a fost diferită de cea americană. În timp ce americanii au făcut trecerea rapidă de la o tehnologie la alta, sovieticii au  preferat să-şi modifice şi să-şi adapteze tehnologia care era deja în uz. Bazându-se pe sistemele testate în prima fază a programului spaţial, inginerii sovietici  au reuşit să restrângă costurile şi să reducă timpul necesar de dezvoltare şi construcţie.

Interesul deosebit al programului sovietic în dezvoltarea unei prezenţe umane permanente  în spaţiu a fost un alt caracter aparte al strategiei URSS în cursa de cucerire a spaţiului.  Implementarea unor planuri care să permită desfăşurarea activităţii umane în viitoare staţii spaţiale  a fost una dintre priorităţile oamenilor de ştiintă sovietici. 

URSS s-a implicat încă din 1971 într-un program de construcţie de staţii spaţiale plasate pe orbita joasă a Pământului  Atunci apare staţia spaţială Saliut care s-a dezvoltat de  la programul  secret de staţie spaţială militară denumită Almaz.  Dar pe lângă echipe mlitare, pe staţia spaţială se găseau şi echipe de cercetători care studiau, în primul rând, efectele locuirii  îndelungate în spaţiu asupra organismului uman . Saliut este prima staţie spaţială din istorie care a fost locuită de oameni . Pornind de la Saliut, inginerii sovieticii au dezvoltat şi prima staţie modulară, Mir, în 1986.

Fără eforturile sovietice în dezvoltarea  staţiilor spaţiale, omenirea nu ar fi ajuns să experimenteze efectele vieţii permanente în spaţiu şi nici să-şi facă viitoare planuri în explorarea mai  adâncă a spaţiului cosmic.

Oamenii-cheie ai programului spatial sovietic

Imagine:Koroliovîn comunicare cu Iuri Gagarin, aflat la bordul  lui Vostok-1, 12 aprilie 1961.

Dincolo de instituţii şi de liderii comunişti, cei care au făcut cu adevărat posibilă realizarea unui program  spaţial de succes au fost oamenii de ştiinţă sovietici.

Cel mai important  proiectant şef pe care l-a avut URSS-ul a fost Serghei Koroliov, fondatorul programului  spaţial sovietic.  După ce Stalin a decis că dezvoltarea tehnologie de rachete este o prioritate, Koroliov  a fost eliberat din gulag şi pus în fruntea echipei de cercetători care se ocupau cu dezvoltarea tehnologiei de rachete.

În 1957, Koroliov începe testarea rachetei intercontinentale R-7 , modelul de la care se va dezvolta o întreagă familie  de rachete  folosite în misiunile spaţiale sovietice.  Rachetele Soiuz folosite astăzi în lansările efectuate de agenţia spaţială rusă  Roskosmos au ca origine tot modelul R-7.

Serghei Koroliov nu a fost doar un excelent inginer şi proiectant, ci şi un adevărat mentor pentru generaţia viitoare de ingineri sovietici. Moartea sa timpurie în 1966, a privat programul spaţial de acea forţă călăuzitoare atât de necesară dezvoltării viitoarelor proiecte spaţiale. Biroul de proiectare era alcătuit din membri care se aflau în competiţie  , iar Koroliov prin autoritatea sa era cel care păstra coeziunea echipe de savanţi şi ţinea sub control rivalităţile dintre membri.  Ca expert în domeniul rachetelor, Koroliov  a rivalizat cu savantul american de origine germană  Wernher von Braun.

Spre deosebire de SUA  care avea agenţia spaţială NASA, URSS a  pus programul său în subordinea Ministerului de Construcţii Maşini care controla toată industria sovietică împreună cu diferitele birouri de proiectare. La iniţiativa lui Koroliov, a luat fiinţă  Consiliul Proiectanţilor Şefi,   responsabili de cercetarea şi proiectarea noilor modele de rachete.

Un alt personaj-cheie   la fel de capabil ca şi Koroliov a fost  Mstislav Cheldâş, directorul Institutului de Matematici Aplicate şi preşedinte al Academiei de Ştiinte a URSS după 1961. Cheldâş era supranumit teoreticianul şefal programului spaţial sovietic .

Koroliov şi cu Cheldâş au lucrat cu succes împreună pentru promovarea şi implementarea programelor de explorare spaţială . Cheldâş era şi şeful Consiliului interdepartamental tehnico-ştiinţific pentru explorare spaţială. Acest consiliu împreună cu Academia de ştiinţe URSS era responsabil de trasarea obiectivelor programului spaţial sovietic.

O mare influenţa au avut-o şi directorii institutelor de cercetare aparţinând Academiei de Ştiinţe. Cele mai importante institute erau Institutul  Verdanski de Geochimie şi Chimie Analitică  şi Institutul de Cercetare Spaţială. Aceste institute i-au consiliat pe Koroliov şi Cheldâş în legătura cu misiunile şi investigaţiile ştiinţifice ce trebuiau derulate.

Alte figuri importante din biroul de proiectare condus de Koroliov au fost Valentin Gluşco(un important rival al lui Korolev atât pe plan ştiinţifiic cât şi personal), Nicolai Piliughin(responsabil de dezvoltarea sistemelor de control autonom pentru rachete şi vehicule spaţiale), Mihail Riazanski(pionier în cercetarea sistemelor radio care să faciliteze navigarea vehiculelor în spaţiul cosmic îmdepărtat), Alexei Bogomolov (responsabil de dezvoltarea radio telemetriei), Vladimir Barmin(a dezvoltat aparatura de prelevare de probe pentru misiunile spaţiale) şi Victor Kuzneţov(pionier în dezvoltarea sistemelor de navigaţie inerţială).

Tehnologia rachetelor sovietice

Înainte de a dezvolta rachete spaţiale, prioritatea iniţială pentru savanţii sovietici a fost crearea primei rachete balistice intercontinentale . Atât savanţii sovietici cât şi cei americani au fost conştienţi de faptul  că  perfecţionarea acestor rachete intercontinentale le poate transforma în vehicule capabile  să exploreze spaţiul cosmic.

După efectuarea testelor, rachetele R-7 au început să fie lansatoare atât în misiunile militare cât şi în cele spaţiale. R-7 a  avut la baza un design tip “pachet” în care rachete auxiliare erau ataşate de o rachetă principală şi detaşate după încheierea secvenţei de ardere. În stadiul al II lea, unitatea centrală de propulsie continua să fie în secvenţa de ardere. Conceptul  rachetei R-7  a fost sugerat de Konstantin Tsiolkovski, unul dintre părinţii astronauticii. Proiectul de dezvoltare a rachetelor R-7  este aprobată de guvernul sovietic  în mai 1954. Plasarea satelitului Sputnik pe orbita Pământului  cu ajutorul  rachetei R-7, la 4 octombrie 1957, a marcat începutul erei spaţiale.

Koroliov a pus, tot în 1957, bazele unui departament  care să-se ocupe cu dezvoltarea unor sateliţi şi vehicule spaţiale capabile să exploreze Luna. În acest scop s-a dezvoltat o rachetă R-7 în  trei trepte de ardere. Decizia de a construi două versiuni a  rachetei in trei trepte a rezultat în urma unei înfruntări dintre Gluşco şi Korolev, care apoi s-a trasformat într-o adevărată rivalitate. Eşecul rachetei N-1 dezvoltată de Gluşco a  compromis definitiv o eventuală misiune sovietică de aselenizare cu echipaj uman.

Pentru misiunile de explorare a Lunii, sovieticii au dezvoltat rachetele Luna care au reuşit să atingă suprafaţa lunară.  O versiune îmbunătăţită a rachetei, dar cu o putere de deplasare mai mare,   a fost utilizată şi de naveta Vostok, care l-a dus în spaţiu pe Iuri Gagarin. Deasemenea au fost lansaţi şi sateliţii fotografici Zenit-2, primii de acest fel din lume. 

Calculele matematicianului Cheldâş au concluzionat că arderea concomitentă îm toate cele trei trepte este o risipă de energie, pentru a  dezvolta o viteză interplanetară. Datorită acestui fapt Koroliov a renunţat la racheta în trei trepte pentru misiunile care vizau Luna sau alte planete. S-a decis tot atunci să-se dezvolte un program de rachete în patru trepte. Aşa a apărut racheta  Molnia, capabilă să transporte pe suprafaţa lunii  până la 1, 6 tone. Racheta a fost utilizată între anii ’60 şi începutul anilor  ’70 pentru misiuni pe Lună, Venus şi Marte.

Lansarea rachetei Proton în 1965 , chiar dacă a avut iniţial rezultate satisfăcătoare, a dus ulterior la multe eşecuri în misiunile Luna, Zond, Venera şi Mars. Ulterioarele îmbunătăţiri începând cu 1970 au transformat Proton, într-o rachetă excelentă pentru transportul diferitelor echipamente în spaţiu.

În general racheta R-7 şi-a demonstrat viabilitatea în timp,  permiţând îmbunătăţiri succesive până la actuala rachetă Soiuz în 3 trepte.

Misiune URSS de explorare a spaţiului cosmic

După succesul la nivel mondial pe care a avut-o lansarea satelitului Sputnik, Koroliov  a făcut presiuni asupra conducerii sovietice să aprobe şi aplicaţii non-militare pentru racheta R-7, incluzând aici şi explorarea Lunii.

În urma răspunsului favorabil primit de la Kremlin, Koroliov a înfiinţat 3 grupuri de proiectare:sateliţi de comunicaţie, zboruri spaţiale cu cosmonauţi la bord şi roboţi spaţiali. Obiectivele lui Koroliov şi Tihonravov, fixate încă din iulie 1958, erau să trimită roboţi lunari, să fotografieze suprafaţa lunară, iar apoi să extindă misiunea de cercetare către Marte şi Venus.  

În cadrul misiunilor care aveau ca obiectiv impactul cu suprafaţa lunară,    vehiculul spaţial Luna 2 a reuşit să intre cu succes în coliziune cu Luna pe 13 septembrie 1959. Era primul vehicul spaţial din istorie care atingea un alt corp ceresc. O altă premieră a fost şi misiunea Luna 3 care a fotografiat pentru prima dată faţa nevăzută a Lunii.

Explorarea celorlalte planete cu sonde spaţiale, a fost iniţiată de URSS din 1960. Primul obiectiv a fost explorarea planetei Marte. Sunt construite  două vehicule spaţiale care  nu ating însă obiectivul de a survola planeta Marte.

Campaniile sovietice de explorare a planetei Venus au început în 1961.  Cele două vehicule spaţiale construite cu acest scop, Sputnik-7 şi Venera-1, au eşuat în încercarea de a ajunge până la Venus. Aceste eşecuri s-au datorat şi presiunilor primite din parte conducerii sovietice, care dorea să depăşească  SUA cu orice preţ  în cursa pentru cucerirea spaţiului. Koroliov a fost nevoit de foarte multe ori să elimine instalarea unor echipamente de avionică mai sofisticate şi să reducă numărul de teste  iniţiale.

În ciuda faptului că URSS a eşuat în a trimite primul om pe Lună, programul spaţial sovietic a înregistrat noi premiere pentru istoria aeronauticii. În data de 3 februarie 1966, Luna-9 a devenit prima navă spaţială care a aselenizat uşor pe Lună şi a reuşit să tramsmită date fotografice spre Pământ. Era prima dată în istorie  când o navă spaţială ajungea în siguranţă pe un corp ceresc străin. Luna-10 a devenit deasemenea prima navă spaţială care a ajuns să se plaseze pe orbita Lunii.

În 1967, programul spaţial sovietic a înregistrat primul succes într-o misiune planetară prin sonda spaţială Venera-4, care a avut ca obiectiv studierea atmosferei planetei Venus. Pentru prima oară în istorie, au fost recepţionate date despre o altă planetă.

O altă reuşită istorică pentru URSS a fost marcată la 15 septembrie 1968, când misiunea spaţială Zond-5, având la bord o capsulă Soiuz 7K-L1, reuşeşte să facă o rotaţie completă în jurul Lunii şi să se reîntoarcă în sigurantă pe Pământ.

În septembrie 1971, sonda spaţiala Mars-2 eşuează în faza de aterizare pe planeta Marte, dar devine primul obiect din istoria omenirii care loveşte solul marţian.Tot în 1971, sonda sovietică Mars-3 devine primul obiect care reuşeşte o aterizare lină pe suprafaţa marţiană . Misiunea e considerată totuşi un eşec parţial deoarece încetează să mai transmită date după 15 secunde de la aterizare.

Savanţii sovietici au avut mai mult succes în misiunile de explorare a planetei Venus, decât în cele destinate planetei Marte. Lansată la 17 august 1970, sonda spaţială sovietică Venera-7 devine primul obiect din istorie care a aterizat cu succes pe o altă planetă şi a transmis date înapoi spre Pământ.

Programul spaţial sovietic a avut o ultimă licărire de prestigiu pe plan internaţional în 1986, atunci când a participat la misiunile de explorare a cometei Halley. Sondele Vega-1 şi Vega-2 au interceptat cometa Halley, folosindu-se de forţa gravitaţională a planetei Venus . Cele două sonde sovietice, programate iniţial să cerceteze planeta Venus, au transmis spre pământ aproape 1500 de imagini ale Cometei Halley.

Dar nimic nu se poate compara cu prestigiul pe care l-a dobândit programul spaţial fondat de Koroliov, atunci când la 12 aprilie 1961, a reuşit să trimită primul om în spaţiu la bordul vehiculului spaţial Vostok-1. Iuri Gagarin a devenit un simbol nu doar pentru URSS ci şi pentru o lume întreagă, demonstrând faptul că pentru om nimic nu este imposibil atunci când există un ţel. Cercetarea spaţiului cosmic este un nou stadiu al dezvoltării civilizaţiei umane, iar viitorul omenirii stă şi  în explorarea  spaţială.

Bibliografie

1. Wesley Theodore Huntress;Mihail Iacovlevici Marov;Mihail Iamarov;Soviet Robots in the Solar System:Mission Technologies and Discoveries, Ed. Springer, New York, 2011 pp.5-45.

2. Office of Technology Assessment, Salyut:Soviet steps toward permanent human presence in space, Ed. Diane Publishing Co, Collingdale, 2008, pp.2-10.

3. James T. Andrews, Asif A. Siddiqi, Into the Cosmos:Space Exploration and Soviet Culture, Ed. University of Pittsburgh Press, Pittsburgh, 2011, pp.15-28.