Cum și-l amintesc românii pe Carol I
În octombrie 2013, „Historia” publica un dosar analizând rezultatele unui sondaj despre cei mai importanți români. Sondajul arăta că 77, 7% din cei chestionați considerau că Regele Carol I a fost o personalitate importantă în istoria României. În comparație cu procentele obținute de voievozii medievali (peste 90%), Carol I pare a fi nedreptățit;cu toate acestea, el a avut una dintre cele mai spectaculoase evoluții ale personalităților din panteonul național, în condițiile în care, în urmă cu 25 de ani, monarhia era subiect tabu, iar despre regi nu se vorbea decât în termeni negativi. Este cea mai bună dovadă a faptului că, de la moartea sa, acum 100 de ani, și până astăzi, percepția românilor asupra lui Carol s-a schimbat. Să vedem, așadar, cum și-l amintesc românii pe Carol I și cum a evoluat imaginea acestuia în mentalitatea colectivă.
Regele Carol I moare în al 48-lea an al domniei sale. Practic, aproape întreaga istorie modernă a României (dacă alegem ca punct de reper cronologic anul Unirii Mici) a fost dominată de personalitatea sa, astfel încât nimeni – incluzându-i aici și pe criticii săi – nu putea tăgădui faptul că modernizarea României s-a făcut sub sceptrul său. Cu toate acestea, în momentele tulburi ale anului 1914, chiar înainte de moartea regelui, imaginea sa s-a deteriorat rapid:dintr-o dată, societatea – ale cărei simpatii mergeau cu precădere către Franța – a perceput mult mai clar că regele este de origine germană și că acest fapt poate afecta poziția României în războiul care tocmai izbucnise. Nici măcar faptul că Regele Carol I a respectat, împotriva credinței sale, decizia Consiliului de Coroană nu i-a îmbunat prea mult pe românii care, în septembrie 1914, răsuflau oarecum ușurați la moartea bătrânului monarh.
Elogii lui Carol I
Faptul că România a ieșit la finalul războiului întregită și, mai mult, faptul că Regele Ferdinand și-a asumat pe deplin rolul de rege al românilor, dezicându-se de originile sale germane, au făcut ca și imaginea unchiului său, decedat cu patru ani în urmă, să fie repusă în drepturi. În manualele de istorie din perioada interbelică Regelui Carol i se conturează o imagine bună, favorabilă;se vorbește despre rolul său în războiul de independență și despre „progresele civilizației în România”[1]în timpul domniei sale. Într-una dintre cele mai cunoscute cărți de istorie din epocă, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri, scrisă de profesorul universitar Constantin C. Giurescu, Regele Carol I este reprezentat drept ctitor al României moderne și ca monarh cu o personalitate exemplară:„A avut simțul datoriei și al onoarei în gradul cel mai înalt, fiind o pildă vie pentru toți supușii săi. A pus întotdeauna mai presus de sine statul, la a cărui ridicare s-a gândit necontenit. Era credincios și aceeastă credință l-a ajutat în ceasurile grele care n-au lipsit, mai ales la începutul domniei. Era gospodar, însușire de seamă, dovedită în toate împrejurările vieții lui, atât ca rege cât și ca om”[2].
În anii ’30, Carol al II-lea s-a folosit mult de imaginea unchiului său pentru a o consolida pe cea proprie, iar cel mai bun prilej în acest sens l-a avut în 1939, când se împlineau 100 de ani de la nașterea primului rege al țării (și 25 de la moarte). S-au organizat atunci numeroase manifestații pentru celebrarea lui Carol I, ocazie ce ne permite să vedem – trecând peste tonul profund elogios al discusurilor și operelor dedicate regelui – care era imaginea ce i se păstrase în sfertul de veac de la moarte.
Spre exemplu, cu ocazia dezvelirii statuii Regelui Carol I din fața Palatului Regal, nepotul Carol II ține primul discurs în onoarea predecesorului său, „acel Mare Suveran care a pus temelia de nesdruncinat a României moderne”[3]. Carol I este, în opinia românilor de la 1939, fondatorul României moderne și cel căruia i se datorează „europenizarea” țării. Mai mult decât atât, în calitate de fondator al dinastiei și al României moderne, Carol I este considerat a fi cea mai importantă personalitate a istoriei recente, iar despre alegerea sa ca domnitor, nepotul său declară că „a fost cel mai mare bine ce și l-a făcut poporul român lui însuși”.
Ce învățau românii despre Carol I în perioada comunismului
O dată cu instaurarea regimului comunist, Regele Carol a fost trecut într-un con de umbră și, timp de aproape 45 de ani, imaginea sa a fost aceea a monarhului exponent al unui regim reacționar, a regelui străin care i-a exploatat pe români. Pentru că istoriografia comunistă a depus mari eforturi pentru schimbarea percepțiilor asupra istoriei (nu doar a istoriei regalității), ne oprim cu mai multe detalii asupra sa, pentru a vedea cum a fost prezentat în această perioadă regele Carol I.
Imaginea lui Carol I în istoriografia regimului comunist nu rămâne aceeași pe parcursul celor patru decenii. Ea se schimbă în funcție de evoluția regimului și în funcție de măsura în care puterea politică înțelege să intervină, mai mult sau mai puțin, în modul de interpretare a istoriei monarhiei. Astfel, în primul deceniu și jumătate de comunism, până spre anii ’60-’65, deci în perioada imediat următoare proclamării republicii, când monarhia nu putea fi decât criticată, imaginea lui Carol era aceea a unui prinț străin impus de cercurile capitaliste din exterior, un exploatator și jefuitor al poporului care nu a adus nimic bun țării pe care a guvernat-o timp de 48 de ani.
În 1947, manualul de istorie scris de Mihail Roller, una dintre primele lucrări de istorie redactate după noile reguli istoriografice[4], abia dacă îl menționează pe Carol I, chiar și atunci când prezintă problemele de politică internă din perioada 1866-1914. Un alt manual semnat de Roller, publicat în 1949[5], menționează doar caracterul nedemocratic al alegerii lui Carol ca principe, precum și opoziția pe care acest act a trezit-o nu doar în rândurile populației, ci în rândurile unor lideri politici. La zece ani după instaurarea republicii, într-o lucrare de propagandă din 1958, intitulată sugestiv Jefuirea poporului de către monarhie, autorii V. Anescu și M. Popa îi rezervă lui Carol numeroase rânduri, construindu-i o imagine cât se poate de proastă, pornind de la o serie de clișee ce se vor perpetua în istoriografie până în 1989[6].
Prezentarea lui Carol, „obscurul ofițer prusac”, începe cu relatarea celor întâmplate imediat după venirea sa în țară. Autorii susțin că după ce principele primeşte două moşii, „grija pentru mărirea lor devine principala lui preocupare”și că, în acest scop, țăranii de pe moșia Broșteni au fost torturați (și dacă refuzau, arși de vii) pentru a-i face să renunțe la pământurile lor în favoarea domnului. Se insistă apoi asupra unui anumit aspect legat de domnia lui Carol, anume inaugurarea politicii de exploatare și jefuire a poporului. Astfel, el devine cel care „a inaugurat tabloul sumbru al jafurilor şi împilărilor ţărănimii muncitoare de către monarhie. Cu Carol I începe monarhia ocrotirea tuturor fărădelegilor săvârşite de capitaliştii şi moşierii din rândul cărora făcea parte”. În plus, Carol, „care executa docil ordinele kaiserului”, , ar fi aservit țara intereselor capitalului străin, cu precădere celui german, dată fiind „cârdăşia de interese dintre monarhie şi capitalul internaţional în obţinerea profiturilor celor mai ridicole”.
Un alt volum propagandistic foarte dur la adresa monarhiei și a reprezentanților ei a fost Adevărata istorie a unei monarhii. Familia Hohenzollern, semnat de Alexandru Gârneață[7]. Acesta susține ipoteza, deloc nouă, potrivit căreia prințul străin a fost adus pe tronul României pentru a servi interesele capitaliștilor din Occident. Reia, de asemenea, ideea potrivit căreia noul principe a pornit, imediat după venirea sa în țară, prigoana aspră împotriva țăranilor pentru a pune mâna pe pământurile lor;astfel, Carol ar fi recurs la măsuri violente împotriva țăranilor, care sunt „bătuți, schingiuți, torturați și chiar omorâți”. Se pune mult accent pe originea germană a lui Carol și pe faptul că acesta nu a încetat niciodată a se considera german. Autorul dă citate din memoriile regelui, în care acesta vorbește de „scumpa și vechea mea patrie germană” și de faptul că „iubirea patriei mele natale mi-a împiedicat inima să iubesc ţara românească”. Sentimentele regelui Carol pentru spațiul german, precum și faptul că el apăra de fapt interesele capitaliștilor germani ar fi dus și la aderarea României la Puterile Centrale. Acest lucru poate că nu ar fi fost atât de grav, dacă alianța cu Germania nu ar fi presupus și alianța cu Austro-Ungaria, inamicul românilor. Prin această alianță, spune Gârneață, se renunța la idealul național – unirea cu Ardealul;astfel, Carol este acuzat, în mod indirect, de trădarea idealurilor naționale ale poporului român.
Reabilitarea lui Carol:încet, dar sigur
În aceste două lucrări, Jefuirea poporului...și Adevărata istorie..., portretul regelui Carol I reunește toate defectele pe care istoricii comuniști i le-au găsit sau i le-au inventat. Imaginea sa în cele două cărți este reprezentativă pentru valul antimonarhist din istoriogafia regimului Dej. Ulterior, către anii ’80, asistăm la o reabilitare parțială a primului rege al României. La început, se observă apariția unor diferențe în interpretarea actului de aducere a unui prinț străin pe tronul României în 1866. Dacă înainte se susținea că acest act „infam” a avut ca scop aservirea țării intereselor străine, începând din a doua jumătate a deceniului al optulea istoricii revin asupra acestei interpretări și oferă o nouă explicație:Carol nu mai este prezentat ca „pionul kaiserului”, ci ca un prinț străin adus în România pentru că situația politică o cerea, fiind vorba de „un act politic necesar dictat de nevoia menținerii Unirii”[8].
Mai mult, unii autori revin și asupra personalității lui Carol, căruia încep să i se redescopere și unele calități. Într-un studiu publicat în „Revista de Istorie”, Gh. Chiriță schițează următorul portret al principelui Carol:„locotonent, având 27 de ani, înzestrat cu o fire rigidă şi mândră, el fusese crescut şi instruit într-un autentic spirit prusian care se caracteriza printr-o îmbinare a simţământului datoriei, o obişnuinţă a activităţii metodice, perseverente, cu supunere la ordinele transmise pe scară ierarhică”[9].
Până în ultimii ani ai regimului comunist, imaginea lui Carol I avea să fie una complet diferită de cea din anii ’50. Pentru a vedea punctul culminant al acestei evoluții, ne oprim asupra unei lucrări semnate de Ioan Scurtu:Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană(apărută în 1988 la Editura Științifică și Enciclopedică). Imaginea pe care Ioan Scurtu i-o construiește lui Carol este mai mult pozitivă decât negativă, transformând în calități chiar anumite trăsături de caracter pe care alți istorici le prezentaseră ca fiind defecte. În același timp, autorul susține că aducerea unui prinț străin în România nu a fost o trădare a intereselor țării, ci un act politic necesar, și că monarhia, ca formă de guvernământ, „corespundea necesităților obiective ale înaintării României pe calea progresului social, pentru limitarea decalajului creat față de statele din centrul și apusul Europei, ca urmare a secolelor de dominație otomană”[10]. Carol I, așa cum îl prezintă I. Scurtu, este un monarh cu tendințe autoritare, dar tolerant, inclusiv față de criticii săi. Deși inițial „trufia prusacă” îl făcuse „să nu se împace cu o Constituție, socotită de el prea liberală”, Carol renunță la ideea de a schimba legea fundamentală a țării și va guverna ca un monarh constituțional, nefolosind niciodată dreptul de veto. Autorul pune accent asupra principalelor trăsături de caracter ale regelui Carol, anume rigiditatea, sobrietatea, faptul că păstra permanent o distanță între el și ceilalți. De aceea, Scurtu conchide că „persoana lui Carol I inspira respect, dar niciodată dragoste umană, atât de necesară, totuși, unui autentic conducător. Rigiditatea dusă la extrem, spiritul de ordine ce părea unora a fi disciplină militară se manifesta în viața de zi cu zi, ca și în momentele solemne”.
Istoricii radicali îl criticaseră în trecut pe Carol pentru alianța încheiată cu Puterile Centrale, fapt pe care îl considerau a fi o trădare a intereselor naționale și a românilor transilvăneni. Însă I. Scurtu afirmă hotărât că „Regele Carol I a fost, și nu putea să nu fie, pentru ameliorarea situației românilor din Transilvania și, în perspectivă, pentru unirea acestui străvechi teritoriu cu patria mamă”, că „în problema fundamentală – făurirea statului național unitar român – regele nu s-a aflat, și nu se putea afla, în conflict cu vrerile poporului în fruntea căruia se găsea”. În privința poziției regelui Carol în vara lui 1914, când s-a pus problema intrării României în război, istoricul spune că, deși monarhul dorea ca țara să se alăture aliaților săi, el s-a supus deciziei majorității, fapt ce l-a afectat extrem de mult și i-a grăbit moartea.
Privind în ansamblu evoluția României în perioada regelui Carol I, Ioan Scurtu ajunge la o serie de concluzii care reabilitează parțial nu doar personalitatea primului monarh, ci și imaginea monarhiei. În ciuda faptului că „succesele obținute în dezvoltarea României nu pot fi puse pe seama unui singur om, fie el și regele țării”, domnia regelui Carol, care „a înțeles necesitatea modernizării economiei românești și a participat la inaugrarea unor mari obiective”, a reprezentat „o etapă de mari progrese a României în plan economic, social, aministrativ, politic, cultural”. Mai mult decât atât, istoricul afirmă că forma de guvernământ stabilită prin Constituție la 1866, adică monarhia, „și-a dovedit viabilitatea”.
Observăm, așadar, că istoricilor li s-a permis o reinterpretare a rolului monarhiei și a imaginii regilor. Însă volumul lui I. Scurtu era, în principiu, dedicat celor interesați de aprofundarea cunoștiințelor privind istoria modernă a României, nu publicului larg. În manualele de școală, portretul lui Carol I nu s-a transformat atât de mult. Spre exemplu, într-un manual apărut în 1985, regele este descris în continuare ca un „spirit prusac reacționar”[11], care a dus o politică „antidemocratică și reacționară” și care a dorit să aducă țara în subordinea Prusiei. Cu toate acestea, evoluția imaginii regelui Carol I în istoriografia comunistă ne arată schimbări semnificative apărute de-a lungul anilor. E o distanță foarte mare de la „obscurul ofițer prusac” care a sosit în România și a început imediat persecutarea țăranilor la prințul străin care a înțeles necesitățile poporului său adoptiv și a guvernat în consecință.
Carol astăzi:al doilea cel mai mare român, după Ștefan cel Mare
De aceea, după 1990, reabilitarea completă a Regelui Carol I se va realiza mai ușor. Chiar dacă în primii ani postdecembriști subiectul monarhiei a rămas unul sensibil (din cauza atitudinii regimului Iliescu față de Regele Mihai), primul rege al României a putut fi readus în atenția românilor, iar primul pas în acest sens a fost reintroducerea sa în manualele de istorie și ameliorarea treptată a discursului privind rolul lui Carol în istoria modernă. Totodată, intensificarea dezbaterilor din societate despre istoria monarhiei și rolul său a făcut ca, până la urmă, Carol I să fie complet reabilitat și, mai mult decât atât, să-și recâștige locul în panteonul național.
Prin urmare, atunci când, în 2006, Televizunea Română demara campania „Mari români” în cadrul căreia cetățenii erau îndemnați să propună și să voteze cele mai importante personalități din istoria țării, Carol I și-a adjudecat poziția secundă (cu 52.424 de voturi, sau 14.42% din total), fiind întrecut doar de Ștefan cel Mare. Astfel, regele germandevenea al doilea cel mai mare român din istorie, devansându-i chiar pe Mihai Viteazul și pe mai vechiul concurent, Alexandru Ioan Cuza. Chiar dacă proiectul „Mari Români” a fost intens dezbătut și chiar criticat, un lucru e sigur:nimeni nu s-a îndoit de justețea prezenței Regelui Carol I în top 10. Căci Carol I, așa cum îl cunoaște lumea astăzi, este liderul care a obținut independența României;care a vegheat, timp de 48 de ani, la modernizarea țării sale de adopție;în fine, este liderul ale cărui calități – onestitate, perseverență, înalt simț moral, disciplină, sobrietate – fac din el o personalitate aparte a istoriei moderne românești.
Cum se explică recenta schimbare în modul în care românii îl percep pe Carol I? Înainte de toate, ea este rezultatul popularizării Regelui Carol în istoriografia postdecembristă debarasată de clișeele istoriei marxiste. În lipsa unui discurs istoric oficial favorabil, Carol I ar fi rămas așa cum l-au lăsat comuniștii:prințul străin care i-a luat locul lui Cuza Vodă. Însă schimbarea poate fi efectul căutării (și unde altundeva decât în istorie?) unui nou model de lider într-o societate care, după 1989, a trebuit să-și reconfigureze identitatea. Iar lunga epocă patronată de Carol I – de stabilitate, dezvoltare și progrese culturale – reprezintă și astăzi, la un veac de la moartea Regelui, un ideal la care aspirăm.
[1]Petre P. Panaitescu, Istoria românilor pentru clasa a IV-a secundară, Craiova, Editura Scrisul Românsc, 1935, p. 176.
[2]Contantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea Regelui Ferdinand I, București, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, 1943, p. 475, p. V.
[3]Al. Tzigara-Samurcaș (antologator), Din viața Regelui Carol I:mărturii contimporane și documente inedite, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, 1939, p. V (prefață)
[4]Mihail Roller, Probleme de istorie, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1949.
[5]Idem, Istoria României, manual unic pentru clasa a VII-a elementară, București, Editura de Stat, 1949.
[6]V. Anescu, M. Popa, Jefuirea poporului de către monarhie, București, Editura Militară, 1958, passim.
[7]Alexandru Gârneață, Adevărata istorie a unei monarhii:familia Hohenzollern, București, Editura Cartea Românească, f.a., passim.
[8]N. Copoiu, Rosturile unui prinț străin, în „Magazin istoric”, XII, nr.4, 1978, p. 25.
[9]Gh. Chiriță, România în 1866. Coordonate ale politcii interne și internaționale, în „Revista de istorie”, XXXI, nr.12, 1978, p. 2203-2204.
[10]Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, p. 64.
[11]Elisabeta Hurezeanu, Istoria modernă a României, manual pentru clasa a IX-a, București, Editura Didactică și pedagogică, 1985, p. 95.
