Chestiunea Basarabiei, în discursul istoriografic comunist

Atunci când vine vorba de Basarabia, istoriografia comunistă a urmat îndeaproape traseul politicii româneşti:de la tăcerea anilor ’50 la decizia surprinzătoare de a se publica, în 1964, Însemnările despre români ale lui Karl Marx, în care se pomenea şi despre anexarea nedreaptă a provinciei, în 1812, de către Imperiul ţarist. Tratatul de Istorie a României şi o lucrare dedicată lui Dimitrie Cantemir, apărute la începutul anilor ’60, sparg gheaţa în ceea ce priveşte revizuirea problemei Basarabiei;şi în aceeaşi notă se înscriu reabilitările de mai târziu ale lui Nicolae Titulescu, Ion Antonescu sau Gheorghe I. Brătianu. Basarabia încetează să mai fie un tabu istoriografic...

Basarabia a fost în permanenţă în atenţia liderilor politici români, mai puţin în primul deceniu după instalarea regimului comunist. Sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut a marcat însă începutul revenirii factorilor naţionali în discursul istoric din România, revenire care a continuat în anii următori într-un ritm mult mai evident şi pe coordonate mult mai ample.

Evoluţia istoriografiei române în prima parte a anilor ’60 a urmat prea adesea, uneori până la identificare, traseul politicii româneşti. Dacă în 1964, independenţaRomâniei faţă de URSS era asumată prin celebra Declaraţiedin aprilie, în plan istoriografic, independenţaera clamată aproape concomitent printr-o carte surprinzătoare, care, cu doar câţiva ani înainte, ar fi fost imposibil să vadă lumina tiparului. Era o ingenioasă proclamaţie de independenţă pusă în gura unui clasic al marxismului, Karl Marx, care, în ale sale Însemnări despre români, ridica deschis însăşi chestiunea Basarabiei.

Prima încercare de rescriere a trecutului fără falsificări grosolane

Principala operă ce a marcat profund discursul istoric românesc în această perioadă a fost Tratatul deIstoria României, care, chiar dacă îşi are originile în cel de-al doilea Congres al PMR din 1955 şi în emulaţia care a urmat după această dată printre istorici, a văzut lumina tiparului în forma primului volum abia în 1960. Acest tratat de istorie a fost conceput în opt volume, din care au apărut doar patru, ultimul oprindu-se cu derularea evenimentelor la 1878. A fost prima încercare de rescriere a trecutului în timpul regimul comunist fără a se recurge la o falsificare grosolană a istoriei, aşa cum se mai întâmplase până atunci. Chiar din primul volum se remarcă o substanţială modificare de ton. Cea mai consistentă revizuire este detectabilă în zona relaţiilor româno-ruse, mult exagerate mai ales în primii ani ai deceniului şase al secolului XX, prin prezentarea acestora într-o lumină mult mai apropiată de adevăr[1]. Volumele ulterioare confirmă acest ton.

Revizuirile nu s-au oprit aici, fiind adusă în discuţie inclusiv chestiunea basarabeană. Pentru început, problema a fost mai timid abordată într-o lucrare dedicată lui Dimitrie Cantemir de oameni de încredere ai regimului, precum Scarlat Callimachi, Vladimir Block, Elena Georgescu-Ionescu (Dimitrie Cantemir.Viaţa şi opera în imagini, Editura Politică, Bucureşti, 1963), în care se specifica deschis că prin tratatul de la Lutk, 1711, Petru I promisese lui Cantemir retrocedarea teritoriilor ocupate de turci, a Bugeacului, dar şi că la 1812 teritoriul dintre Prut şi Nistru fusese încorporat forţat de Imperiul rus. Întreaga campanie antirusă a culminat în 1964 cu Declaraţia de independenţăşi cu publicarea Însemnărilor lui Marx despre români[2]. Această carte prezenta prin gura lui Karl Marx întreaga problematică a relaţiilor româno-ruse, pomenindu-se inclusiv despre anexarea nedreaptă a Basarabiei de către Imperiul Ţarist în 1812.

„Lupta de clasă” atacă decizia sovietică de ocupare a Basarabiei

Cu toate că vorbim de un început de liberalizare a scrisului istoric, trebuie spus că aceasta s-a făcut în termenii doriţi de ideologia vremii. În opinia noastră, aşa-zisa liberalizare a istoriografiei în direcţia redimensionării relaţiilor româno-ruse s-a făcut mai ales dintr-un imbold venit dinspre imperativele realizării unor scopuri politice. În general, relaxarea s-a produs pe segmente utile regimului. Pe această atitudine s-a mulat foarte bine şi o parte a discursului istoric, ceea ce a fost cu atât mai profitabil pentru breasla istoricilor. În permanenţă, însă, scrierea istoriei a fost controlată de cenzură şi niciodată nu a scăpat de sub control.

Analiza cuvântărilor lui Nicolae Ceauşescu rostite cu diferite ocazii conduce la concluzia conform căreia acesta a fost foarte atent cu scrisul istoric, chiar dacă la început într-un mod mai discret. Odată cu expunerea P.C.R – continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, al tradiţiilor mişcării muncitoreşti şi socialiste[3],  ţinută de acesta la 7 mai 1966, cu prilejul aniversării a 45 de ani de la crearea Partidului Comunist Român, începea în epoca Ceauşescu o grosolană confiscare a istoriei naţionale. Merită zăbovit asupra schiţei de istorie a României asumate de Nicolae Ceauşescu, dar elaborate, desigur, de istoricii săi de casă, întrucât acesta este momentul care a marcat serios discursul istoric românesc până la apariţia în 1971 a vestitelor „teze” din iulie. Chestiunea basarabeană era repusă şi ea în discuţie cu această ocazie. Astfel, se considerau ca fiind profund greşite acele teze cominterniste interbelice care apreciau statul român drept unul multinaţional, la fel ca şi semnarea alianţei dintre URSS şi Germania din 1939, ale cărei acte adiţionale secrete stabileau posibilitatea ocupării de către sovietici a unor teritorii din componenţa statului român. Deşi directiva Cominternului făcea referire la Transilvania, Bucovina şi Basarabia, este evident că discursul lui Ceauşescu făcea referire exclusiv la Basarabia.

Prin acest discurs Ceauşescu a înlăturat un tabu istoriografic, iar acţiunea sa a avut urmări imediate. În iunie 1966, Ştefan Voicu, fost redactor şef al „Scânteii” şi membru al C.C al P.C.R, scria în „Lupta de clasă” un articol cu puternice accente antimoscovite, în care era atacată decizia sovietică de ocupare a Basarabiei, din 28 iunie 1940. Modificările de ton şi atitudine faţă de Uniunea Sovietică erau din ce în ce mai vizibile nu numai în istoriografie, ci şi în alte domenii. Prin 1967-1968, conducerea partidului a mai atenuat ceva din virulenţa discursului antisovietic, chiar dacă o vreme a continuat în aceiaşi termeni naţionalişti antiruseşti.

A fost declanşată, între altele, o acţiune de recuperare a momentului unirii Basarabiei cu România prin intervievarea membrilor Sfatului Ţării care mai erau în viaţă. Ele au rămas însă sub cheie până în anii ’80, când virulenţa tonului antisovietic a cunoscut o amplificare serioasă pe măsură ce politica gorbaciovistă de glasnost şi perestroika câştiga tot mai mult teren, în paralel cu izolarea tot mai accentuată a lui Ceauşescu chiar în spatele cortinei de fier. Ceea ce trebuie neapărat subliniat este faptul că aceia care abordau tematica antisovietică erau în general istoricii instituţiilor controlate în întregime de partid, Academia „Ştefan Gheorghiu” şi Institutul de Istorie a Partidului, precum Nicolae Copoiu, Gheorghe Unc sau Ion Popescu-Puţuri, şi mai puţin istorici din universităţi sau institute de cercetare.

Afară cu slavii din istoria românilor;apar protoromânii

Discursul politic antisovietic a cunoscut momentul său de glorie sub Ceauşescu în august 1968, când, neparticipând la intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, liderul politic român a atacat acţiunea în termeni duri criticând şi respingând, de asemenea, doctrina suveranităţii limitate promovată de liderul sovietic Leonid Brejnev. După acest moment de vârf se observă o domolire treptată a vehemenţei antisovietice pentru ca, în perioada cuprinsă între începutul anilor ’70 şi mijlocul anilor ’80, aceasta să fie sporadică şi mai molcomă.

Revizuirile nu s-au terminat însă aici. Dacă anii ’50 au cunoscut, mai ales în prima lor jumătate, o inflaţie puternică de slavi în istoriografia românească, cauzată de directivele oficiale izvorâte din realităţile politice şi principalele coordonate ale discursului rollerian, odată cu reorientarea comunismului românesc spre valorile naţionale este sesizabil un reflux semnificativ al slavilor în istoria românilor. Slavii nu mai sunt consideraţi un element fundamental al formării poporului român, aşa cum se statuase încă de la sfârşitul anilor ’40. Câştiga tot mai multă consistenţă ideea sosirii slavilor abia după formarea poporului român, care ar fi preluat, totuşi, unele elemente de la aceştia, dar numai în momentul în care românii erau un popor bine ancorat în realităţile locului[4]. Pentru a elimina orice problemă, în istoriografie şi lingvistică şi-au făcut apariţia tot mai pregnant, pe la mijlocul anilor ’70, protoromânii şi limba protoromână, demonstrându-se astfel că la sosirea slavilor în acest spaţiu poporul şi limba română au fost bine conturate. În acest context, slavii nu au avut altceva de făcut decât să înveţe limba română, slavona rămânând doar o limbă de cult, utilizată de o biserică „ruptă de popor”.

Reabilitarea lui Nicolae Titulescu. Se ridică, prin aceasta, chestiunea Basarabiei

De aceeaşi manieră spectaculoasă a fost reabilitat şi Nicolae Titulescu, proces strict legat de evoluţia relaţiilor româno-sovietice în perioada respectivă. Prin reconsiderarea lui Nicolae Titulescu se ridica, de fapt, din nou, într-un alt mod, chestiunea Basarabiei, Nicolae Titulescu fiind cel care a negociat problema Basarabiei în perioada interbelică. Reabilitarea sa a început prin lucrările istoricului I.M. Oprea dedicate omului politic Titulescu (Nicolae Titulescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966 şiO etapă rodnică din istoria relaţiilor diplomatice româno-sovietice, 1928-1936, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967), care, într-o vreme nefavorabilă unor demersuri de o asemenea natură, realiza un început îndrăzneţ având în vedere inevitabila conotaţie politică a unei asemenea întreprinderi. Aceloraşi imperative le răspunde şi Robert Deutsch, care face, la rândul său, un pas înainte în această direcţie prin publicarea Discursurilorlui Nicolae Titulescu. Toate aceste demersuri răspundeau, evident, unui comandament politic:având în vedere anvergura lui Titulescu, Nicolae Ceauşescu dorea să afirme încă o dată egalitatea între naţiunile lagărului sovietic, o idee foarte dragă liderului român.

La Chişinău apare o lucrare care susţine existenţa unei naţiuni şi limbi moldoveneşti...

După momentele de glorie ale diferendelor româno-sovietice din anii ’60 a urmat o oarecare acalmie până spre mijlocul anilor ’70, când acestea au cunoscut o nouă exacerbare ca urmare a apariţiei la Chişinău a lucrării Moldovskaia sovetskaia gosudarstvennost’i bessarabskii vopros, operă a istoricului Artiom Lazarev. Basarabean de origine, licenţiat al Institutului Pedagogic din Tiraspol în 1938 şi membru de partid din 1942, acesta a luptat la Stalingrad în armata sovietică împotriva armatei române. Din 1947 până în 1953 a fost ministru al educaţiei din R.S.S Moldova, apoi secretar al CC al PCUS din Moldova şi ministru al culturii între anii 1953-1963. Din 1964 a revenit la munca ştiinţifică, devenind membru al Institutului de Istorie al Academiei Moldovei. Din 1968 a fost rector al Universităţii din Chişinău. În lucrarea în discuţie, Artiom Lazarev a amplificat teoria, în vogă şi astăzi, referitoare la existenţa unei naţiuni şi limbi moldoveneşti în Moldova de peste Prut, separate de cea română încă de prin secolul al XIV-lea. Lucrarea a avut un impact deosebit asupra relaţiilor româno-sovietice.

... iar Ceauşescu reacţionează chiar în ziua unirii Basarabiei cu România, pe 28 martie

Reacţia românească a urmat tipicul obişnuit. Nicolae Ceauşescu dădea tonul prin discursurile sale, după care o parte a istoricilor, de regulă cei din interiorul puterii, atacau subiectul în lumina indicaţiilor, trasând coordonatele între care se putea mişca discuţia. Abia după aceea şi alţi istorici puteau aborda fără teamă subiectul, având convingerea că au asentimentul puterii şi nu vor avea de suferit;niciodată fenomenul nu s-a desfăşurat în sens invers. La 28 martie 1975, dată aleasă nu întâmplător, având în vedere momentul unirii Basarabiei cu România, Nicolae Ceauşescu a dezbătut într-un discurs foarte dur interpretările din Istorialui Lazarev. Discursul a fost urmat aproape imediat de o serie de reacţii din partea unor istorici. Ştefan Ştefănescu a fost primul care a atacat cartea lui Lazarev.

Regimul a reacţionat şi în afara graniţelor ţării. La Milano apărea în 1976, sub semnătura lui Petre Moldoveanu, la editura Nagard, proprietatea lui Iosif Constantin Drăgan, o broşură intitulată Cum se falsifică istoria?, în care erau de-a dreptul nimicite teoriile lui Lazarev. Dar cine era Petre Moldoveanu?. Conform lui W.P.van Meurs, nu era altul decât reputatul istoric Constantin C. Giurescu, care ar fi scris respectiva broşură la iniţiativa lui Cornel Burtică, membru la acea oră a CC al PCR, cel care s-a şi ocupat de apariţia acesteia la Milano.

Antonescu e reabilitat de literaţi. Studiu de caz:Delirul

Lucrurile păreau că scapă de sub control, dar, în august 1976, Nicolae Ceauşescu a fost chemat la ordine de către Leonid Brejnev. Cu puţin timp înainte de vizita acestuia în Uniunea Sovietică, la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste, care şi-a desfăşurat lucrările în iunie, acelaşi an, Ceauşescu, aproape pocăit, anunţa public că România şi URSS nu au avut şi nu au nici un fel de probleme teritoriale, omagiind pentru prima dată după o lungă perioadă de timp aportul sovietic la eliberarea României petrecută în cursul anului 1944. În toamna aceluiaşi an, Leonid Brejnev a vizitat România contribuind decisiv la îmblânzirea recalcitrantului Nicolae Ceauşescu, acesta redimensionându-şi ulterior discursul în sensul aprecierii marelui frate de la răsărit pentru tot ceea ce a făcut pentru istoria românilor.

Cum o dispută istoriografică deschisă româno-sovietică nu mai era posibilă, ea a fost subtil orientată pe tărâmul reabilitărilor. În acest demers, spre deosebire de altele, au fost angrenaţi o sumedenie de istorici de prestigiu. Folosindu-se de această ocazie, aceştia au redimensionat acele personalităţi ale istoriei şi istoriografiei deopotrivă a căror rediscutare nu fusese posibilă până atunci în întreaga perioadă postbelică. Finalitatea acestor aşa-zise reabilitări a fost diferită de aceea de la finele anilor ’60. Dacă atunci ele vizau delimitarea de trecutul regim dejist, paralel cu eliminarea ultimilor fideli ai acestuia, reabilitarea din această perioadă era direcţionată subtil, în condiţiile în care direct era din ce în ce mai puţin posibil, înspre aceeaşi Uniune Sovietică. Ne referim în primul rând la mareşalul Antonescu, al cărui nume nu mai fusese amintit până în anii ’70 decât în contexte negative ale istoriei României.

Cum istoricii erau serios controlaţi de cenzură în chestiuni legate de vecinul de la răsărit, începutul reabilitării lui Ion Antonescu a fost făcut de către literaţi. Marin Preda, în Delirul, surprindea o serie de momente ale celui de-al Doilea Război Mondial, în care Ion Antonescu apărea în ipostaze nu tocmai negative. Demersul putea fi interpretat ca unul antisovietic, de vreme ce o parte a romanului îşi desfăşura acţiunea pe Frontul de Răsărit, acolo unde România lui Antonescu lupta pentru eliberarea Basarabiei ocupată de sovietici. Prima ediţie a romanului, în 35.000 de exemplare, era extrem de îndrăzneaţă vizavi de conducătorul statului român, astfel că presa oficială nu a semnalat apariţia romanului, aşteptând reacţia sovieticilor[5]. Cum aceasta a fost negativă, în toamna aceluiaşi an apărea o a doua ediţie revizuită, a se citi cenzurată, în 100.000 de exemplare, atenuând mult în contextul cărţii personalitatea lui Ion Antonescu.

Odată deschis, drumul reabilitării lui Antonescu a continuat promovat fiind şi de istorici. În 1979, Aurică Simion a analizat, într-o carte remarcabilă din acest punct de vedere, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din August 1944, apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca, întreaga perioadă a regimului Antonescu în culori mai degrabă favorabile, declarându-l în final chiar un patriot care a făcut presiuni pentru revenirea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei la România. Reabilitarea lui Antonescu a continuat şi în anii ’80, poate cu o şi mai mare diversitate de interpretare când, prin natura contextului politic, fenomenul s-a mutat din România în exterior, în mediile exilului românesc, cei mai mulţi aparţinând curentelor interbelice de dreapta, care au continuat să publice cărţi dedicate mareşalului Ion Antonescu (George Ciorănescu, D. Ghermani, I. C. Drăgan). În acelaşi fel putem aprecia şi accentul pus pe reinterpretarea lui Titulescu, folosindu-se în acest sens noi coordonate explicative, asupra sa revenindu-se după o scurtă pauză de tăcere. În 1982, cu ocazia centenarului Nicolae Titulescu, acesta a fost sărbătorit oficial ca un mare campion al păcii mondiale şi cooperării regionale, titluri la care aspira însuşi Nicolae Ceauşescu.

Recuperarea lui Brătianu

Gheorghe I. Brătianu a beneficiat şi el de acelaşi tratament, atât ca om politic, cât şi ca istoric, ştiut fiind faptul că politica liberală pe care o făcuse acesta venea în totală contradicţie cu cea sovietică, lucru care a şi generat în cele din urmă moartea acestuia în închisoarea de la Sighet. După 40 de ani de tăcere, istoricul Gh. I. Brătianu este pomenit pentru prima dată într-un context pozitiv în Enciclopedia istoriografiei româneşti, unde este socotit pe drept un întemeietor de şcoală istorică[6]. În anii ’80, o serie de valoroase şi curajoase contribuţii ale reputatului istoric clujean Pompiliu Teodor, apărute la Iaşi, poate nu întâmplător, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie (Gh.I. Brătianu-istoricul. I. Dimensiunile operei, 1983, p. 233-247;Gh.I. Brătianu-istoricul. II.Concepţie şi metodă istorică, 1988, p. 233-245) şi într-un volum special dedicat lui Gheorghe I Brătianu apărut în 1989 (Gh. I. Brătianu şi spiritul „Analelor”. Analogii, sincronisme şi convergenţe, în Confluenţe istoriografice româneşti şi europene, Editura Junimea, Iaşi, 1988, p. 25-47) au contribuit substanţial la rediscutarea şi redimensionarea istoricului Brătianu, redându-l pe acesta generaţiilor mai tinere, beneficiare ale unor informaţii mai puţine despre istoricul român. În acelaşi mediu universitar ieşean, istoricul Alexandru Zub, în volumul Istorie şi istorici în România interbelică, apărut la Editura Junimea din Iaşi în 1989, analizează la rândul său opera lui Brătianu, inclusiv cea care face trimitere la Basarabia. În plan politic, reevaluarea lui Gheorghe I. Brătianu s-a făcut mult mai anevoios. Abia în 1980, Valeriu Râpeanu făcea câteva aprecieri pozitive, destul de vagi şi acestea, asupra liberalului Gh. I. Brătianu.

Ultima intervenţie politică a lui Ceauşescu privind Basarabia

După o pauză de un cincinal, în care disputa istoriografică s-a mutat pe un teren mai subtil, în a doua jumătate a anilor ’80, odată cu venirea la putere în Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov şi înăsprirea contradicţiilor ideologice dintre Bucureşti şi Moscova, s-a produs o nouă escaladare a diferendelor. S-au înmulţit din ce în ce mai mult declaraţiile provocatoare ale istoricilor români, devenind în acelaşi timp tot mai belicoase, prevestind parcă sfârşitul unei lumi din ce în ce mai anacronice.

Fie că era vorba despre istoricii de casă ai regimului, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu cu a lor From Ancient Dacia to Modern Romania, apărută la Bucureşti în 1985, sau de istorici veritabili, precum Valeriu Florin Dobrinescu, cu România şi organizarea postbelică a lumii, 1945-1947, carte care a văzut lumina tiparului în 1988, sensurile discursului istoric referitoare la Basarabia erau mai mult decât străvezii. De altfel, Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, din noiembrie 1989, a marcat o nouă şi ultimă intervenţie politică directă a lui Nicolae Ceauşescu referitoare la Basarabia şi la Pactul Ribbentrop-Molotov. Pentru el era însă prea târziu. Istoria nu mai avea răbdare.

NOTE

[1]Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 63-68

[2]Andrei Oţetea, R. Schwann (sub red), Karl Marx. Însemnări despre români. Manuscrise inedite, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964

[3]N. Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1966

[4]Lucian Boia, op.cit., p. 120

[5]Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Editura Arc, Chişinău, 1996,  p. 292

[6]Enciclopedia istoriografiei româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 72-73