Carol I – portret subiectiv

“Din ziua în care i-am pecetluit mormântul, am evocat adesea figura regelui Carol. Înfăţişarea sa fizică îmi rămâne întipărită în minte nu sub forma sub care probabil generaţiunile viitoare îi vor păstra chipul, adică sub forma regelui în mare ţinută cu pieptul plin de decoraţii, sau sub forma mai pretenţioasă a portretelor în ulei – dealtminteri deopotrivă de proaste ce ni le-au lăsat pictorii francezi Lecomte du Nouy sau Flameng – unde eînfăţişat cu toate atributele regalităţii şi în decoruri alegorice. Mie chipul său îmi apare mereu sub forma mai intimă a bătrânului militar fără sabie, cu chipiul alb şi cu baston la subţioară, plimbându-se singuratic prin pădurile de la Sinaia. Astfel imaginea lui îmi este şi azi vie înaintea ochilor.

Regele Carol era de statură mijlocie, se ţinea însă drept şi purta capul sus, cu o atitudine de mândrie care îţi dădea iluzia că este mult mai înalt decât era în realitate. Maximilian Harden în necrologul său ce i-a consacrat în “Die Zukunft” are dreptate când zice:“Deşi mic, voia să pară mare şi adesea reuşea.” Trăsăturile lui erau de o mare fineţe. Mai ales din profil, avea un cap clasic de medalie, parcă fusese predestinat pentru domnie. Din faţă însă buza lui, care atârna puţin, îi imprima ceva semit figurii, iar ochii săi mici, pătrunzători, bănuitori şi întrebători, se mişcau mereu printr-un fel de rotire şi dădeau întregii sale fizionomii un aspect inconfortabil.

Vorbea scandat, cu o greutate vădită de elocuţiune, cu accent străin în frantuzeşte, un amestec de accent german şi englez în româneşte, cu un accent atât de pronunţat, încât adesea nici nu-l puteai pricepe şi totuşi ştia foarte bine şi limba franceză şi cea română. În nemţeşte, dificultatea de elocuţiune dispărea cu totul;îmi aduc aminte că l-am auzit la un banchet rostind un toast în limba germană, şi era aproape elocvent.

În gesturile şi-n ţinuta sa avea manierele unui ofiţer prusian. Umbla până la sfârşitul vieţii bătând din talpă şi asvârlind picioarele cu o mişcare ce ar fi putut să pară tabetică, dacă n-ar fi fost la el o vădită reminiscenţă a Parade-Marsch-ului cu care se obişnuise încă din tinereţe prin regimentele de gardă de la Berlin şi de la Potsdam.

Era de o mare afabilitate, rareori cineva se despărţea de dânsul fără să fi fost sedus de farmecul primirii, de conversaţia lui şi de aerul de nobleţă ce se desprindea din toată fiinţa lui. Şi totuşi, niciodată nu ar fi putut surprinde la el vreun gest sau vreo pornire de familiaritate. Ţinea pe toată lumea la distanţă şi niciodată, pentru nimic, nu s-ar fi coborât de pe înălţimile pe care soarta îl aşezase.

Nu saluta decât cu un deget. Când îţi dădea două degete sau mâna întreagă, era o excepţie întotdeauna voită şi cu un anume înţeles. De altminteri acest deget (arătătorul de la mâna dreaptă) juca un rol însemnat în exprimarea întregii sale personalităţi. Cu acest deget, şi numai cu el, accentua frazele sau îşi completa gândirea, încolo avea o sobrietate absolută de gesturi. Cu acest deget mulţumea aclamaţiunilor populare, pe el îl intindea celor ce se apropiau, numai el se înălţa până la chipiu când trupele defilau şi steagurile i se înclinau în faţă. Iar când stătea liniştit, acest deget încovoiat rămânea atârnat de nasturele tunicii sale, neconfundat nici în această atitudine de rezervă, cu restul mânei inexistente.Tunicile lui erau toate – afară de cele de mare ţinută – învechite şi roase [...], dar trebuie să recunosc că era în toată persoana lui atâta măreţie înnăscută, atâta rasă, încât aceste amănunte de toaletă nu ştirbeau nimic din incontestabila majestate a înfăţişării sale fizice.

Cum îi va păstra însă istoria fizionomia morală? Ce judecată va purta asupra lui? Fost-a regele Carol un mare rege, da sau nu?

Dacă analizăm această chestiune, vom constata că domnia lui se poate împărţi în două epoci. Prima epocă de la 1866 până la 1890, iar a doua de la 1890 până la moarte. În prima epocă, România care, prin excelenţă, este în materie de judecată a oamenilor ţara legendelor, l-a proclamat pe regele Carol un om fără inteligenţă şi fără capacitate. În epoca a doua, legenda aceasta a dispărut şi în locul ei s-a creat alta în temeiul căreia Regele Carol era socotit un om superior, un rege mare şi glorios.

Care e adevărul? Ambele legende sunt deopotrivă inexacte. Regele Carol n-a fost nici un incapabil, nici un geniu, nici un lipsit de personalitate, dar nici un domnitor cu însuşiri excepţionale. Desigur că pentru boerimea moldo-valahă, din fire ageră la minte, îmbibată de cultura franceză şi plină de atavisme şi de moravuri fanarioto-bizantine, desigur că pentru această boerime împănată de beizadele invidioase şi inconsolabile, desigur că pentru această boerime care a creat prima legendă despre regele Carol, tânărul şi micul principe german venit din Sigmaringen pe tronul Principatelor dunărene, cu apucăturile lui metodice, cu mintea lui cam greoaie şi, mai presus de toate, cu explicabilul său spirit bănuitor faţă de lumea cea nouă ce-l înconjura, putea să treacă drept un om fără deşteptăciune şi fără de însuşiri.

Carol de Hohenzollern Sigmaringen era însă departe de a fi un om lipsit de inteligenţă. Era desigur înzestrat cu facultăţi intelectuale superioare celor ce-l judecau cu atâta uşurinţă şi cu atâta superficialitate. Fără a avea o inteligenţă excepţională, regele Carol a fost, fără îndoială, un om dăruit cu o frumoasă inteligenţă. Memoria lui era excepţională, îşi reamintea până la sfârşitul zilelor lui cu o preciziune uimitoare cele mai mici şi mai neînsemnate amănunte. Dacă memoria este şi rezultatul unei gimnastici intelectuale, el făcea tot ce îi stă în putinţă ca s-o exercite şi ca s-o întreţie cât mai vie. Nota în fiecare zi tot ceea ce făcea, ceea ce auzea şi ceea ce cugeta şi îşi consulta mereu notele ca să-şi împrospăteze cu ele memoria.

Nu se poate spune că primise o instrucţie deosebită. Destinat să-şi consacre viaţa carierei ostăşeşti, avea o bună cultură militară. Dar, chemat la 27 de ani a guverna o ţară, înţelesese nevoia de a se iniţia în toate problemele vieţii moderne şi, prin citiri numeroase şi metodice, i-a fost uşor, pe temelia de educaţie clasică ce primise în copilărie, să-şi însuşească o serioasă cultură generală. Într-o ţară în care oamenii nu citesc sau încetează prea de timpuriu să citească, regele Carol a citit cu stăruinţă şi cu pasiune până în ziua cea din urmă. Istoria îndeosebi îl pasiona. Îi plăcea să susţie că istoria se repetă şi că, cine vrea să conducă popoarele, e dator să citească mereu faptele trecutului.

În schimb n-avea deloc însuşiri artistice. Pentru muzică avea o adevărată fobie, mărturisea că nu-i place decât muzica militară, dar desigur că şi aci vorbea în el mai mult ostaşul înamorat de tot ceea ce reaminteşte armata, decât artistul capabil să preţuiască o formă de muzică mai mult decât alta. În pictură şi în sculptură nu avea nici un gust. A adunat o splendidă colecţie de tablouri, fiindcă a socotit că un Rege trebuie să aibă în palatul său o galerie de tablouri, cum are pe cap o coroană, sau în grajdurile lui cai şi echipaje. S-a nimerit ca printre diferiţi emisari pe care i-a trimis să-i cumpere tablouri de pictori celebri, a fost unul care a descoperit la Messina o colecţie întreagă cuprinzând numeroase pânze de Greco, pe atunci puţin preţuit, şi astfel s-a găsit în posesiunea unor opere admirabile, pe care desigur, el le-a descoperit şi le-a apreciat cel din urmă. Interesanta şcoală de pictură română ce s-a format sub domnia lui, nu a înţeles-o şi sunt sigur că a murit fără să fi bănuit măcar existenţa ei. De altminteri n-a făcut nimic ca s-o încurajeze, sau s-o ajute. Cel mult, regina Elisabeta a cumpărat câteva tablouri de Grigorescu, ce n-au ieşit niciodată din saloanele ei şi cărora în orice caz nu li s-a făcut niciodată cinstea de a împodobi apartamentul regelui, plin de operele deplorabile ale unor pictori germani.

Dacă ar fi avut cât de puţin simţ artistic, nu ar fi îngăduit niciodată ca galeria lui să fie maltratată cum era. Un fel de reparator de tablouri venea în fiecare an să cureţe şi să lustruiască în mod absolut barbar aceste pânze de preţ care, supuse acestui tratament, păreau a fi destinate mai mult să strălucească prin vernisaj decât să impresioneze prin valoarea lor artistică. De asemenea e de presupus că dacă ar fi avut puţin simţ artistic n-ar fi cheltuit numeroasele milioane la Sinaia, ca să lase posterităţii un castel care este amestecul stilurilor arhitectonice celor mai contradictorii.

Totuşi, această inteligenţăfară de strălucire artistică, nu era lipsită nici de subtilitate, nici de fineţă. El avea multă iscusinţă de spirit şi multă dibăcie naturală. Crescut la şcoala Jesuiţilor, în contact o viaţă întreagă cu oameni formaţi la şcoala politică ale cărei tradiţii purced de pe malurile Bosforului şi din labirintele meşteşugirilor orientale, regele Carol ajunsese până la sfârşitul domniei sale să fie un maestru neîntrecut al tehnicii politice. Chiar în tinereţe, fineţa naturală a spiritului său i-a permis, în mijlocul unor împrejurari grele şi a unor oameni cu însuşiri neobişnuite, să evolueze în aşa chip, încât să ştie să se strecoare printre primejdii şi să impună tuturor dominaţia lui. Şi să fim drepţi, nu a fost uşor. Să ne amintim unele din aceste împrejurări, să ne reamintim mai cu seamă numele câtorva din oamenii cu care s-a măsurat şi a luptat şi va trebui să aducem subtilităţii de spirit a Regelui Carol un omagiu de netăgăduită admiraţie. […]

De altfel, calităţile de dibăcie ale inteligenţei lui erau completate printr-un real talent de a cunoaşte oamenii. Cu un dar minunat, el pătrundea tainele sufletului omenesc şi se pricepea să descopere slăbiciunile, ca şi virtuţiile fiecărui om. O nepreţuită calitate pentru un conducător de oameni. A cunoscut admirabil personalul politic al vremii sale, a ştiut exact ce poate da şi ce nu poate da fiecare şi a ştiut şi mai bine cum să profite de meritele unora sau de scăderile celorlalţi. […]

În genere vorbind, regele Carol era o adevărată personalitate, dacă n-ar fi fost decât prin voinţa şi puterea lui de stăruinţă. Cu o răbdare neobişnuită ştia să urmărească ani de-a rândul gândurile sale, la toate voinţele într-adevăr stăruitoare nu-şi manifesta niciodată pe faţă intenţiile. Când furtuna sufla peste capul său, ştia să-l aplece, ca să-l ridice însă mai semeţ de îndată ce cerul se însenina iarăşi. Un om care are aceste daruri, nu este orişicine, sau nu e o personalitate obişnuită. Dacă adaugăm la aceasta o mare mândrie, un simţ al datoriei cum rar se întâlneşte şi o nobilă concepţie, nobilă în cel mai înalt înţeles al cuvântului, a ceea ce datorează acestui stat şi acestui popor, vom avea sinteza însuşirilor caracteristice ale regelui Carol. Da, Carol de Hohenzollern Sigmaringen era mândru, purta capul sus, atât fizic ca şi moral. Multe răbda, multe îndura, dar, cu o condiţie, să nu te atingi de mândria lui. Dacă îl răneai în mândria lui, nu mai puteai face nimic cu el. […]

Simţământul datoriei era poate singurul simţământ mai puternic la el, mai puternic chiar şi decât mândria. Se poate spune că toată viaţa lui Carol I n-a fost stăpânită decât de acest sentiment, întru aceasta aparţinea cu adevărat generaţiei care a făcut unitatea Germaniei. Toţi oamenii acelei epoci au fost dominaţi de preocuparea îndeplinirii datoriei şi într-însa trebuia căutat secretul virtuţilor din care a izvorât puternica Germanie de la sfârşitul veacului al XIX-lea.

 Nu am vrea să spunem că regele Carol nu a iubit România, dar netăgăduit că această iubire era mai mult zămislită din simţul datoriilor pe care le avea către statul ce îi încredinţase conducerea destinelor sale, decât dintr-o pornire caldă a inimii pentru acest popor sau dintr-o afinitate sufletească pentru noi. În noi, Carol I iubea mai mult datoriile ce şi le impusese, decât însuşirile şi viitorul nostru. Dar să o recunoaştem, dacă şi-a închinat viaţa întreagă binelui şi propăşirii statului roman, dacă a vegheat zi şi noapte asupra marilor interese pe care era chemat să le apere, daca n-a lipsit un ceas, daca n-a lipsit o clipă de la datoriile sale, dacă împlinirea acestora era singura lui grijă şi singura lui distracţie, este fiindcă el ridicase îndeplinirea datoriei la înălţimea unei concepţii de viaţă. Dacă nu ar fi fost şi creştin, ar fi fost singura lui filozofie.

Pentru el, tronul Romaniei nu era nici o plăcere, nici o cinste.Era o sarcină care i se încredinţase, pe care se legase cu jurământ înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor de a o îndeplini cu sfinţenie. Să nesocotească una din îndatoririle ce Coroana i le încredinţase, i-ar fi părut tot atât de criminal ca dezertarea soldatului de pe front. O secundă de neglijenţă sau chiar de distracţie, i s-ar fi părut o vină pe care conştiinta lui nu i-ar fi iertat-o niciodată. Şi trebuie să recunoaştem că în acest spirit, de o adevărată şi frumoasă nobleţă sufletească, şi-a îndeplinit rolul de suveran. Se pot desigur găsi în domnia lui greşeli, se pot descoperi lipsuri şi slăbiciuni, dar nu se poate tăgădui, fără a comite o vădită nedreptate, că aproape o jumătate de veac numai aceste nobile preocupări l-au însufleţit şi l-au călăuzit.

Ca Regele Carol să fi fost însă omul superior pe care au vrut să ni-l zugrăvească făuritorii celei de a doua legende, se cere mai mult decât inteligenţă, memorie, mândrie şi simţ de datorie. Se cere pătrunderea epocii tale, intuiţia marilor ei nevoi şi a marilor ei năzuinţe. Acestea hotărât i-au lipsit regelui Carol. În toată viaţa lui vom căuta degeaba ceva mare. Nu vom găsi măreţie nici în concepţiile şi nici în mijloacele lui. Un suveran merită porecla de “mare” când înţelege problemele hotărâtoare din zilele sale, când ştie să se facă el reprezentantul lor, când istoria îi poate atribui lui cinstea de a fi determinat înfăptuirea lor. Ei bine, asemenea merite şi o asemenea glorie nu se pot atribui regelui Carol.

Chemat pe tronul României după săvârşirea Unirii Principatelor, a împroprietăririi ţăranilor şi a întocmirii vieţii noastre constituţionale, Carol I avea misiunea să desăvârşească aşezământul intern şi extern al ţării. Cel extern nu se putea desăvârşi decât prin dobândirea neatârnărei complecte a ţării. Cel intern, prin rezolvarea definitivă a marilor probleme, ce primiseră sub precedenta domnie un început de deslegare, rezolvarea lor în spiritul democratic al vremurilor de azi.

Mare ar fi regele Caroldacă am putea spune că lui îi datoreşte România independenţa şi că el a fost în fruntea mişcării democratice care a rezolvat problemele vitale ale societăţii româneşti din zilele lui. Când însă ştiut este că la independenţă a fost dus de Ion Brătianu, că se temea la 1877 să ia armele împotriva Turciei, că a incins coroana de oţel numai fiindcă a avut înţelepciunea în cele din urmă să se supuie stăruinţelor sfetnicilor săi, este greu să apari ca autorul independenţei, oricât de mult ai încerca mai târziu să cercetezi adevărul istoric în memorii cu iscusinţi ticluite. Iar când aproape 50 de ani ai lăsat ca nici una din problemele mari interne să nu primească o serioasă dezlegare, afară poate de chestia financiară şi de unele lucrări publice, chestia administrativă să se mărginească la diferite încercări nereuşite de organizare, chestia şcolară să ne poată ridica mai sus de ultima treaptă pe scara analfabetismului european, chestia agrară – cea mai însemnată – să rămână nerezolvată sub un regim de răscoale periodice şi în mijlocul multor avertismente sângeroase, când, în fine, ai stat pururea împotriva mişcării democratice şi, abia în ultimul an al domniei tale ţi s-a putut smulge consimţământul pentru o lărgire a dreptului de vot, nu se poate spune că a fost un om superior şi un rege mare.

S-au făcut adesea comparaţii între domnia regelui Carol şi domnia lui Cuza. Nu voi încerca să stabilesc nici un fel de paralele între valoarea morală a unuia şi a celuilalt. Dar, incontestabil că mai mari au fost problemele ce şi-au găsit deslegare în scurta domnie a lui Vodă Cuza, decât toate câte le-a putut rezolva domnia lui Carol I în 48 de ani şi, incontestabil, că Alexandru Ion I, prin pornirile generoase ale sufletului său şi prin larga înţelegere a marilor aspiraţiuni naţionale din vremea lui, a ştiut să se identifice mai de aproape cu Unirea, secularizarea şi împroprietărirea, decât a ştiut Carol de Hohenzollern Sigmaringen să-şi lege numele de neatârnarea ţării şi de toată opera de organizare şi consolidare a tânărului regat dunărean.

Fără îndoială, ar fi nedrept să negăm că sub domnia lui Carol I România a făcut mult progres. E destul să asemuim starea ţării din 1866 cu cea din 1914, pentru ca să vedem cât de mare a fost calea străbătută. Dar curios este că ceea ce s-a făcut, nu numai că nu s-a făcut din imboldul, dar se poate spune că s-a făcut împotriva regelui Carol. Organizarea economică pe baze naţionale a ţării a combătut-o fiindcă, în loc să vadă într-însa una din temeliile aşezământului nostru de stat, a văzut un instrument de putere în mâinile unui partid, a cărui supremaţie îi încurca micile socoteli. Revizuirea legii tocmelilor agricole, chiar anodina Casă Rurală, le-a împiedicat întâi, şi le-a întârziat pe urmă. Nici măcar dezvoltarea învăţământului primar nu a avut în el un apărător înflăcărat, sau un protector convins. Ceea ce este şi mai ciudat, pare că s-ar fi desinteresat de toate chestiile interne şi el, căruia îi plăcea atâta să fie arbitrul situaţiilor şi să dicteze tuturora, ar fi fost cuprins de scrupule constituţionale, când era vorba de a-şi executa influenţa în favoarea îndeplinirii vreunei reforme cerute de nevoile reale ale ţării. Se poate oare crede că, dacă ar fi vrut şi ar fi stăruit, din atâţia oameni care se plecau înaintea lui şi îi executau în politica externă până şi ultimele capricii, nu s-ar fi găsit câţiva care să-i asculte povaţa, când ar fi fost vorba să renunţe la experienţele administrative şi să pună odată bazele unei organizaţii descentralizate şi moderne a administraţiunii noastre?

Dar strania nepăsare apare şi mai inexplicabilă în chestiunile militare. Până după 1877 s-a interesat îndeaproape de armată, de atunci încoace acest om care era militar din fire şi prin educaţie, care afecta cel mai viu interes pentru toate chestiunile ostăşeşti, care prin Constituţie era şeful suprem al armatei, s-a desinteresat complet de starea ei. Se petreceau în sânul ei scene regretabile, se încuiba un spirit nenorocit, cuvântul lui ar fi putut stârpi toate relele, ar fi putut vindeca multe din neajunsuri;dânsul refuza totuşi să intervie, lăsa lucrurile să meargă în voia lor, ba parcă se şi supăra împotriva celor ce veneau să-i ceară sprijinul şi să-i semnaleze răul.[...] România nu-i datoreşte deci “marelui Căpitan” nici progresele sale militare.

De altfel, cine vrea să înţeleagă psihologia regelui şi lipsa de orizont a concepţiilor sale, nu are decât să privească Castelul Peleş. În loc să-l înalţe pe un loc deschis, l-a aşezat într-o vale nu cu totul fără orizont, dar cu orizont restrâns. Culmilor care oferă privelişti întinse – şi ce culmi putea găsi la câţiva metri abia! – le-a preferat o poziţie dosnică şi desimea brazilor, iar ferestrelor mari, care lasă să pătrundă din belşug razele soarelui atotstăpânitor, le-a preferat vitraliile cu tonalităţi misterioase şi coridoarele veşnic întunecoase, ce dau Peleşului un aspect medieval şi o înăbuşitoare tristeţă. Cine a spus că o casă este oglindă sufletului celui care a clădit-o nu s-a înşelat. Îi plăcea mai mult întunericul decât lumina, mediocritatea decât adevărata măreţie. Toată mentalitatea regelui Carol e exteriorizată în Caste lul de pe poalele Bucegilor.

Fără măreţie ne apare el şi înmijloacele, nu numai în concepţiile sale. Dacă îl urmărim de-a lungul întregii sale domnii, nu îl vom găsi întrebuinţând mijloace mari. Niciodată nu primea lupta în faţă, căuta întotdeauna să atace din flanc sau pe la spate. şi, de altfel, dacă voiai să-l dezarmezi, trebuia să-l loveşti cu hotărâre şi pe faţă, îndată dădea înapoi. În genere era o fire mai mult sperioasă. Prin intimidare erai sigur că-l poţi paraliza în acţiunile lui, chiar în acelea mai mult şi mai cu artă prăgătite. Oamenii noştri politici cunoşteau această slăbiciune şi adesea au întrebuinţat ameninţarea împotriva lui ca să poată reuşi în combinaţiile lor. Faimoasele manifestaţii la Palat, prin care fiecare partid îşi notifica voinţa de a răsturna adversarul şi de a veni la putere, erau obiceiuri deplorabile într-un stat constituţional, isvorâte însă din convingerea dobândită de lumea noastră politică că numai prin ameninţări se poate smulge ceva şi, ciudat lucru, deşi procedeul era învechit, reuşea mereu cu o matematică preciziune. În limbaj vulgar acest adevărat principiu de politică internă se sintetiza în formula:“Neamţul ştie de frică”!

De altfel în această frică a regelui Carol intra şi un oarecare calcul. El era preocupat ca evenimentele să-i dea neîncetat dreptate şi, aşa fiind, îşi stabilea socotelile în aşa fel, încât orice s-ar întâmpla să se poată pe urmă spune că aceasta a fost părerea lui. Avea o predilecţie deosebită pentru jumătăţi de măsură. Se complăcea în mediocrităţile ce asigurau limite şi fugea înspăimântat de soluţiile hotărâtoare ce pot da gloria adevărată, dar pot şi compromite. Cheltuia adevărate tezaure de dibăcie ca la fiecare moment să poată, după împrejurări, susţine cu o egală îndreptăţire şi una şi alta, iar orice s-ar întâmpla să aibă la spate pregătită o portiţă de scăpare.

De aceea nu-l veţi găsi niciodată nici afirmând, dar nici negând cu tărie un lucru. În toate atitudinile lui era ceva sibilic. Pe oameni nu căuta nici să-i convingă, nici să-i învingă. Metoda lui favorită în raporturile cu oamenii era să speculeze slăbiciunile tor, şi le specula cu o măiestrie împinsă până la voluptate. N-a avut plăcere mai mare decât să-i aducă pe duşmanii lui îmblânziţi, dezarmaţi la picioarele tronului. Pe Candiano Popescu, care la 1870 făcuse revoluţia de la Ploieşti împotriva lui, nu numai că nu l-a izgonit din armată sau l-a persecutat, ci, dimpotrivă, n-a avut astâmpăr până nu l-a făcut aghiotant regal şi până ce nu a avut într-însul un slujitor plecat. Tot astfel a procedat şi cu Gheorghe Bibescu, cel mai dârz dintre beizadele care, căsătorit cu o principesă Caraman Chimay venise în ţară ca pretendent la domnie. I-a făcut o curte stăruitoare şi n-a avut răgaz decât în ziua în care îndrăzneţul fecior de domn, renunţând la ambiţiile lui, a capitulat înaintea dinastiei străine puternic consolidate prin fericita domnie a lui Carol I.

Ca să ajungă la astfel de scopuri era în stare să ierte şi să uite totul. De altminteri trebuie să recunoaştem că nu era nici rău, nici răzbunător. Ar fi poate exagerat să spunem că era bun, fiindcă o bunătate activă, bunătate care să radieze în jurul lui şi prin el nu avea, dar era prea socotit în toate ca să nu priceapă inanitatea răutăţii şi prea profund egoist ca bunătatea lui să nu se confunde cu o dulce indiferenţă. La această şcoală însă de câştigare a oamenilor prin specularea slăbiciunilor şi prin coruperea lor morală, regele Carol şi-a adus lui servicii mai mult aparente, iar ţării i-a adus un adevărat rău. Într-o epocă unde era nevoie de caractere şi într-o ţară care prin trecutul ei era predispusă să nu vadă înflorind prea multe, regele Carol, prin micile sale abilităţi, a contribuit puternic la demoralizarea lumii noastre politice şi la pervertirea caracterelor în genere.

De bună seamă aceasta nu trebuie să ne mire din partea unui om care, analizat mai adânc, apare plin de meschinării. Meschin în chestiile de bani, meschin în preocupările lui, meschin în ambiţiile lui. În chestiile de bani n-am putea spune că era chiar sgârcit, dar fără îndoială că nu era nici darnic în adevăratul înţeles al cuvântului. Dădea, fiindcă credea că e datoria lui să dea, dar dădea fără îndemnul sufletesc ce porneşte dintr-un larg umanitarism şi, când dădea, dădea cu parcimonie. De câte ori putea să nu dea era fericit. Raporturile lui băneşti cu regele Ferdinand şi cu regina Maria erau tipice:i-a lăsat veşnic să se zbată cu ridicole greutăţi financiare, cu o numeroasă şi costisitoare familie, când ar fi putut să le asigure traiul cuvenit, mărindu-le subvenţia sa numai cu câteva zeci de mii de lei în plus. Două excepţii a făcut însă:Fundaţia Carol şi testamentul lui. Dar amândouă erau, să nu o uităm, menite să-i asigure gloria şi, cu toate acestea, Fundaţia a făcut-o treptat, bucăţică cu bucăţică, cu multă socoteală şi uneori cu exagerate economii, iar generozitatea într-adevăr regească a testamentului aducea memoriei sale o recunoştinţă veşnică şi nu putea supăra decât pe moştenitorul său, pe care de fapt nu-l iubea.

Nici preocupările lui nu erau mai generoase. Ceea ce îl muncea era grija micii sale glorii. Era în această privinţă de o gelozie neascunsă şi împingea lucrurile până la o ineleganţă surprinzătoare la un om de originea şi situaţia sa. Purtarea lui faţă de memoria lui Cuza a fost o mărturie convingătoare a acestei meschinării sufleteşti. Este uşor de înţeles că atâta timp cât Vodă Cuza, sau măcar fiii săi au trăit, să fi avut faţă de ei o atitudine de rezervă şi chiar de ostilitate. Ei puteau la un moment dat să constitue un pericol pentru dinastia lui şi, prin urmare, era firesc ca în acest timp să fi evitat a înteţi tot ce ar fi putut redeştepta amintirea lui Cuza sau tot ceea ce ar fi putut contribui la slăvirea numelui său;dar după ce acesta murise, după ce neamul său se stinsese, ar fi putut fără pericol pentru el şi pentru dinastia sa, să se arate mărinimos faţă de memoria predecesorului său. Cu toate acestea, preocupat parcă de umbra ce domnia lui Cuza i-ar fi putut-o face propriei sale domnii, a căutat să înăbuşe orice reamintea acea epocă. Când Doamna Elena Cuza a murit, n-a trimis pe regele Ferdinand la înmormântare şi când s-au împlinit 50 de ani de la Unire cu greu, şi după multe stăruinţe, a consimţit ca Principele Carol să depună o coroană la Ruginoasa. Cu Brătienii, aceiaşi meschinărie. Succesele lor politice i se păreau că întunecă gloria lui, şi salvarea acestei glorii îl îngrijea mai mult decât foloasele ce ţara putea trage de pe urma faptelor acestor oameni de stat.

În genere, mintea lui nu era frământată de chestii mari, ci de mici abilităţi, de calcule meschine de divizare a partidelor, de învrăjbire a oamenilor politici, din care el să poată profita, dominând şi pe unii şi pe alţii, mereu deasupra tuturora.

Dar unde meschinăria lui se poate vedea şi mai bine este în nespusa lui vanitate. Ţinea la onoruri, la decoraţii mai mult ca la orice. Măgulindu-i vanitatea, obţineai multe de la el. Niciodată n-a fost mai fericit decât atunci când a primit bastonul de mareşal al armatei germane. Nu-şi putea ascunde fericirea şi s-a fotografiat cu el, era de o bucurie copilărească. Citindu-i memoriile, vom vedea ce evenimente au fost însemnate în viaţa lui:zilele în care a primit Vulturul Negru de Prusia sau faimoasa Toison d’Or austriacă. Parcă ar fi câştigat cine ştie ce bătălie! O recepţie strălucită la vreo curte lua în ochii lui proporţiile unui succes naţional, în loc ca aceste omagii să-i pară fireşti, ele îl uimeau şi îl încântau. Ai fi zis că n-a visat niciodată atâtea onoruri şi atâta splendoare. În contactul cu cei mari, regele României păstrase mentalitatea micului principe de Sigmaringen, care niciodată nu s-a putut ridica până la dispreţul ierarhiilor sau vanităţilor omeneşti.

Dar atunci cum se explică că un om în definitiv mediocru să fi reuşit să se impuie lumii noastre politice şi să fi fost atâta vreme arbitrul ei necontestat?Fiindcă regele Carol dacă era mediocru, în mediocritate atinsese perfecţia şi, de fapt fiindcă el avea tocmai însuşirile care nouă românilor ne lipseau, devenea astfel pentru noi un compliment indispensabil. Că atinsese perfecţia în mediocritate ne-o arată faptul că nimeni mai bine decât el nu ştia să mânuiască alternanţa partidelor, să speculeze slăbiciunile omeneşti şi să dividă ca să domnească. În acest joc fără rezultate hotărâtoare pentru ţară, fără perspective cu adevărat mari, regele Carol era neîntrecut, iar oamenilor care se obişnuiseră a-şi restrânge orizontul după el, dânsul trebuia să le apară mare, cu atât mai mult cu cât, stând întotdeauna la distanţă şi având darul de a impune autoritate, proporţiile personalităţii lui creşteau proporţional. Iar însuşirile ce nouă ne lipseau, pe acelea el într-adevăr le avea, şi le avea cu prisosinţă.

Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. Pentru nimic în lume nu ar fi intrat la deschiderea Parlamentului în sala de şedinţă la 12 şi un minut. Când suna 12, el şi intra pe poartă. Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită, sau cel puţin de rapidă plictiseală el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastâmpăr, el a adus răbdarea care ştie să pregătească şi astâmpărul care ştie să-şi menţie pururea seninătatea.

Într-o ţară cu moravuri destul de uşoare în care divorţurile înfloreau şi aventurile amoroase stăpâneau viaţa socială, el ne-a adus pilda unor virtuţi domestice de o neobişnuită puritate. Se poate spune că femeile n-au jucat nici un rol în viaţa lui, câteva au pretins mai târziu că i-ar fi obţinut favorurile în tinereţe, dar nu se ştie dacă ele nu s-au lăudat. În memoriile lui reaminteşte cu drag anume serbări pe la Măgurele şi lasă să se înţeleagă că frumuseţile Bucureştiului îl cam asediau prin saloanele D-nei Otteleşeanu. Dar nu i s-a putut stabili nici o legătură serioasă şi, în orice caz, nu s-a cunoscut nici o femeie care a exercitat vreodată vreo influenţă asupra lui. Privită în genere, viaţa sa intimă avea ceva monahal.

Pe de altă parte, într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidentalîn vremea tocmai când acea ţară se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilizaţiunei occidentale. Nu este vorba că, pe la sfârşit, atmosfera de bizantinism a ţării l-a influenţat şi pe el, ci că a avut tăria să rămână întotdeauna occidental şi să nu ne împrumute orientalismul decât în unele forme. În rezumat, l-am contaminat prea puţin.

Şi în fine, într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai. Că acest program era mai mult un program personal decât un program naţional, aceasta este o altă chestiune, dar că a fost un program şi că s-a îndeplinit, aceasta nimeni n-o poate nega.

Cu ce scopuri a venit el în Principatele Dunărene?Cu scopul să curme luptele pământene pentru domnie, acesta era rostul dinastiei străine. De aceea făcuse ţara apel la el. Şi-a propus, deci, să îndeplinească această chemare pe de-a întregul, şi o clipă nu s-a depărtat de la această lozincă. Ca să curmi luptele lăuntrice trebuia stârpit regimul favoriţilor şi să fie ţinute în frâu pornirile unei boierimi învechite în ambiţii şi în rele. N-a avut deci nici favoriţi, nici favorite, nici măcar prieteni. Nu numai că nici o femeie nu a putut să-i câştige dragostea, dar nici un român nu s-a putut intitula prietenul lui. Când unii, ca Iorgu Filipescu sau Iancu Kalinderu, şi-au făcut în această privinţă vreo iluzie, el s-a însărcinat până în ultima clipă să le-o risipească şi să se poarte cu ei în aşa fel încât toată lumea să fie încredinţată că aceştia puteau fi slujitori sau instrumentele lui folositoare, dar prietenii lui, niciodată. Afară de sfetnicii săi constituţionali nu onora pe nici un român, nici cu confidenţele şi nici cu solicitarea sfaturilor lui.

Cu boierimea noastră avea raporturi bune, dar îi trata pe toţi de sus. În 50 de ani a călcat pragul puţinor case şi ceea ce ceilalţi suverani obişnuiau să facă în mod curent, Carol I n-o făcea decât excepţional, sau de cele mai multe ori nu o făcea deloc.

Al doilea punct al programului său era să întemeieze o dinastie.Să privim faptele sub această prismă şi vom înţelege atunci multe, care ar părea neînţelese. Sprijinul pe care l-a dat neîncetat proprietăţii mari, şi l-a dat nu atât dintr-un instinct de conservatism explicabil la un principe de viţă domnitoare, cât din grija de a asigura tinerei sale dinastii sprijinul clasei conducătoare. Regele Carol s-a temut întotdeauna că dacă va lua puterea din mâinile acestei clase din fire dinastică, pentru a o trece în mâinile ţărănimii încă fără o lămurită directivă politică, va dărâma unul din reazimele dinastiei române, fără a-i fi asigurat altul mai puternic. Şi de aceea s-a desinteresat de soarta ţărănimii. Din toate argumentele care i s-au prezentat pentru susţinerea reformei electorale, singurul care l-a impresionat a fost acesta:“Nu e bine, Sire, să lăsaţi o problemă aşa grea nerezolvată succesorului vostru, aveţi datoria să-i transmiteţi Coroana fără greutăţile unei asemenea chestiuni nedeslegate”. De îndată ce reforma electorală s-a prezentat sub forma unei necesităţi dinastice, a consimţit la înfăptuirea ei.

De Brătieni s-a temut fiindcă însăşi aparenţele unei dinastii civile turburau grijile sale pentru dinastia regală. Uza partidele ca nu cumva dinastia să ajungă la discreţia lor. De altfel, dacă analizăm toate problemele vom observa că dacă nu aveau vreo legătură directă cu soarta dinastiei, prea puţin îi păsa de ele. Şi totuşi – ciudată contradicţie – n-a făcut nimic din ceea ce ar fi trebuit să facă, pentru ca într-adevăr să întărească dinastia. Pe Principele Ferdinand l-a îndepărtat sistematic de la treburile publice, nu l-a iniţiat la nimic, era gelos de puterea lui, nu vroia s-o împărtăşească cu nimeni şi, cu moştenitorul său, mai puţin decât cu oricine. Şe ştie că este o tradiţie în neamul Hohenzollern ca domnitorii să fie în rele raporturi cu moştenitorii lor. Regele Carol nu s-a abătut de la această tradiţie familiară. Nu avea nici o afecţiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea şi îl umilea mai mult decât trebuia. Dar nici de Principele Carol pe care pretindea că-l iubeşte – mai puţin totuşi decât pe Principele Nicolae, incontestabil nepotul său răsfăţat – nu s-a ocupat de fel. A neglijat complet instrucţia şi educaţia lui, ca şi cum ar fi vrut să lase României urmaşi cu totul nepregătiţi spre a-i lua succesiunea.

Al treilea punct al programului a fost să fie cu adevărat un Principe constituţional. Că s-a căsnit să fie, că formele le-a respectat întocmai, este neîndoielnic, că a fost într-adevăr un rege strict constituţional, este dubios. Mai întâi este mai presus de orice discuţie că, în ce priveşte politica internă, regele Carol depăşise atribuţiunile lui constituţionale. Acaparase în mâinile lui toată conducerea diplomaţiei noastre. În ultimii 30 de ani, afară de rare excepţii, miniştrii lui de externe au fost sau instrumentele docile ale uneltirilor lui, sau de-a dreptul conducători fictivi ai unei politici de palat diriguită. […]

De asemenea şi în politica internă dacă regele Carol a ieşit din rolul de suveran strict constituţional şi a ajuns cunoscutul arbitru atotputernic al vieţii noastre dinăuntru, nu era atât din setea lui de guvernământ. Cu firea lui timorată, cu respectul său pentru forme, ar fi cedat repede în faţa unei rezistenţe mai dârze a politicienilor noştri şi, de fapt, când a găsit în calea lui un om sau un partid hotărât, a dat înapoi fără greutate şi fără multă întârziere. Nenorocirea a fost însă că de la moartea lui Ion Brătianu, care ştiuse să-i ţie piept, n-a mai întâlnit în drumul său decât oameni de mâna a doua, tineri fără situaţii bine întărite, sau linguşitori de rând şi că astfel, el a tot întrecut limitele atribuţiunilor sale formale. Aceasta nu a fost spre binele ţării, fiindcă regele Carol, fiind arbitrul situaţiei şi grija lui fiind tocmai să împace pentru consideraţiuni monarhice toate curentele, viaţa publică a României a intrat într-o perioadă de lâncezeală, problemele vitale au fost sau amânate, sau aparent rezolvate, pierzându-se astfel ani întregi, care sub un regim de reală luptă politică ar fi putut să fie ani de înfăptuiri rodnice şi de progres efectiv.

Al patrulea punct al programului regal era să asigure Germaniei, patriei lui de origine, un puternic reazim la porţile Orientului european. Mai e o îndoială asupra felului cum regele Carol a îndeplinit acest punct? Până la sfârşitul zilelor lui, dânsul s-a socotit întâi un principe german şi pe urmă Regele României. Ideea că primind Coroana României renunţase la patria lui de origine este o idee care n-a străbătut nici o clipă mintea lui. În concepţia sa el venise la gurile Dunării ca să slujească cinstit şi cu credinţă noua sa patrie şi să lege destinele ei de destinele patriei sale germane. Dacă aceste două interese le putea concilia, cu atât mai bine, dacă nu, pentru dânsul multă nedumirire nu încăpea, patria germană trebuia să primeze.[…]

Şi, în fine, ultimul punct al programului său era să ridice între Carpaţi şi Dunăre un stat modern după modelul german. Sistemul nostru censitar îi convenea regelui Carol cu strigătoarele lui neajunsuri care nu-l supărau fiindcă era sistemul Prusiei. Printre oamenii noştri politici el prefera oamenilor cu concepţii mari sau de reale însuşiri pe vreun Vasile Lascăr, sau pe vreun Neniţescu, sau pe vreun Antipa oarecare, fiindcă îi înfăţişau proiecte de legi copiate din Germania sau fiindcă îi făceau sistematic apologia germanismului. Dacă n-a putut germaniza mai mult viaţa noastră, n-a fost vina lui. Tot ce a putut a făcut, s-a slujit de Sturdza împotriva partidului liberal însufleţit de un spirit democratic potrivnic oricărei organizări militare autocratice germane, şi-a asigurat în rândurile conservatoare preşedinţi de consiliu docili, ca G. G. Cantacuzino şi Titu Maiorescu. […]

Şi totuşi, dacă cântărim calităţile şi defectele acestui rege, dacă punem în cumpănă ce ne-a dat şi ce nu ne-a dat, nu putem nega că, în lipsa unei domnii cu adevărat mari, el ne-a asigurat totuşi o domnie folositoare. Lui îi datorăm în primul rând prestigiul Regatului, un capital politic acumulat în mare parte prin mândria şi vanitatea lui, dar care în ceasurile hotărâtoare ale frământărilor pentru unitatea naţională ne-a fost de un ajutor preţios. Lui îi datorăm continuitatea, condiţia esenţială a oricărei opere constructive. Dacă n-ar fi fost decât prin lungimea domniei sale, şi încă într-o societate care nu era obişnuită cu sforţări mari îndelungate, el ne-a chezăşuit putinţa unei munci paşnice de o jumătate de veac, o muncă cu lipsurile, cu scăderile ei, o muncă care ar fi putut fi mai temeinică, mai mănoasă, dar care a fost o muncă rodnică, o muncă cum s-au putut desfăşura puţine în cursul vitregei noastre istorii naţionale. Chiar dacă, de fapt, sub domnia lui, carul statului a fost dus de alţii, când s-a nimerit să fie oameni mari a mers bine, când l-au condus politicieni mai neîndemânateci a stat pe loc, s-a înămolit. Pe regele Carol însă l-au călăuzit intenţii curate, un sincer dor de bine şi o nobilă concepţie a datoriei sale către poporul românesc.

Pentru toate aceste motive, pentru relele de care ne-a ferit, dacă nu pentru însuşirile superioare pe care le-a avut, să-i păstrăm amintirea cu recunoştinţa pe care un neam care se respectă o datorează unor servicii îndelungate, izvorâte dintr-o conştiinţă cinstită şi dintr-un cuget înalt. Dar să nu ni se ceară admiraţiune, aceea este rezervată Regilor mari şi, nici prin faptele, nici prin persoana lui, n-a fost mare şi cu adevărat glorios, Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, primul şi ultimul Rege al României mici. Nu cred că istoria nepărtinitoare să poată spune altceva despre el.

*****

 I.G. Duca, Amintiri politice, vol.I, Jon Dumitru, Munchen, 1981, pag.95-106

sursa:istoriiregasite.blogspot.com