Bucovina lui Eminescu

Profesorul Victor Crăciun, al cărui curs de literatură l-am audiat în studenție la Universitatea din Iași, l-a numit pe Eminescu, într-una din lucrările sale, „unificatorul spiritual al tuturor românilor, imediat după opera practică, făptuită de Al.I. Cuza la 1859 și modelată de Carol I”1.

În pragmaticul secol XX, aceasta este poate cea mai înaltă apreciere care i se poate face poetului român - alăturarea numelui său la cele ale artizanului Unirii și întemeietorului Statului Național Român. Însă opera politică și militară a celor doi oameni de stat nu ar fi dăinuit fără opera spirituală a poetului. Aceasta a însemnat Eminescu pentru România. Și dacă ne aducem aminte că primul contact cu lumea civilizată al copilului în vârstă de numai opt ani s-a săvârșit la Cernăuți, unde și-a însușit principalele cunoștințe despre lume și viață, atunci vom înțelege ce a însemnat Bucovina pentru el.

„Era strașnic la limba română...”

Pentru oamenii mai înstăriți din nordul Moldovei de pe la jumătatea secolului al XIX-lea era de bon ton să-ți trimiți odrasla la școală, la Cernăuți. Așa a făcut și căminarul Gheorghe Eminovici cu toți cei cinci feciori ai săi, și nu pentru că Moldova nu ar fi avut profesori de seamă. Capitala Bucovinei unde, în cei optzeci de ani de când trecuse în componența Galiției, se stabilizase influența austriacă, reprezenta pentru provincialii din acel colț de țară o altă lume. Dar nu numai prin cosmopolitismul boiernașilor locali se explică alegerea căminarului; gimnaziului din Cernăuți i se dusese faima, în special de când se mutase acolo, venind de la Blaj, fostul revoluționar pașoptist Aron Pumnul.

Acesta a înțeles câtă nevoie au de limba natală românii din provincia ocupată și a refuzat Iașiul în favoarea capitalei bucovinene. În 1849, când Aron Pumnul a devenit – prin concurs! – șeful catedrei române din gimnaziu, populația română, fostă majoritară până în 1775, era marginalizată, iar germana devenise limbă oficială. Prin insistențele sale, acest mare patriot și eminent dascăl a reușit să mărească numărul orelor de predare a limbii române „de la 5 pe săptămână, la 16, cuprinzând toate cele opt clase ale liceului, fără a pretinde plată suplimentară pentru orele efectuate în plus, ci numai din credința că limba română, ca limbă a țării, trebuia cunoscută de toți absolvenții liceului”².

Așa se face că la 1 septembrie 1858 băiatul venit de la Ipotești se înscrie direct în clasa a III-a primară la National Hauptschule. Aici va locui, ca și frații săi (și alți tineri români) la Aron Pumnul, care va juca un rol însemnat în viața sa. Cunoștințele căpătate la Botoșani, dar și osârdia învățăcelului îl vor ajuta să treacă clasa pe locul 15 din 72, la terminarea școlii clasându-se chiar al 5-lea din 82! După cum îl caracterizează Călinescu:

„Elevul era silitor, avea purtări bune și aplecare la învățătură, socotea mulțumitor și scria așijderi, nu era slab la religie, dar mai ales era strașnic la limba română. Credem și noi!”.

În continuare își urmează frații la K.K. Ober-Gimnasium (liceul german), unde se făcea serios carte. Profesorii – printre care V. Ilahevici, Profirius Dimitrovici, I. Litviniuc, I.G. Sbiera – erau exigenți și reușeau să-i țină în frâu pe cei aproape o sută de elevi aleși din toate națiile din zonă – germani, evrei, polonezi, ruteni, românii fiind –, în pofida politicii de deznaționalizare dusă de austrieci – majoritari. Datorită spiritului german, în școală domneau armonia și disciplina. Liceanul Eminovici era, după cum l-a descris fostul său coleg Teodor V. Ștefanelli, o fire vioaie și pusă pe șotii:

„Eminescu contribuia și el din toată inima și cu toată vioiciunea unui copil neastâmpărat ca să ridicăm pulberea de aer, și se întrecea cu noi, cine va sări mai ușor peste bănci”.

Aplecarea lui spre literatură și istorie – în dauna matematicii, din cauza căreia va rămâne chiar repetent un an – îl va face elevul preferat al lui Ernest Rudolf Neubauer, profesorul de literatură, el însuși un favorit al muzelor. Prietenul și biograful său Ștefanelli își amintește că pasiunea pentru lectură îl ținea mai departe de preocupările obișnuite ale adolescenților de vârsta sa:

„Pe când noi, iștilalți, duminicile și în ceasurile slobode mergeam adeseori să batem mingea pe câmpul de exercițiu din dosul grădinii publice,[...ș Eminescu prefera să stea acasă și să citească felurite cărți, care se găseau în biblioteca liceului [...ș iar când ne întorceam seara el avea obiceiul de a ne povesti din cele citite”.

Aron Pumnul - al doilea tată

Datorită strădaniilor lui Aron Pumnul (foto dreapta), biblioteca gimnaziștilor din Cernăuți era înzestrată cu lucrări ale marilor cărturari din toate provinciile istorice românești: Antim Ivireanu, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Șincai, Petru Maior, dar și cu lucrări ale scriitorilor contemporani - V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu sau din literatura universală - în special franceză.

Cel mai mult l-au captivat însă pe viitorul poet cele șase tomuri ale Lepturariului rumânesc de Aron Pumnul, lucrare fundamentală a istoriografiei literare românești, care a premers cu aproape un secol excepționala Istorie a literaturii române a lui George Călinescu. În Viața lui Eminescu marele istoric și critic literar ni-l descrie cu multă căldură pe predecesorul său:

„Pumnul era foarte iubit de copiii români, pentru blândețea și răbdarea lui, dar mai ales pentru acel patriotism preacucernic pe care îl insufla tinerilor. În casa lui avea un fel de bibliotecă română clandestină, din care împrumuta cărți școlarilor, îndeosebi pe Alecsandri. La școală însă venea rar din cauza boalei care avea să-l ducă în curând la mormânt. Copiii îl primeau sărbătorește, căci Pumnul, care preda limba română și puțină istorie națională,vorbea în chip foarte atrăgător. Din păcate, durerea care-i dădea acel chip trist îl silea adesea să părăsească clasa înainte de vreme. Băieții îl petreceau până la trăsură și-l ajutau să se urce în ea, ba Eminescu îl ducea până acasă” ³ .

Lectura cărților din biblioteca lui Pumnul i-a asigurat o cunoaștere temeinică a literaturii române de până la el, precum și – lucru la fel de important – a limbii române, așa cum se vorbea ea atunci în toate provinciile noastre istorice. Dragostea pentru cărți și legătura afectivă creată între profesor și elev (s-a vorbit chiar că, după moartea fiului său, Aron Pumnul ar fi intenționat să-l înfieze pe mezinul familiei Eminovici) îl vor determina ca după terminarea liceului, în 1863, să revină pentru o vreme (în iarna lui 1865/1866) la Cernăuți în calitate de custode al acestei biblioteci. Biblioteca funcționa în casele lui Aron Pumnul, unde se va muta și Eminescu.

După spusele aceluiași Ștefanelli, în noua îndeletnicire, el „se simțea în elementul său, căci rânduise biblioteca și știa unde se află orice carte...”. În afară de literatură, aici și-a îmbogățit cunoștințele de istorie, întrucât biblioteca mai dispunea de nenumărate cărți de istorie, almanahuri, stampe (inclusiv ale voievozilor Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul) sau còpii după publicații ca Foaie pentru minte, inimă și literatură a lui George Barițiu. Așa cum remarcă profesorul Victor Crăciun în lucrarea citată:

„Beneficiul său cultural și lingvistic este covârșitor de pe acum, iar întâlnirea cu marile cărți ale lumii se face dintr-o perspectivă complexă, cu jocurile inerente ale luminilor și umbrelor propriei sale imaginații, hrănită mai întâi la tradiția înțelepciunii populare românești. Aici Eminescu împlinea formalitățile celei de a doua școli a vieții: întâlnirea cu scrisul național și universal, care se adăuga primei trepte, primare, naturale și intuitive, deprinsă la Ipotești până la vârsta de șapteopt ani. Școala sub privegherea lui Aron Pumnul îl maturizează brusc, gimnazistul acumulând între 1858 și 1863 cunoștințe docte și definitive pentru care alte minți s-ar fi trudit mai bine de un deceniu. Aici se așază mai întâi, pornind de la conceptul dascălului său patruzecioptist, stratul istoric și literar absolut trebuitor în tot ce va săvârși în curând” ⁴ .

Așadar, perioada bucovineană din viața lui Eminescu a avut o importanță esențială pentru formarea lui ca poet total, cum l-a numit Iorga, creând condițiile propice pentru manifestarea de timpuriu a geniului său poetic: „Universitatea” lui Aron Pumnul a însemnat totul pentru începuturile lui Eminescu⁵. Moartea în 1866 a mentorului l-a marcat profund pe discipol, care își exteriorizează sentimentele în poemul La mormântul lui Aron Pumnul, prima sa manifestare publică pe tărâm poetic, în care își face Bucovina părtașă la durerea sa:

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta

C-acuma din pleiadați auroasă și senină

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,

Se stinse-o dalbă stea.

Cu Bucovina în suflet

Dar moartea lui Aron Pumnul a însemnat numai sfârșitul din punct de vedere calendaristic al perioadei bucovinene din viața lui Eminescu, pentru că poetul se va simți toată viața legat cu sufletul de locul uceniciei sale. Dorul de Bucovina îi inspiră poezia La Bucovina, trimisă în iulie al aceluiași an revistei Familia:

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină, 

Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce nante,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

Și, mai cu seamă, nu va uita că Bucovina este pământ românesc și că trebuie să se alipească cu țara și va milita pentru înfăptuirea acestui deziderat. De fapt, la Cernăuți tânărul licean începuse să înțeleagă marea tragedie a bucovinenilor aflați sub ocupație străină. În timpul peregrinărilor prin toate provinciile istorice ale României i se va dezvolta sentimentul apartenenței la națiunea română. În perioada studenției la Viena, datorită maturizării timpurii, depărtării de țară, dar și mediului intelectual favorabil, Eminescu se manifestă ca un înflăcărat patriot, militant pentru drepturile românilor din teritoriile ocupate și îndeamnă la acțiune pentru unitatea lor spirituală.

O astfel de acțiune este tocmai organizarea Congresului spiritualității românești de la Putna din toamna lui 1871. În lucrarea biografică menționată, G. Călinescu descrie implicarea lui Eminescu în pregătirea Serbărilor de la Putna și, mai ales, a „congresului studenților români din toate părțile, care să imprime o singură direcțiune a spiritului românesc”, primul Congres al spiritualității românești. Dacă ideea Serbărilor îi venise lui Aurel Mureșianu, Eminescu are meritul de a fi propus organizarea, tot atunci, a unui congres al studenților români, întrucât „cu o ocaziune atât de favorabilă în felul său am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ni le impune cu atâta necesitate”. Ca unul din cei mai activi membri ai societăților studenților români de la Universitatea din Viena, el începe să le vorbească colegilor săi despre rolul ce le revine în crearea conștiinței unitare de neam, care se poate realiza numai printr-o legătură strânsă a românilor din Imperiu.

Mai mult chiar, trimite la ziarul Federațiunea din Pesta, articolele Să facem un congres și În unire e tăria, în care cerea „organizarea unui congres al națiunii române, care să comunice tronului voința ei”. Motivul concret al Serbărilor ar fi fost împlinirea, în 1870, a 400 de ani de la ctitorirea mănăstirii Putna, iar ziua cea mai potrivită ar fi fost 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, hramul bisericii, când se aduna multă lume, venită și din alte colțuri de țară. Din cauza condițiilor internaționale (războiul franco-german), dar și a greutăților de ordin intern, dintre care principala era lipsa de fonduri, ideea se va materializa de-abia în anul următor, și aceasta mai ales ca urmare a insistenței lui Eminescu și a altor câțiva tineri entuziaști.

Ca membru și secretar al comitetului de organizare al Serbărilor, tânărul poet, devenit deja cunoscut prin poeziile sale, va trimite apeluri către comitetele ad-hoc din București, Iași, Paris, Berlin, Liège, Lipsca și din alte centre universitare pe unde se împrăștiase tinerimea română studioasă și se va deplasa chiar în țară, împreună cu Slavici, pentru a face o campanie în presă în favoarea acestei manifestări. Din păcate, din cauza deosebirilor de păreri dintre studenții de la Viena, care militau pentru realizarea unei unități culturale, și cei din țară, naționaliști excesivi, care voiau unitatea politică, Congresul nu a avut rezultatele pe care și le-ar fi dorit organizatorii. Călinescu consideră însă că altul este marele lui folos:

„Dacă efecte imediate ale acestui congres n-au fost, el a lăsat totuși anumite dispoziții în sufletul unora, și de n-ar fi decât rolul pe care Eminescu l-a avut în pregătirea lui și adâncul spirit patriotic pe care l-a derivat din el, și ar merita totuși să umple cîteva pagini din istoria culturii noastre”.

După cum am văzut, Eminescu a consumat multă energie pentru pregătirea Serbărilor și și-a pus tot sufletul în organizarea Congresului, iar eșecul lui l-a marcat profund, urmărindu- l tot restul scurtei sale vieți. În sprijinul afirmației noastre cităm, tot din Călinescu, reacția poetului la sosirea în gara Viena, la 2 noiembrie 1883. Prin grija lui Maiorescu fusese adus în Austria pentru tratament, de Chibici-Râvneanul, prietenul și fostul său coleg de liceu și universitate.

Poetul, cu mintea rătăcită, revăzu „după o trecere de 12 ani orașul celei mai frumoase tinereți, cu mintea întunecată și chinuită de năluci: Unde-i vremea aurită, / Oare când s-a fi înturs? / Când l-aceeași școală naltă / Vizitam același curs. În gară, amintindu-și poate că acolo luptase pentru înfăptuirea unității morale a românilor în pregătirea știutului congres de la Putna, strigă, în clipa coborârii din tren: România liberată! România liberată!, lăsându-se sprijinit de dr. C. Popasu, nepotul lui Titu Maiorescu”⁶.

Eminescu aduce Răpirea Bucovinei la Cernăuți

Dar în 1875 se împlinea un secol de la smulgerea Bucovinei din trupul Moldovei și trecerea ei în componența Imperiului Austro-Ungar prin complicitatea coruptă a celorlalte două imperii vecine. Austriecii plănuiau să sărbătorească acest eveniment odată cu inaugurarea unei universități germane la Cernăuți, în toamna lui 1875. Intelectualii patrioți din țară au considerat că este un bun prilej pentru a demasca acest troc murdar cu teritoriul românesc, mai ales că le picaseră la țanc niște copii după documente ale curții habsburgice. Despre ce documente era vorba?

În 1874 a murit cărturarul bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi (foto dreapta), care-și dedicase întreaga viață strângerii de documente istorice în scopul de a scrie o istorie națională. Moartea prematură nu i-a permis însă să-și ducă opera la bun sfârșit. De teamă ca documentele, copiate din arhivele vieneze, să nu fie confiscate de austrieci, fratele său, Gheorghe Hurmuzachi, a donat întregul material lui Titu Maiorescu.

Acesta s-a deplasat imediat la Cernăuți pentru a le prelua. Devenind ministru al cultelor și instrucțiunii publice, a desemnat o comisie formată din D.A. Sturdza, M. Kogălniceanu, Al. Odobescu, T. Rosetti și secretar – I. Slavici, care trebuia să se ocupe de valorificarea lor. La cererea lui Slavici, Eminescu va traduce o serie de documente, care vor intra în primul volum apărut în 1879. În paralel cu aceste materiale, I. Slavici pregătește, în 1874-1875, o broșură, intitulată Răpirea Bucovinei după documente autentice. M. Kogălniceanu o prefațează.

Documentele Curții habsburgice prezentau mașinațiunile diplomației imperiale și modul în care a fost mituită Poarta pentru a-și da acordul la acest furt de teritoriu românesc. Poetul entuziast a riscat, transportând clandestin un geamantan cu câteva sute de exemplare ale broșurii la Cernăuți, unde au fost distribuite ca pâinea caldă patrioților români, câteva exemplare fiind trimise chiar și oficialităților locale. Când jandarmii au venit să le confiște, nu au mai avut ce.

„Vânzarea Bucovinei... de-a pururea o durere pentru noi”

Istoria zbuciumată a Moldovei l-a preocupat necontenit pe Eminescu. Publicistica îi permitea să-și exprime deschis ideile patriotice, să propage ideea unității conștiinței naționale, ceea ce a și făcut în articole ca: Idealul unității politice a românilor, Neutralitatea teritoriului român, Credința în trăinicia poporului român, Dreptul nostru istoric, Unitatea preexistentă a poporului nostru, Ideea unirii românilor, trecutul ca oglindă a viitorului, Idealul politic al unei Daco-Românii.

Având la dispoziție, ca redactor, gazeta Curierul de Iași, el va consacra pagini întregi ocupării Bucovinei de către austrieci și asasinării lui Grigore Ghica, voievodul moldovean, care protestase împotriva acestei fărădelegi:

„La anul 1774 au intrat oștirile austriecești cu disprețul oricărui drept al ginților, în pace fiind cu Poarta și cu Moldova, în partea cea mai veche și mai frumoasă a țărei noastre; la 1777, această răpire fără de samăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica Voievod. Fărădelege nepomenită, uneltire mișelească, afacere dintre o muiere desfrânată (aluzie la împărăteasa Austriei – n.a.) și pașii din Bizanț, vânzarea Bucovinei va fi o veșnică pată pentru împărăția vecină, de-a pururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană.

Cu a noastre mâini o vom deschide de-a pururea, cu a noastre mâini vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme, și șirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele mărirei noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit, care în rang și neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaștele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoș, îmblânzitorul de zimbri, acolo, Alexandru, întemeietorul de legi, acolo Ștefan, zidul de apărare al creștinătății”.

Și în alt loc:

„Văzând stupul matern al Moldovei întregi vândut austriecilor de către ruși și turci, chiar Vodă au protestat, au amenințat chiar Poarta; dar diplomația austriacă, știind prea bine ce slabă e Moldova și domnia ei, au ajuns să-l ponegrească pe Vodă la Poartă, încât aceasta, servită ea însăși de oameni cumpărați cu bani austrieci, a dat contra nobilului Voievod ordinul de asasinare”, pentru că acesta „va urmări întotdeauna reîntregirea patriei sale, fie prin război, fie prin diplomație; de aceea trebuie înlăturat” ⁷ .

Viața zbuciumată l-a ținut pe Eminescu departe – numai fizic! – de Bucovina lui dragă. Din documente nu rezultă că ar mai fi fost la Cernăuți pînă la sărbătorile Crăciunului 1885, când s-a dus să-și viziteze sora, Aglae Drogli. De acolo a mers împreună cu prietenii locali și cunoscuții de demult A. Dașchievici, Vasile Bumbac, Ștefureac, C. Mandicevski, I. Isopescu la Suceava, unde directorul gimnaziului, A. Dracinski, își serba onomastica. Pentru a-l dispune pe poet, care stătea „mereu întunecat și cu gura încleștată, catihetul gimnaziului, Scharnagel, dădu ca etimologie a numelui Eminescu cuvântul «eminere», «a se ridica deasupra altora», ceea ce era adevărat și prin talent, și prin suferință”⁸.

Spiritul lui Eminescu va dăinui mereu în conștiința poporului român. Românii continuă să trăiască tot dezbinați – împrăștiați fie de meandrele istoriei, fie de vicisitudinile sorții, fie de ambițiile politice ale potentaților de moment. Poate și idealul de unitate spirituală a românilor, atât de drag lui Eminescu, ar fi rămas un simplu deziderat dacă nu s-ar fi implicat în realizarea lui Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, care, reunind personalități culturale de prim rang ale românilor din țară și de peste graniță, a preluat tradiția Serbărilor de la Putna și a Congresului Spiritualității Române.

Numai că, din aceleași motive pentru care Eminescu propunea organizarea Congresului odată cu Serbările la hramul bisericii mânăstirii Putna, congresele actuale nu-și mai desfășoară lucrările la mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, ci la Alba Iulia, un alt loc de pelerinaj pentru poporul român după înfăptuirea Unirii Mari.

Note:

1. Victor Crăciun, Eminescu regăsit, ed. SEMNE, 1998

2. Gh. C. Moldoveanu – Limba română în Bucovina. Statutul socio-cultural și politic, Iași, Ed. A 92, 1998. Citat după Ion Popescu-Sireteanu – Limba românească în Bucovina. 1775-1918, Glasul Bucovinei, nr. 3-4/2004, p. 104

3. G. Călinescu - Viața lui Eminescu, EPL, București, 1966, p. 56

4. Victor Crăciun, op.cit., p. 84

5. idem

6. G. Călinescu, op.cit., p. 286

7. V. Crăciun, M. Eminescu-Capodopere, Fundația Europeană Drăgan, București, 2001

8. G. Călinescu, op.cit., p. 295