Bătălia de la Waterloo

Pe 18 iunie 1815, acum 197 de ani, trei armate au luptat la Waterloo sub comanda a trei generali foarte diferiți. Cu greu am putea găsi un exemplu mai bun în care stilul de conducere al fiecărui general în parte a jucat un rol atât de important în bătălie.

Trei armate

La Waterloo, pe 18 iunie 1815, armata lui Napoleon Bonaparte era formată dintr-un număr destul de mare de veterani, o cavalerie bună și un contingent mare de artilerie. Era o armată omogenă și beneficia de comanda unui singur om care avea un singur obiectiv:victoria.

În schimb, armata ducelui de Wellington era formată din germani (cel mai mare contingent), belgieni, olandezi și englezi. Veteranii erau puțini la număr (dintre care majoritatea erau germani și englezi) și încercau să țină la un loc această armată mixtă și nestatornică, din care făceau parte chiar oameni care luptaseră pentru Napoleon cu un an înainte. Prusacii Mareșalului Blücher proveneau în mare parte din provincii germane, dar în unele unități existau și soldați de origine poloneză. Un număr semnificativ din oamenii săi proveneau din provinciile de pe Rin achiziționate recent, regiuni care fuseseră sub control francez în ultimele două decenii.

Armata lui Napoleon era, din toate punctele de vedere, mai puternică, dar nu suficient de puternică pentru a învinge cele două armate aliate. Pentru a câștiga, el trebuia să le separe și să le înfrângă individual. Wellington și Blücher erau la rândul lor conștienți că trebuie să se unească pentru a-l învinge pe Napoleon, însă asta era mai ușor de zis decât de făcut, mai ales că cei doi nu știau când avea să înceapă atacul francez. Astfel, forțele aliate au trebuit să se întindă de-a lungul întregii frontiere sudice a Regatului Țărilor de Jos, pentru a acoperi toate punctele din care Napoleon putea ataca. În schimb, francezii au putut să-și concentreze forțele într-un singur loc și au câștigat astfel, pe plan local, superioritatea numerică. Napoleon s-a folosit chiar de rețeaua de spioni parizieni ai lui Wellington pentru a trimite informații false la Bruxelles și și-a tachinat aliații de-a lungul întregii frontiere, nepermițându-i inamicului să-și dea seama exact de unde avea să vină atacul final.

Două strategii

Napoleon fusese întotdeauna un jucător, un comandant care își asuma destul de multe riscuri. Pe hârtie, el nu avea nicio șansă. Forțele Coaliției includeau armate nu doar din Anglia, Germania și Olanda;pe Rinul Superior și în Italia austriecii își adunau armatele, iar rușii înaintau dinspre vest. Odată ce toate aceste forțe s-ar fi unit, nu ar fi trebuit decât să invadeze Franța, iar Napoleon nu ar fi avut cum să se împotrivească. De aceea, el trebuia să atace primul pentru a obține o victorie locală decisivă care, spera el, avea să zguduie Coaliția.

În tabăra antifranceză, cele mai bine pregătite forțe aliate erau cele două armate din Țările de Jos. Sudul era o regiune francofonă și făcuse parte din Imperiul Francez până în 1814. Capturarea orașului Bruxelles ar fi putut destabiliza noul Regat al Țărilor de Jos (format din Belgia, Olanda și Luxemburg) și ar fi putut naște o revoltă în rândul soldaților. Atunci, aliații ar fi putut accepta negocierile pentru pace. Wellington și Blücher erau conștienți că, în ciuda superiorității numerice, victoria nu era sigură. În plus, ei știau că Bruxelles-ul trebuie apărat cu orice preț, astfel că s-au concentrat pe acest obiectiv. Însă în loc să-și adune forțele într-un singur loc pentru apărarea orașului, ei au mers pe o altă strategie, anume să avanseze pentru a se întâlni cu forțele lui Napoleon. Însă împotriva unui comandant atât de priceput precum împăratul francez, exista riscul ca forțele coaliției, dacă avansau, să fie înfrânte înainte de a se putea folosi de avantajul superiorității numerice.

Odată ce ținta atacului lui Napoleon devenea evidentă, Coaliția trebuia să avanseze rapid către aceasta și să-și unească toate forțele în mai puțin de 48 de ore. Abia atunci Wellington și Blücher ar fi putut beneficia de avantajul superiorității pentru a-l învinge pe Napoleon. Acesta, la rândul său, era conștient că orice confuzie în comandamentul aliat vizavi de intențiile sale, precum și orice întârziere în adunarea forțelor la un loc, ar putea avea consecințe catastrofice pentru adversarii săi, astfel că, în mod evident, s-a folosit din plin de această situație.

Trei comandanți

Campania a început bine pentru Napoleon. Deși aliații știau că francezii își concentrează forțele în zona Maubeuge și aveau destule informații cu privire la planurile lor, Napoleon a reușit să obțină întârzierea mișcărilor lui Wellington pentru 24 de ore. Primul atac a avut loc la 15 iunie, iar până la sfârșitul zilei planurile lui Napoleon mergeau ca pe roate.

Ziua următoare au avut loc două lupte importante:la Ligny, între forțele conduse de Napoleon în persoană și prusacii lui Blücher, și la Quatre Bas, unde Wellington s-a confruntat cu forțele franceze conduse de Mareșalul Ney.

Deși Napoleon a fost victorios în acea zi – penetrând forțele lui Blücher după o zi întreagă de luptă, în timp ce Ney l-a luat pe Wellington prin surprindere, el a pierdut șansa de a obține o victorie decisivă împotriva adversarilor săi. Astfel, noaptea de 16-17 iunie avea să fie punctul de cotitură din campania sa... Cu toate acestea, situația nu se arăta a fi atât de grea pentru Napoleon. Armata prusacă a început să se retragă după ce pierduse în acea zi 20.000 de oameni, dintre care 8.000 dezerstaseră. Wellington a pierdut la rândul lui 5.000 de soldați, în timp ce pierderile lui Napoleon au ajuns la circa 11.000 de oameni. Se părea că Napoleon avea șanse destul de mari să-și adune toate forțele și să-l înfrângă pe Wellington, iar apoi să intre în Bruxelles victorios.

Ziua de 18 iunie a început destul de bine pentru Napoleon. Se părea că situația îi era favorabilă. Wellington nu-și concentrase toată armata la Waterloo pentru confruntarea cu Napoleon. În plus, cel puțin jumătate din armata sa era formată din soldați mult mai puțin experimentați decât soldații lui Napoleon. Prusacii erau la kilometri depărtare și din cauza drumurilor noroioase nu puteau ajunge la fața locului prea repede. Însă prusacii și-au revenit după înfrângerea suferită cu două zile înainte, iar intervenția lor avea să întoarcă balanța în favoarea Coaliției. În plus, în această ultimă bătălie, strategia lui Wellington s-a dovedit a fi mai bună decât cea a lui Napoleon.

Bătălia a început la 11 dimineața și s-a terminat seara, la orele 21-22. Napoleon pierduse 51.000 de oameni (din 72.000 în total), dintre care 28.000 erau morți sau răniți, 8000 capturați și 15.000 dispăruți. În tabăra cealaltă, aliații au numărat 24.000 de victime (dintr-un total de 118.000), între care 4700 morți, 14.600 răniți și 4700 dispăruți.

Bătălia de la Waterloo nu ar fi fost prima bătălie pierdută de împăratul francez, însă s-a dovedit a fi bătălia crucială care a decis soarta lui Bonaparte și a imperiului său. Astfel, prin bătălia din 18 iunie 1815 se pune capăt seriei de războaie revoluționare și napoleoniene care cuprinseseră Europa în urmă cu mai bine de două decenii;în același timp, ea reprezintă sfârșitul primului Imperiu Francez și al carierei lui Napoleon. De asemenea, deși învingătorii nu aveau cum să știe acest lucru la momentul respectiv, bătălia pe care tocmai o câștigaseră avea să fie ultima mare bătălie a secolului al XIX-lea, după ea instaurându-se pacea europeană generală care avea să dureze (cu excepția războaielor locale, din Europa de Est) până la izbucnirea Primului Război Mondial.

Sursa:http://www.bbc.co.uk