Alsacia-Lorena, sursa disputei franco-germane

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, teritoriile germane se aflau într-un proces de unificare, condus și controlat de mult mai dezvoltata Prusie. Ascensiunea unei noi mari puteri în centrul continentului i-a alertat pe francezi, aceștia temându-se că o Germanie unificată ar putea pune în pericol echilibrul geopolitic stabilit în 1815 prin Pacea de la Viena. Acesta este fundalul pe care, în 1870, izbucnește războiul franco-prusac, pe care Franța îl pierde.

Bismarck se opune anexării

Una din cele mai importante clauze ale tratatului de pace semnat la Paris în mai 1871 a fost anexarea unor teritorii din Alsacia-Lorena de către noul Imperiu German. Această anexare, văzută drept o clauză punitivă împotriva francezilor care declanșaseră războiul (pe care, însă, germanii și-l doreau), a stârnit multe controverse chiar și în Germania. Pe de o parte, cancelarul Bismarck s-a opus ideii, realizând că anexarea teritoriilor franceze va reprezenta o permanentă sursă de conflict între Franța și noul stat german, dând naștere unui puternic curent revizionist la Paris (ceea ce se va și întâmpla). Pe de altă parte, Împăratul Wilhelm I a luat partea Armatei prusace, (cel mai puternic curent de opinie venind din partea lui Helmuth von Moltke), care era de părere că o împingere spre Vest a graniței franco-germane era necesară din mai multe motive.

În fața opiniei publice, anexarea a fost justificată prin argumentul demografic:în teritoriile anexate, marea majoritate a populației era vorbitoare de dialecte germane. Mai important a fost însă argumentul militar:împingând frontierea mai departe de Rin, anexarea oferea germanilor un avantaj strategic important. Germanii obțineau controlul asupra fortificațiilor de la Metz și asupra resurselor de fier din regiune, esențiale pentru industria militară.

Un rol semnificativ în această decizie l-a jucat și politica internă a Imperiului German. Deși era condus efectiv de Prusia (regele Prusiei moștenea Coroana Imperiului, iar premierul prusac devenea Cancelar), noul imperiu german era, totuși, o structură descentralizată, care avea câteva probleme cu administrarea celor mai noi teritorii imperiale (Baden și Bavaria), aflate la granița de Vest.

Citește și Desființarea Prusiei ca stat 

Aceste două state germane fuseseră, până în 1866, inamici ai Prusiei, iar după integrarea lor în imperiu obținuseră concesii substanțiale cu privire la autonomia locală (inclusiv în probleme militare, ceea ce îi nemulțumea pe generalii prusaci). De aceea, Statul Major prusac era de părere că ar fi mai bine dacă noua frontieră franco-germană s-ar afla sub controlul direct al Imperiului. Așadar, era necesar ca frontiera să fie împinsă spre Vest, pentru a depăși granițele statelor Baden și Bavaria. De aceea, noile teritorii anexate au fost organizate într-un Reichsland(teritoriu imperial);deși acesta nu era integrat, oficial, teritoriului Prusac, el era pus sub administrația imperială centrală, putând fi controlat de la Berlin.

Mișcarea Revanche– curent revizionist din Franța celei de-a Treia Republici care cerea o politică externă concentrată asupra recuperării Alsaciei și Lorenei.

Înainte de războiul franco-prusac, Franța nu avea o reputație prea bună în teritoriile germane, „grație” amintirilor războaielor napoleoniene. Germanii îi considerau pe francezi agresivi în materie de politică externă și se temeau de tendința lor expansionistă. Pe bună dreptate:francezii visau de mult la o frontieră estică pe Rin și nici până în 1870 nu renunțaseră la această idee. Putem spune că, cel puțin până la momentul izbucnirii războiului franco-prusac, germanii se temeau mai mult de francezi, decât invers.

Noua graniță dintre Franța și Germania a fost trasată, cu puține excepții, respectând diviziunea lingvistică dintre dialectele germanice și romane. Astfel, doar câteva zone în care predomina limba franceză (orașul Metz, o regiune din Munții Vosgi și zona Château-Salins – toate având o însemnătate strategică) au trecut sub administrație germană. Potrivit unor statistici din 1900, doar 11.6% din populația teritoriilor anexate în 1871 vorbea franceza ca limbă maternă. Administrația imperială a fost destul de tolerantă față de locuitorii de limbă franceză, aceasta fiind păstrată ca limbă oficială.

Potrivit tratatului de la Frankfurt, locuitorilor din teritoriile anexate și se dădea posibilitatea ca până la 1 octombrie 1872 să decidă dacă vor să emigreze în Franța, sau să rămână acolo ca cetățeni germani. Până în 1876, circa 100.000 de oameni (sau 5% din populație) emigraseră în Franța.

Teritoriile anexate au fost integrate în provincia imperială Elsass-Lothringen, administrată de guvernul imperial de la Berlin.

În timpul Primului Război Mondial, Alsacia-Lorena a devenit ținta principală a confruntării franco-germane. Imediat după izbucnirea războiului, ambele state au luat măsuri referitoare la această regiune, unele dintre ele fiind controversate. Spre exemplu, alsacienii rezidenți în Franța au fost arestați și închiși în lagăre. De cealaltă parte, autoritățile germane, conștiente fiind de predominanța sentimentelor antigermane din regiune, au trecut la măsuri brutale împotriva populației, pentru a preveni orice tentative de revoltă. În plus, administrația imperială a adoptat imediat o politică de germanizare a regiunii. În Metz, oraș în care predomina franceza, numele străzilor erau până atunci erau afișate în ambele limbi. Începând din 14 ianuarie 1915, limba franceză este scoasă de pe toate marcajele;șase luni mai târziu, germana era proclamată unica limbă oficială a regiunii.

Germanii interzic limba franceză

Aceste măsuri de germanizare forțată au dus la înstrăinarea populației de autorități. Oamenii, obișnuiți să trăiască într-o lume bilingvă, au fost exasperați de schimbări. Pentru rostirea unui simplu Bonjour, puteai primi o amendă, iar germanii non-nativi erau gata oricând să meargă la autorități să denunțe pe cineva.  Astfel, dintr-o dată, populația majoritară franceză a ajuns să fie controlată și aproape terorizată de minoritatea germană. Nu e de mirare că aceste măsuri s-au întors împotriva autorităților germane, ele ducând la renașterea patriotismului francez.

Pentru a evita posibilele confruntări cu rude din Franța, soldații din Alsacia-Lorena au fost trimiși pe Frontul de Est sau înrolați în Marină.

Reanexarea

În toamna anului 1918, imediat după capitularea germană, teritoriile pierdute în 1871 reintră în posesia statului francez, anexare recunoscută prin tratatul de la Versailles din 1919.

Sub noua administrație franceză, Alsacia-Lorena a fost împărțită în trei departamente (Haut-Rhin, Bas-Rhin și Moselle), urmând aceeași structură de dinainte de 1870. Guvernul a început imediat o campanie de refrancizare a regiunii, inclusiv prin măsuri controversate precum deportarea forțată a tuturor germanilor stabiliți în zonă după 1870.

Istoria regiunii nu se termină aici. În 1940, după surprinzătoarea înfrângere a Franței, teritoriile vor intra din nou sub controlul german. Ele vor reveni Franței,   definitiv, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial.