Alexandru cel Mare-lord al războiului şi cuceritor al orientului

Alexandru al III-lea Macedon, cunoscut ca "cel Mare", dar şi ca Alexandru Anihilatorul,  a fost un tânăr  războinic macedonean  carismatic, megalomaniac,  crud, explorator, strateg genial  şi celebru datorită cuceririlor sale  .  Nimic nu stătea în calea sa. Soldaţii inamici erau ucişi, oraşele care îi rezistau erau rase de pe faţa pământului, iar locuitorii acestora erau masacraţi.  Pe de altă parte, lumea nu-l cunoaşte doar drept războinic cuceritor, ci şi drept clăditorul unei noi lumi care a stat la baza civilizaţiei moderne. La numai 16 ani, Alexandru a învins în prima bătălie. La 20 de ani a ajuns rege al Macedoniei, iar la 30 de ani a devenit cuceritorul orientului.   Cum a reuşit să  îngenuncheze  întreg orientul la picioarele sale?

Ascensiunea cuceritorului

S-a născut în 356 i.en. la Pella. Mama sa era Olimpia din Epirus, iar tatăl său era regele Macedoniei, Filip al II-lea  care  avea 7 neveste. Acesta era plecat la asediul cetăţii Potidea din Chalcide.  

S-ar spune că ar fi chiar fiul ilegitim al lui Filip.  Olimpia îl credea special şi chiar îl trata drept "fiul lui Zeus" ce avea ca destin să domine lumea. Încă de la naştere, Alexandru a devenit un personaj legendar. În ziua naşterii  sale, Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat.

Relaţia dintre tată şi fiu era rece. Filip nu-l consideră pe Alexandru drept moştenitorul de drept al tronului .   Şi totuşi, conform lui Plutarh,   Filip l-a lăudat odată pe Alexandru când a reuşit să dreseze şi să încalece un cal nărăvaş pe care l-a numit Bucefalus. Filip i-a spus  că "Macedonia e prea mică pentru el".

L-a avut ca tutore pe filosoful grec Aristotel şi şi-a alcătuit un anturaj de prieteni ca Hefaiston,   Ptolemeu şi  Casandru.

În 338 i.en., Filip şi Alexandru au obţinut o mare victorie la Chaeronea împotriva forţelor ateniene şi tebane. Grecia era acum subjugată de Macedonia.   Filip pregătea  o nouă campanie  de cucerire a Orientului stăpânit de Imperiul Persiei.

Imediat însă,  Filip  s-a căsătorit cu Cleopatra Eurydice,   nepoata  lui Attalus, curtean macedonean. Decizia l-a revoltat pe Alexandru ştiind că nu va primi tronul.. La un banchet, Attalus a închinat o cupa în cinstea căsătoriei dintre Filip şi Eurydice şi le-a dorit  să aibă un fiu de sânge macedonean pur.   Simţindu-se jigit, Alexandru şi-a aruncat cupa spre Attalus  şi a strigat că nu-i  un bastard. Filip s-a sculat de pe pat pentru a-i lua partea lui Attalus şi  s-a îndreptat  spre Alexandru pentru a-l pedepsi, dar s-a împiedicat pentru că era prea beat. Alexandru a spus atunci “ iată omul care vrea să pregătească campania de cucerire a Asiei, dar nu e în stare să treacă de la un scaun la  altul”.

Alexandru s-a autoexilat  împreună cu mama sa, dar după o perioadă a revenit pentru a participa la nunta lui Filip în 336 i.en.. Înainte de nuntă însă,   Attalus l-a violat pe unul dintre iubiţii lui Filip  care făcea parte din garda sa de corp, Pausanias. Pausanias a cerut pedepsirea lui Attalus, dar Filip a refuzat.

Ca răzbunare, Pausanias l-a asasinat pe Filip la ceremonia sa de nuntă cu Eurydice.  S-au menţinut de-a lungul vremii suspiciuni  că însuşi Alexandru şi mama sa Olimpia au complotat şi  planificat asasinarea lui Filip.

Nu se va ştii niciodată pentru că   Pausanias a fost capturat şi ucis imediat, iar lui Filip i s-a oferit o ceremonie funerară fastuoasă şi a fost înmormântat cu multe comori alături.  Alexandru a fost  declarat de armată şi încoronat ca rege al Macedoniei.   Attalus, nepoata sa Eurydice si fiul ei nou nascut au fost ucişi.

Curând, Teba s-a revoltat . Alexandru a mărşăluit spre cetatea bine fortificată şi a devastat-o cu o armă nimicitoare a antichităţii:ballista care catapulta proiectile de la suliţe la pietre  la mari distanţe cu forţa crescută de distrugere. Populaţia oraşului a fost masacrată, femeile şi copii au fost luaţi sclavi  pentru ca ordinea să fie reinstaurată în peninsula greacă.

Acum, Alexandru putea să planifice cea mai mare expediţie a antichităţii:campania în orient de distrugere a Persiei.

Alexandru iubea Iliada lui Homer şi se credea el însuşi un nou Ahile. Hefaiston, prietenul său, era Patrocle. Pentru el, Imperiul Persan era Troia sa pe care trebuia să o subjuge, dar un imperiu care se intindea din Turcia pana in Afghanistanul de azi.   Alexandru credea din spusele lui Aristotel că dincolo era un ocean nemărginit şi îşi dorea să ajungă acolo.   

Campania în  Persia

Cu peste 30 000 de    hopliţi  şi călăreţi    , Alexandru a păşit în Asia Mică. Expediţia sa pare să fie echivalentul unei cruciade medieval  sau  cu intervenţia americană în  Irak.  

Prima sa mare bătălie a fost pe râul Granicus în anul 334 i.en.  împotriva forţelor superioare numeric  conduse de generali perşi şi de Memnon din Rodos, general grec dezertor, comandant al mercenarilor greci.

Alexandru a fost primul care a înaintat în fruntea cavaleriei şi care a traversat râul cu un curaj nebun.   În toiul luptei, coiful său a fost lovit . A două oară când un călăreţ persan a încercat să-l lovească pe Alexandru  cu toporul, mâna  acestuia  a fost tăiată de unul dintre generalii macedoneni, Cleitus, al cărui soră i-a fost bona, salvându-l pe Alexandru.

Prin cooperare şi disciplină, forţele macedonene au reuşit să învingă forţele persane, inclusiv   şi cei 16 000 de hopliţi mercenari greci.  Alexandru a înaintat ajungând în Troia unde a făcut o vizită de pelerinaj şi l-a omagiat pe Ahile.  Apoi a înaintat cu forţele sale cucerind oraş după oraş, inclusive Halicarnassus.  Flota greacă a învins flota persană la  Miletus.  În Gordium, Alexandru a dat peste un car  legat de funii ce i-ar fi aparţinut regelui Midias.  Un preot i-a spus că cel care va putea dezlega nodul va deveni regele Asiei. Alexandru a încercat să-l dezlege, dar fără succes, aşa că a scos sabia şi l-a tăiat.

În anul 333 i.en., la Issus, avea să aibă loc prima ciocnire dintre titani. Regele Darius însuşi dintr-un car tras de cai   comanda vasta armată persană alcătuită din 50 -100 000 de soldaţi împotriva invadatorului macedonean care dispunea acum de 50 000.   Printr-o manevră ingenioasă, Alexandru a traversat râul  Pinarus pentru a se îndrepta spre armata persană  şi a reuşit să respingă forţele persane ce veneau din dreapta care planificau o ambuscadă. Cavaleria macedoneană şi falanga  au biruit din nou şi după cum ne arată copia unui mozaic roman din Napoli, Darius a fugit speriat încât şi-a abandonat tabăra unde se afla familia sa, mama, nevestele şi fiicele. Alexandru le-a capturat şi a luat-o pe Stateira, nevasta regelui Persiei, drept soţie, tratând-o cu respect.   

Alexandru s-a îndreptat spre sud pentru a securiza controlul asupra Egiptului, grânarul imperiului şi punctele strategice şi comerciale din Orientul Apropiat. A întâmpinat o puternică opoziţie în Gaza şi  în asediul cetăţii feniciene  Tirului. Pentru a răzbuna pierderile şi pentru a-i pedepsi pentru că au dus rezistenţă, 8000 de locuitori au fost executaţi, 2000 au fost crucificaţi pe plajă şi 30 000 au fost luaţi sclavi, multe femei fiind violate. Între timp, a ordonat  subjugarea  spartanilor de la departare.

În Egipt, Alexandru a fost proclamat faraon şi tratat ca un eliberator. Ajuns la oracolul de la Siwa din Libia pentru a-şi consulta viitorul,     preoţii i s-au adresat în aşa fel încât Alexandru a înţeles eronat că i s-a spus “fiul lui Zeus-Ammon”, conferindu-i o poziţie puternică. Preoţii i-au spus că va deveni regele Asiei.  Având dublă apartenenţa divină şi pentru greci şi pentru egipteni, Alexandru avea puterea supremă legitimă.  Trebuia să fie recunoscut ca zeu de către fiecare civilizaţie orientală ştiind că numai aşa nu va fi tratat ca un simplu năvălitor prădător, ci drept un conducător legitim.  Avea să-şi dedice un cult al personalităţii după model oriental. Egoul său era fără limite.

Alexandru a mărşăluit spre Mesopotamia, Irakul de azi, acolo unde avea să aibă loc bătălia finală dintre macedoneni şi perşi la Gaugamela.

Gaugamela-bătălia finală

Este anul 331 i.en. În seara de dinainte de 1 octombrie a avut loc o eclipsă de lună. Părea un semn rău, însă Alexandru le-a întărit moralul soldaţilor săi. Parmenion i-a spus lui Alexandru că în locul lui l-ar ataca pe Darius prin surprindere pe timp de noapte. Alexandru i-a replicat că aşa ar face dacă l-ar chema Parmenion şi că el nu fură victoria. Darius şi-a strâns noi forţe de 100 000 de soldaţi, călăreţi persani şi bactrieni, care de război cu roţi dotate cu lame ascuţite şi călăreţi sciţi, arcaşi şi legendarii “nemuritori” care încă mai foloseau tehnici vechi de luptă, plus 15 elefanţi de decor.

Alexandru nu dispunea decât de 47 000 de soldaţi:cavaleria macedoneană alcătuită din călăreţi camarazi de elită dotaţi cu suliţe, săbii şi echipaţi cu cuirase din bronz şi coifuri beoţiene, cavaleria tesaliana care lupta doar cu suliţe în formaţie de romb, arcaşi, aruncători cu suliţe, mercenari traci, peltasti, şi hopliţii macedoneni echipaţi cu suliţe din lemn lungi de 6 metri numite sarissa, scuturi celtice rotunde, echipaţi cu armuri din linotorax şi coifuri de tip tracic sau frigian. Când alcătuiau formaţia numită falanga, aceste mase de hopliţi cu suliţe ridicate în sus din spate şi cu suliţe îndreptate înainte din faţă erau adevărate maşini de război înfiorătoare. De la depărtare ai spune că erau nişte arici metalici giganţi care veneau spre tine să te împungă cu acele lor.

Alexandru era foarte încrezător în disciplină şi solidaritatea soldaţilor săi. Alexandru a ordonat infanteriei sale să mărşăluiască în formaţia de falangă şi să înainteze spre linia inamică. Darius şi-a trimis cavaleria şi infanteria pentru a ataca forţele din stânga armatei macedonene comandate de generalul Parmenion.

Alexandru a ordonat cavaleriei sale să galopeze pentru a ataca cavaleria persană din mai multe părţi spre a crea un gol dintre linia inamică şi a înainta spre Darius care se afla în centru pentru a-l ucide.

Călăreţii sciţi din aripa stânga a armatei perşilor au învăluit flancul drept al forţelor macedonene. Trupele macedonene reuşesc totuşi să-i respingă.

Darius lansează un nou atac condus de carele scitice. Dar hopliţii macedoneni reuşesc să creeze breşe între ei, fără ca lamele roţilor carelor să-i atingă, iar trupele de hypaspisti, soldaţi purtători de scuturi şi aruncători de suliţe, i-au nimicit.

Conform scrierilor lui Arrian, Alexandru a comandat atacul decisiv pentru care a rămas în istorie. A format împreună cu cavaleria o săgeata ascuţită şi s-a îndreptat spre Darius care era expus în timp ce forţele sale de infanterie erau ocupate cu falanga macedoneană.

Dar Alexandru   a primit însă vestea că forţele lui Parmenion erau înconjurate. N-a mai putut înainta ştiind că ar putea avea pierderi mari. Regele Darius i-a scăpat din nou. Dar câştigase bătălia. Perşii pierduseră zeci de mii de soldaţi, iar macedonenii doar câteva sute .

Asemeni dictatorului Saddam Hussein urmărit de forţele americane, Darius  a fost  vanât  de forţele macedonene  multe luni.Darius a fost înlăturat de la putere de Bessus şi înjunghiat. Când Alexandrul l-a găsit, era mort. A ordonat imediat prinderea şi execuţia lui Bessus şi i-a oferit lui Darius o înmormântare cuvenită.

Alexandru era acum noul rege al Imperiului Persan. Nu dorea să se oprească aici.

A înaintat la Babilon unde a fost primit triumfal de populaţie. Babilonul a fost declarat drept capitala imperiului lui Alexandru. A continuat să reprime rezistenţă persană condusă de satrapi şi pe care i-a nimicit. A incendiat Palatul din Persepolis fiind în stare de ebrietate pentru a răzbuna arderea Atenei cu 150 de ani înainte. La Jaxartes i-a învins pe sciţi şi a asediat multe fortăreţe ce îi rezistau.

Campania în Persia s-a încheiat în Sogdiana, iar acolo avea să se căsătorească cu Roxana, fiica unei căpetenii bactriene. O nouă campanie începuse căci poftă lui Alexandru de a cuceri cât mai mult nu se oprise.

Îmbogăţit şi biruitor, Alexandru a pornit cu forţele sale combinate din macedoneni şi perşi spre meleaguri necunoscute.

A adoptat obiceiurile şi stilul de viaţă persan. Şi-a obligat soldaţii să se căsătorească cu femei persane la Susa, inclusiv el care şi-a luat două  neveste persane. Pentru generalii săi macedoneni a fost ceva sfidător. Părea că Alexandru începuse un proces de combinare culturală care avea să stea la baza elenismului. Limba greacă a devenit prima limba occidental vorbită la scară largă din istorie. Alexandru părea că îşi doreşte să creeze o nouă rasă mixtă.  

Bisexual fiind, şi-a cumparat un  eunuc   frumos pe nume Bagoas ce i-a aparţinut regelui Darius. Plutarh spune că eunucul, dupa ce i-a dedicat  un dans, Alexandru s-a sărutat cu el de faţă cu soldaţii. 

A iniţiat vaste programe de construire a templelor şi teatrelor greceşti în oraşele persane. Alexandru însuşi a fondat 70 de noi oraşe şi a denumit 12 oraşe după el, inclusiv Alexandria din Egipt.

Cu cât înainta mai mult, întâlnea civilizaţii necunoscute grecilor precum civilizaţia de pe valea râului Oxus din Afghanistan.

Multe oraşe că Babilon, Persepolis sau cele din valea oxiana i-au impresionat pe macedoneni cu grandoarea acestora. Civilizaţiile orientale nu păreau inferioare şi barbare aşa cum credeau anterior, ci chiar mult mai avansate.

Pe zi ce trecea, Alexandru devenise tot mai paranoic. Puterea, succesul şi mândria l-au îmbătat. Îşi acuza proprii prieteni de complot. A ordonat asasinarea lui Filotas şi al tatălui său, Parmenion. Pe Cleitus l-a ucis cu o suliţă în urma unui scandal la beţie  în care acesta i-a contestat divinitatea. Alexandru a regretat apoi enorm ce a făcut încât a încercat să se  sinucidă, dar soldaţii l-au oprit.

Campania din India

În 6 ani, Alexandru cucerise Asia Mică, Mesopotamia, Egiptul, Persia, Bactria şi Sogdiana. India avea să fie următoarea ţintă.

A cucerit aşezarea  Taxila şi avea să traverseze râul Hydaspes în anul 326 i.en. pentru a se îndrepta spre Punjab. Dar avea să întâmpine rezistenţă din partea lui Porus, regele Pauravasului ce comanda 50 000 de soldaţi, 4000 de călăreţi, 1000 de care de război şi 200 de elefanţi de război. Porus era un militar experimentat căci luptase cu alte regate indiene la aceea vreme.

Alexandru dispunea doar de 7000 de călăreţi, 40000 infanterişti şi contingente persane. Pe timp de noapte, Alexandru şi forţele sale au părăsit tabăra şi au traversat râul Hydaspes în linişte pentru a se îndrepta spre forţele indiene.

Alexandru a traversat cu succes cele două insule de pe masivul râu şi într-o încăierare l-a ucis pe tânărul Porus, fiul lui Porus.

Lupta începuse. Indienii şi-au poziţionat cavaleria pe ambele flancuri, iar centrul era fortificat de elefanţi, tancuri ai antichităţii. Falanga macedoneană a înaintat spre linia inamică. Alexandru a lansat un atac în masă împotriva flancului stâng al lui Porus. A timis apoi călăreţii arcaşi sciţi care au nimicit cavaleria indiană din dreapta. Cavaleria macedoneană a nimicit cavaleria indiană din stânga.

Deşi elefanţii au produs multe pierderi falangei macedonene, au fost răpuşi de sulitele lungi. Mulţi elefanţi s-au panicat, iar dresorii i-au ucis cu pumnale otrăvitoare înainte să facă ravagii în armata indiană. Soldaţii macedoneni au tras cu săgeţi şi chiar le-au tăiat trompele multor elefanţi. Treptat, luptele sângeroase pline de oroare începuseră să fie acompaniate de mirosul oribil de fundal al soldaţilor şi elefanţilor morţi.

Alexandru şi Porus, amândoi călare, s-au duelat. Alexandru l-a învins, iar Porus a fost capturat de garda  macedoneană. După cum ne spun Arrian şi Curtius, luptele au fost sângeroase şi crâncene, iar pierderile foarte mari.

12 000-20 000 de indieni au fost ucişi, şi doar 1000 de macedoneni au fost răpuşi. Macedonenii câştigaseră lupta.

Porus, deşi rănit, încă continuă să reziste. Alexandru i-a apreciat curajul şi l-a întrebat ce să facă cu el. Porus i-a spus că vrea să fie tratat ca un rege. Şi aşa a fost.

Alexandru a continuat expediţiile împotriva Malli unde a dus lupte crâncene şi a fost rănit grav (însuşi calul său Bucefal a fost omorât şi căruia i-a dedicate un oraş cu numele său), dar avea să înfrunte armate superioare numeric ale imperiilor Nanda şi Gangarai care îl aşteptau în subcontinentul indian . Chiar înainte să traverseze Gangele, soldaţii şi generalii macedoneni obosiţi după 10 ani de campanii s-au revoltat, refuzând să mai înainteze în această campanie sinucigaşă. Probabil de frica de a suferi prima înfrângere sau de a înfrunta o revoltă l-a convins să nu mai înainteze.

A început astfel  umilitoarea  întoarcere. Alexandru a insistat ca soldaţii să mărşăluiască departe de orice sursă de apă în deşertul Gedrosian unde mulţi au murit după cum ne spune Arrian. Probabil că Alexandru a vrut să-i pedepsească pentru lipsa lor de loialitate.

Ajuns la Babilon, la scurt timp Hefaiston, prietenul de nădejde al lui Alexandru din copilărie şi iubitul său,   a murit de tifos. Alexandru a fost atât de devastat încât a organizat o ceremonie funerară la un preţ echivalent cu 1 miliard de euro de azi.

Alexandru a devenit tot mai deprimat, despotic, narcisist, nemilos şi paranoic.  S-a refugiat în beţii şi banchete dese.  Nu si-a pus problema succesiunii la tron şi l-a conceput pe Alexandru al IV-lea foarte târziu căci s-a născut după moartea sa. În iunie 323 i.en., în urma unui banchet, Alexandru s-a prăbuşit, suferind dureri abdominale. În zilele ce a urmat a făcut febră, a suferit greţuri şi a paralizat. Pe 11 iunie  , înconjurat de suita de generali macedoneni şi perşi,  scoţându-şi inelul regal,   a spus  “celui mai puternic”.  A murit.

Simptomele descrise de autorii antici ne fac să credem că a murit din cauza febrei tifoide. Însă suspiciunile privind o posibilă otrăvire s-au menţinut şi încă se mai menţin. Motivele ar fi clare:mulţi generali macedoneni erau invidioşi pe puterea sa. Ceea ce a urmat pare  să întărească ipoteza asasinatului, deşi e posibil să fi fost o simplă rivalitare oportună.

Moartea lui Alexandru   a declanşat unul dintre cele mai lungi şi sângeroase războaie ale antichităţii:luptele pentru teritoriile imperiului şi prăzile de război dintre diadohi, între generalii lui Alexandru cel Mare care se pretindeau succesorii lui.

Moştenirea lui Alexandru

După ce s-au bătut pe cadavrul său, generalii au început să se lupte pentru prăzile de război dobândite din campanii şi pentru teritorii. Trupul lui Alexandru a fost uns cu miere şi băgat într-un sarcofag din sticlă şi aur, fiind înmormântat în Alexandria din Egipt (despre care nu se mai ştie nimic din secolul al IV-lea e.n.). Imperiul clădit cu multă sudoare şi sânge de către Alexandru s-a destrămat. În anul 300 i.en.,  Imperiul a fost divizat între generalii macedoneni. Seleucus a luat Mesopotamia şi Persia şi a pus bazele imperiului Seleucid. Ptolemeu a preluat conducerea Egiptului. Noi regate ca Armenia şi Pontus s-au emancipat. Epirul condus de Phyrrus a început să emită pretenţii şi să domine Grecia şi sudul Italiei. Tracii odrisi şi celţii galaţieni au luat Asia Mică pentru scurt timp. Macedonia s-a redus la formă iniţială a cărei conducere avea să fie disputată între Antigonus, Antipater şi Casandru. Lisimachus a preluat Tracia şi Asia Mică. Regatul Mauryei a preluat teritoriile indiene ale imperiului.

Între 323 şi 322 i.en. a fost războiul lamian declanşat de Atena/Liga Aetoliană împotriva Macedoniei, sfârşindu-se cu victoria lui Antipater.

Din 322 până în anul 275 i.en., întreg orientul şi mediterana estică au fost teatre de războaie între succesorii lui Alexandru, între dinastia antigonidă şi ceilalţi generali.

În urma acestui război, Antigonus, Seleucus (fondatorul Imperiului Seleucid), Craterus,   Perdiccas şi mulţi alţii au fost ucişi. Mama lui Alexandru, Olimpia, a fost ucisă de Casandru. Roxana a otrăvit-o pe Stateira, dar în cele din urmă a fost şi ea ucisă, alături de fiul ei, Alexandru al IV-lea de către Casandru.

Conflictele au durat mai mult de un secol, chiar şi în 217 i.en., când Roma era invadată de cartaginezi, egiptenii conduşi de Ptolemeu al IV-lea s-au încăierat la Raphia cu seleucizii conduşi de Antioch cel Mare, obţinând victoria.

Imperiul Seleucid a fost măcinat ulterior de conflictele cu parţii, urmaşii spirituali ai perşilor ce aveau să formeze un nou imperiu. Macedonia avea să fie subjugată de romani în 148 i.en., iar Egiptul în anul 30 i.en.

Şi totuşi, în urma războaielor devastatoare, orientul arată că şi cum, cândva, un titan demult adormit, s-a plimbat şi a clădit o nouă lume care avea să pună bazele civilizaţiei moderne:elenismul.

Adevărată realizare a lui Alexandru cel Mare nu a stat în cuceriri şi formarea unui imperiu vast, dar fragil, ci în prima tentativă de a uni omenirea, de a combina cultural civilizaţii diferite. Tehnicile de luptă greceşti au fost preluate chiar şi de cartaginezii din Africa, nu doar de regatele orientale.

Limba greacă attică era prima limbă de origine europeană vorbită la scară largă, fiind prima limbă universală .

Atena şi-a păstrat poziţia culturală prestigioasă de centru educaţional al filosofiei şi retoricii. Alexandria din Egipt a devenit una dintre cele mai grandioase oraşe mediteranene cu monumentele sale ca Marea Bibliotecă cu 700 00 de volume (multe azi pierdute) sau Farul binecunoscut.

Insula Rhodos a devenit binecunoscută pentru o altă mare biblioteca şi colosul, statuia dedicată   zeului Helios personalizat cu  chipul lui Alexandru cel Mare. Străvechiul Babilon a fost redenumit Seleucia care încorpora arhitectură greacă şi cea mesopotamiană. Multe oraşe ca Pergamon din Asia Mică şi civilizaţii ca cea pontică au adoptat cultura greacă.

În multe oraşe din orientul îndepărtat ca Ai-Khanoum şi în Afghanistanul de azi s-au regăsit elemente greceşti.

Indienii au preluat elemente de artă greacă încât că până şi Buddha însuşi este protretizat prin sculpturi după modelul grecesc. Zeii greci erau veneraţi laolaltă cu zeii egipteni şi cei sirieni. Interesul pentru astrologie a luat amploare în Grecia după modelul persan. În literatură şi-a făcut apariţia “noua comedie” prin texte scrise de Menander. Sofocle şi Euripide au s-au făcut remarcabili cu tragediile şi piesele greceşti.

Ştiinţa a renăscut odată ce savanţii greci au preluat instrumentele babilonienilor, cu cercetările lui Euclid, Arhimede, Pitagora, Eratosthene, apogeul  fiind atins cu producerea primului calculator mecanic, mecanismul Antikythera. În filosofie, neoplatonismul, epicurianismul şi stoicismul au luat amploare. Nici iudaismul nu a rămas neatins. În procesul de romanizare, romanii s-au inspirat după modelul elenismului. Creştinismul avea să fie răspândit prin intermediul limbii greceşti.

Acţiunile lui Alexandru cel Mare, prin îndrăzneala lui de a păşi în orient, au influenţat omenirea chiar şi la mai bine de două   milenii de la moartea sa.