Afacerea Dreyfus sau cât de frumoasă a fost „La belle époque”?
Ar trebui să ne fi obișnuit deja cu capcanele memoriei: nostalgia/Ost-algia, amintirile duioase din anii Gulagului supranațional îi copleșesc adesea pe contemporani de-ai noștri tot așa cum mitul interbelicului paradisiac a dăinuit în tot timpul regimului comunist și mai dăinuie și azi, la două decenii după prăbușirea acestuia. În anii ceaușismului florid circula o glumă foarte potrivită cu această perspectivă: elevul Bulă explica la școală că „lozinca noastră este «Tot înainte!», fiindcă tot «înainte» era mai bine”.
Sintagma „La belle époque” face parte din recuzita clasică a memoriei colective și exprimă nostalgia epocii în care doamnele purtau încă rochii lungi și alunecau fără grijă pe parchetele lustruite ale sălilor de bal, în contrast nu numai cu oroarea războiului de tranșee, a gazelor letale și a răsturnărilor revoluționare din întreaga Europă, ci și cu tineretul de ambe sexe, emancipat post-belic, cu jazz-ul și cu alte calamități – exact acelea după care jinduiam și noi mai ieri. Fusese o perioadă în care europenii luptaseră doar în îndepărtate ținuturi coloniale și care, de la bicicletă și tren la telegraf și telefon, comunica, circula, afla tot mai mult, tot mai repede. Părea că poate asocia confortul modern cu manierele unei lumi încă dominate de modele aristocratice.
Sfârșitul acestor vremuri de delectabilă amintire care poartă mai pretutindeni – oare de ce? – numele francez de belle époque este brutal marcat de Primul Război Mondial, izbucnit în 1914: văzută din tranșeele de la Verdun, epoca precedentă avea toate datele pentru a părea un paradis pierdut. Uităm însă prea ades că nașterea aceleiași frumoase epoci a fost, de fapt, o catastrofală prăbușire, cel puțin pentru Franța: zdrobită în războiul cu Prusia, umilită de încoronarea lui Wilhelm ca împărat al Germaniei unificate – nu undeva dincolo de Rin, ci tocmai la Versailles. Sfâșiată de Comuna din Paris, cu cele peste 10.000 de condamnări și sute de execuții, și înăbușită în sângele celor 20.000 de comunarzi uciși în „săptămâna însângerată”, Franța avea toate motivele să privească acalmia care a urmat acestui disperat moment inaugural al Republicii a Treia ca pe o epocă de aur. În fapt însă, această oază a memoriei selective a avut și ea parte de destulă violență efectivă în întreaga Europă, de la asasinatele politice la răscoale și revoluții înăbușite în sânge. E drept, o vreme, Franța însăși s-a confruntat mai ales cu violențe simbolice – între care Afacerea Dreyfus ocupă fără doar și poate un loc privilegiat, martor al faptului că sfârșitul de secol XIX nu a fost, cum ne-am putea imagina o clipă, o vreme unică în istorie, de „lux, calm și voluptate” – ca să-l citez pe unul dintre cei mai iluștri poeți ai acelor decenii, Charles Baudelaire.
O poveste de suspans
Afacerea Dreyfus a fost o gravă criză politică, socială și culturală care a marcat istoria Franței mult dincolo de limitele acelor frumoase vremuri de odinioară pe care le evocă paginile de față. Chiar dacă, declanșată în 1894, ea s-a încheiat formal în1906, ecoul ei a dăinuit mult dincolo de limitele celei de-a Treia Republici, punându-și amprenta, direct sau mediat, asupra unor evenimente mult mai aproape de vremurile de azi, cum ar fi reacția la Holocaust și la discriminare sau problematica, mereu spinoasă, a relației dintre politică și justiție; ca să nu mai vorbim de relația dintre intelectuali și politică. În fapt, însuși conceptul modern de intelectual s-a născut, cum vom vedea imediat, în focul disputelor legate de Afacerea Dreyfus.
În sine, „afacerea” a apărut inițial în ochii contemporanilor ca o istorie tenebroasă, complicată și încărcată de suspans: o parte importantă rămânea secretă, ura și prejudecata întunecau faptele, câteva morți inexplicabile adăugau o culoare sinistră întregii împrejurări. Alfred Dreyfus era un mărunt căpitan în armata franceză, descendent al unei familii de evrei alsacieni originari din Mulhouse și stabiliți la Paris în momentul anexării Alsaciei și Lorenei de către Germania, în 1871. În 1894, Marie Bastian, o femeie de serviciu care făcea curățenie la Ambasada Germaniei de la Paris și raporta serviciilor secrete, găsește într-un coș de hârtii al lui Maximilian von Schwartzkoppen, atașatul militar german, șase fâșii dintr-un borderou suspect, pe care îl predă Comandantului Hubert-Joseph Henry, de la Statul Major al contraspionajului militar francez. Documentul lasă să se bănuiască existența unei cârtițe care dădea acces germanilor la informații secrete franceze. La doar două decenii după război, suspiciunile devin repede isterice; dintre militarii francezi care ar fi putut avea acces la informațiile incriminate, bănuiala cade aproape imediat asupra lui Dreyfus: evreu, alsacian, purtând un nume de origine germană, el devine subit „suspectul de serviciu” și țapul ispășitor.
Afară cu metecii
Etienne Drumont (1844-1917), editor al cotidianului naționalist și antisemit „La Libre Parole” (1892-1910), care exalta valorile Franței catolice denigrând sistematic nu doar evreii, ci și protestanții și tot ce considera ‘métèques’, folosind în sens peiorativ apelativul antic al străinilor rezidenți, metoikoi, devine imediat purtător de cuvânt feroce al celor care îl condamnau fără apel pe Dreyfus. Ofițerii din preajma acuzatului depun mărturie împotriva lui, cu singura excepție a Colonelului Picquart, care va suporta grele consecințe ale curajului său. Alphonse Bertillon, ofițerul de poliție care devenise cunoscut în acei ani prin aplicarea unor metode mai riguroase de identificare a persoanei făptașului, dar care nu avea nicio calificare ca expert grafolog, declară cu toată convingerea că scrisul lui Dreyfus se regăsește în hârtiile de la Legația Germaniei, astfel încât Curtea marțială secretă, instituită pentru a judeca această cauză, decide fără ezitare – în ciuda protestelor vehemente ale lui Dreyfus, căruia i se interzisese orice acces la dosarul acuzării – că acesta e vinovat de trădare de patrie. Degradat într-o ceremonie umilitoare, el este condamnat la deportare pe viață în L’Île du Diable, Insula Diavolului – o mică insulă situată în Atlanticul de sud, la aproximativ 14 km de Guyana franceză, parte a sinistrei colonii penitenciare cunoscute sub numele de Bagne de Cayenne. Fiecare cu Siberia lui.
La Paris, extrema dreaptă naționalistă triumfă. Cazul Dreyfus e citat în repetate rânduri drept dovadă a incapacității de guvernare a celei de-a Treia Republici, iar publicațiile antisemite abundă în a denunța trădarea comisă de evrei. Chiar și socialistul Jean Jaurès, care va deveni curând un apărător de primă linie al inocenței lui Dreyfus, scria imediat după proces că nu înțelege atâta desfășurare de forțe evreiești în apărarea unuia de-al lor și că, de fapt, condamnarea la deportare fusese mult mai blândă în cazul unui ofițer de familie bună, ca Dreyfus, în comparație cu penalitățile la care erau supuși recruții obișnuiți. Patru ani mai târziu însă, confruntat cu dovezile peremptorii ale unei condamnări nedrepte, Jaurès devine unul dintre cei mai aprigi apărători ai lui Dreyfus: el va publica, în toamna lui 1898, în ziarul său, „La Petite République”, și într-o cărțulie care a făcut epocă probele decisive ale nevinovăției lui Dreyfus.
Frații Reinach și prietenii lor
Cea dintâi personalitate publică susținătoare a nevinovăției lui Dreyfus a fost Joseph Reinach (1856-1921), avocat, publicist de mare anvergură și deputat ales chiar în anii Afacerii Dreyfus. Susținut de cei doi frați ai săi, Théodore și Salomon Reinach, antichizanți de o exemplară și variată erudiție, el solicită Președintelui Franței să intervină pentru ca procesul să nu se judece în secret. În lumea atât de pariziană a saloanelor, Joseph Reinach frecventa asiduu salonul doamnei Strauss, și în acest foarte monden cadru și-a declarat răspicat convingerea în nevinovăția lui Dreyfus. El însuși va povesti mai târziu, în monumentala sa publicație în şapte volume, Histoire de l’affaire Dreyfus, cum declarația lui a căzut ca un trăsnet asupra celor din jur, dintre care unii s-au grăbit să plece în semn de protest.
Salonul doamnei Strauss a devenit comandamentul campaniei în favoarea lui Dreyfus. Aici li s-au alăturat fraților Reinach celebrul publicist Georges Clemenceau, cel care va fi primul ministru al Franței în timpul războiului mondial, senatorul Auguste Scheurer-Kestner, marele prozator Anatole France, Émile Zola și viitorul lui avocat Ferdinand Labori, Marcel Proust și tot mai mulți alții, mai ales după ce, în 1896, ies la iveală probe tot mai evidente, indicând un alt ofițer al armatei franceze, Ferdinand Walsin-Esterhazy, drept vinovat de spionaj pro-german. Dreyfusarzii, cum sunt ei repede numiți de adversari, reușesc să provoace un proces contra lui Esterhazy, dar, contrar tuturor așteptărilor, în ianuarie 1898, Curtea Marțială îl achită pe acesta – nici el prea francez, dar care, de vreme ce nu era evreu, mai mult, era nobil, nu putea fi „metec”, asemeni lui Dreyfus.
Zola acuză
În acest moment, Émile Zola publică în ziarul lui Clemenceau, „L’Aurore”, o scrisoare deschisă adresată președintelui Franței, Felix Faure, cu titlul, devenit celebru de atunci, „J’accuse!”. Acest adevărat manifest al secolului XX, cum a fost numită scrisoarea lui Zola, i-a adus autorului ei nu doar o condamnare pentru calomnie, ci și o faimă nepieritoare. Dacă n-ar fi decât cei care s-au inspirat din titlul scrisorii lui Zola, de la Abel Gance, care acuză războiul mondial, la Graham Greene, care acuză mafia de la Nisa, succesiunea lui Zola – acuzator al nedreptății și discriminării – e cât se poate de bogată. Dar nu doar atât; căci, așa cum scriam și la începutul acestor pagini, intrarea în arenă a lui Zola a adus în prim-plan însuși conceptul de intelectual: scrisoarea lui era susținută în paginile aceleiași publicații în care apărea și de un Manifeste des Intellectuels, cu sute de semnături, multe ilustre. Celebrul sociolog Émile Durkheim va defini apariția Manifestului drept momentul fondator al secolului XX francez. Azi am putea extinde afirmația lui asupra unei arii geografice și culturale mult mai vaste.
Zola îi acuză de fals – sau de cecitate – pe experții care, pe urmele lui Bertillon, declaraseră că documentele incriminate erau scrise de mâna lui Dreyfus; pune în lumină diferite argumente, între care acela că borderoul era redactat în mod evident de un ofițer de infanterie, nu de un artilerist, ca Dreyfus. Proclamând falsitatea acuzațiilor aduse contra acestuia, Zola îi acuza fățiș pe cei care fabricaseră probele pretinsei vinovății a lui Dreyfus, Maiorul du Paty de Clam, primul care îndreptase bănuielile contra lui Dreyfus, ba chiar încercase ca, trezindu-l brusc din somn cu o lanternă în ochi, să-l facă să mărturisească. Acestuia, Zola îi asociază întregul Stat Major al Armatei – nominal pe generalii Billot, de Boisdeffre și Gonse – pe care îi acuză de ascunderea adevărului, căci recunoașterea vinovăției lui Esterhazy implica recunoașterea complicității întregului Stat Major la ascunderea probelor care îl incriminau pe acesta, drept care și Ministerul de Război francez, până la cel mai înalt nivel, a devenit complice în a provoca o crimă travestită în act de justiție: o crimă pentru care Zola acuză explicit Curtea Marțială de achitarea lui Esterhazy, în deplină cunoștință a vinovăției acestuia.
În opinia lui Zola, ca și a tot mai numeroșilor susținători ai cauzei dreyfusarde, mărturiile referitoare la caracterul fără pată al învinuitului, la absența oricărui motiv de trădare, la care se adaugă neîncetatele lui afirmații cu privire la inocența sa, fac din condamnarea lui Dreyfus o gravă eroare judiciară; și din Dreyfus – o victimă inocentă a „imaginației obscene a maiorului du Paty de Clam, a cercurilor bigote care îl înconjoară și a obsesiei antisemite care e flagelul epocii noastre”.
Liga apărării drepturilor omului
Zola își risca astfel nu doar reputația, ci chiar libertatea: chemat în justiție, într-un proces grăbit, el este exclus din rândul membrilor Ordinului Legiunii de Onoare și condamnat la închisoare. Nevoit să fugă ca să nu fie închis, se refugiază în Anglia. Acolo, destinul politic unic al lui Benjamin Disraeli – primul ministru conservator al Maiestății Sale, regina Victoria, începând din 1874, până azi singurul prim ministru al Regatului Unit de origine evreiască – făcea ca percepția asupra „Afacerii” și în genere a atmosferei încrâncenate din Franța să fie mai critică decât oriunde; ceea ce, desigur, a contribuit la internaționalizarea protestului.
În Franța, procesul lui Zola provocase confruntări dintre cele mai violente, care puneau în discuție nu numai opinia lui Zola și a prietenilor săi în privința „Afacerii”, ci și curentul naturalist pe care îl promovase el ca romancier, amenințând reputația și chiar persoana susținătorilor lui Dreyfus. Pe acest fond de conflict, unul dintre martorii apărării lui Zola, senatorul Trarieux, fost garde des Sceaux (ministru al Justiției), convoacă la 20 februarie 1898 un grup de dreyfusarzi, cei mai mulți dintre ei juriști. Ei lansează un apel care adună sute de adeziuni, pentru fondarea Ligii franceze pentru apărarea drepturilor omului și cetățeanului, anunțată public la începutul lui aprilie ca o asociație „având drept scop apărarea principiilor și tradițiilor Revoluției franceze” și chemând la acțiune „pe toți cei convinși că toate formele de arbitrar și de intoleranță sunt o amenințare care sfâșie societatea, amenință civilizația și progresul”. În iunie, un nou manifest al Ligii, care se vrea „conștiința vie și activă a țării”, proclamă că, din punctul de vedere al membrilor LDH, „condamnatul din 1894 nu e cu nimic mai evreu, tot așa cum altul în locul lui nu ar fi catolic, protestant sau filosof. Noi îl vedem ca pe un cetățean ale cărui drepturi sunt și ale noastre, și respingem ca pe un neașteptat pas îndărăt al ideilor de libertate, deosebirile de sectă care s-ar încerca să se instituie în cazul său”. Intra în scenă astfel un alt actor important al secolului al XX-lea, societatea civilă.
Panteon
În ciuda faptului că justiția a sfârșit prin a-i da dreptate, în ciuda faptului că Zola devenise un simbol al libertății de gândire și de acțiune a intelectualului – sau poate tocmai de aceea – decizia din 1908, de a-i depune rămășițele pământești la Panthéon, acolo unde, de la Napoleon înainte, figurile de frunte ale vieții militare, intelectuale și politice ale națiunii franceze se odihnesc întru vecie, a iscat o nouă furtună de ostilități în Adunarea Națională și în Senat, anti-dreyfusarzii clamând că „italianul, trădătorul, pornograful” Zola a dezonorat armata franceză. În discursul său la catafalcul lui Zola, Anatole France, el însuși un mare apărător al cauzei lui Dreyfus, vorbea despre Zola ca despre un erou: „Actul pe care el l-a împlinit prin «J'Accuse!» a fost limpede pentru întreaga lume, și trebuie să rămână un exemplu fără de moarte”.
Radicalizarea
După manifestul lui Zola, adeziunea la cauza dreyfusardă a devenit nu doar mult mai numeroasă, ci și mult mai accentuat politică. Dincolo de apărarea unui inocent persecutat din prejudecată, Zola pusese de fapt o problemă majoră a Republicii: controlul civil asupra forțelor armate. Era încă vie în memoria colectivă lovitura de stat a lui Ludovic Bonaparte, care, la încheierea mandatului de președinte al celei de-a Doua Republici, refuzase să renunțe la putere, îi arestase pe membrii Adunării Naționale și se proclamase împărat sub numele de Napoleon al III-lea, cu ajutorul armatei; aceeași opinie publică trăise între timp dezastrul provocat de generalii lui Napoleon, lăsați în voia lor de împăratul slăbit și ostenit, în războiul cu prusacii. Dacă adăugăm modul aproape insolent cu care elita armatei franceze tratase legea, justiția – și, nu în ultimul rând, opinia publică, adică pe cetățeni – înțelegem temerea unei majorități crescânde din societatea franceză în legătură cu amenințarea pe care armata putea să o reprezinte împotriva parlamentului, unicul apărător al libertății individuale și a drepturilor cetățenești care întemeiau a Treia Republică. Ei revendicau acum controlul factorului civil asupra armatei și „republicanizarea” acesteia, drept care anti-dreyfusarzii denunțau încercarea acestora de laicizare completă a statului francez, considerat esențialmente catolic, sau oricum, creștin, și ideea unei armate republicane, ca pe o formă de discreditare a armatei – instituție fundamentală care pretindea să-și legitimeze singură utilizarea forței.
Grațierea
Între timp, în august 1898, Hubert-Joseph Henry, maior în cadrul contraspionajului militar, recunoaște că el a fabricat documentul care îl incrimina pe Dreyfus, este arestat și se sinucide în închisoare, astfel că revizuirea procesului devine iminentă. În vara lui1899, criza se amplifică și îl obligă pe președintele Emile Loubet să desemneze un nou cabinet, în frunte cu radicalul Pierre Waldeck-Rousseau, cu mandatul expres de a rezolva „afacerea Dreyfus” cât se poate de expeditiv. Waldeck-Rousseau depune diligențele necesare pentru un nou proces, al cărui loc de desfășurare este fixat la Rennes, un oraș pe care, ca unul care practicase ani îndelugați avocatura acolo, președintele Consiliului de Miniștri ar fi trebuit să-l cunoască mai bine: vechea capitală a chouanilor – monarhiștii încăpățânați din Vendée – nu era mai puțin ostilă radicalilor din 1899 decât fusese odinioară ostilă Revoluției Franceze din 1789. În septembrie 1899, tribunalul militar de la Rennes confirmă condamnarea lui Dreyfus: culmea stupidității, îl condamnă totuși cu circumstanțe atenuante.
În disperare de cauză, președintele Loubet îl grațiază pe Dreyfus, dar, într-o judecată ca a lui Solomon, îl grațiază doar pentru restul pedepsei încă neexecutate, evitând astfel să denunțe falsificările succesive ale dosarului. Abia în vara anului 1906, un tribunal – civil de data aceasta – casează sentința și îl reabilitează pe Dreyfus. Armata franceză avea să-și recunoască public vina cu aproape un secol mai târziu, în 1995. Cum se vede, moara justiției macină cu mult mai încet decât obișnuim noi să sperăm. Partea plină a paharului este totuși că, dacă perseverăm, ea nu încetează să macine.
Republica laică
În anii imediat următori, Dreyfus este reintegrat în armată și avansat, drept compensație pentru martiriu, i se redă Legiunea de Onoare, dar nici în viața lui, nici în societatea franceză, după „afacere”, nimic nu a mai fost la fel ca înainte. Cum scria mai târziu Léon Blum, On était dreyfusard ou on ne l’était pas, „ori erai dreyfusard, ori nu erai”. Lunga și violenta campanie anti-dreyfusardă s-a întors atunci ca un bumerang împotriva principalilor ei tenori. La 1900, condamnarea lui Paul Deroulède punea capăt unui anumit gen de opoziție reacționară, ceea ce a permis, în 1905, ca legile Jules Ferry să consacre definitiv, cel puțin până azi, separația dintre Biserică și Republică. Totuși, un anumit tip de optimism aproape triumfalist, referitor la asimilarea fără rezerve a elementului evreiesc în societățile moderne europene, predominant creștine, se va fi dovedit șubred, dacă nu chiar înșelător, lăsând loc liber sionismului ca ideologie în esența ei secesionistă.
Un alt fenomen provocat în mare măsură de „afacere” a fost radicalizarea intelectualilor, și cu deosebire a scriitorilor – francezi, dar nu numai. Dacă în timpul Comunei, cei mai mulți intelectuali, de la Victor Hugo la Georges Sand și Emile Zola însuși, fuseseră cât se poate de ostili față de insurecție și favorabili represiunii, un număr absolut impresionant de oameni de litere, artiști, poeți sau universitari, foarte mulți dintre ei, spre lauda lor, francezi de baștină, se alătură cauzei dreyfusarde. Anatole France, cei trei frați Reinach, dar și Marcel Proust și André Gide – al căror credo literar era foarte departe de ideile lui Zola – se numără printre semnatarii Manifestului intelectualilor care însoțea textul acuzator al lui Zola.
Monsieur Bergeret și Afacerea Dreyfus
Anatole France (1844-1924), fiul unui librar parizian, își câștigase repede faima în cercurile literare franceze, mai ales după publicarea, în 1881, a romanului Le Meurtre de Sylvestre Bonnard (Crima lui Sylvestre Bonnard), inteligent și impecabil ca scriitură. Ironic și detașat, a fost multă vreme considerat prototipul intelectualului sceptic francez din secolul XIX. Membru al Academiei Franceze din 1886, el avea să evoce atmosfera din jurul „Afacerii” în ciclul care îl are ca erou pe Domnul Bergeret, clasicist și pionier al toleranței înțelepte în cercurile bigote de provincie care îl persecută. În salonul dnei Strauss, ca și în cel al dnei Arman de Caillavet, una dintre multele sale legături amoroase, el susține cu strălucire cauza lui Dreyfus.
La bal cu Marcel Proust
Din generația tânără, Marcel Proust – care l-a evocat cu admirație pe France prin personajul Bergotte din romanul său A la recherche du temps perdu („În căutarea timpului pierdut”) – s-a avântat în lupta pentru dreptatea lui Dreyfus în ciuda conflictului familial pe care opiniile și acțiunile lui l-a provocat. Tatăl lui Proust era catolic, mama – evreică, iar Marcel avea prieteni în toate cercurile pariziene, de la baroni ai Imperiului Carolingian, ca Robert de Montesquiou, la protestanți, evrei și chiar la personaje princiare dintre ortodocșii români, ca frații Bibescu. Martha Bibescu a evocat cu măiestrie aceste legături prietenești în cartea ei din 1926, Au bal avec Marcel Proust („La bal cu Marcel Proust”). Într-o scrisoare din 1919, Proust declara că ar trebui să se considere cel dintâi dreyfusard, de vreme ce el îi ceruse lui Anatole France semnătura pentru Manifestul intelectualilor .
Pentru Proust, ca și pentru societatea pariziană a acelor ani, saloanele erau centrul vieții culturale și politice într-o ciudată simbioză cu cea mondenă. Aceste microcosmuri cât se poate de ilustrative ale dinamicii sociale și tensiunilor care străbat subteran La belle époque au jucat un rol important în evoluția Afacerii Dreyfus, și apar cu o excepțională forță de evocare în romanul lui Proust. Salonul Doamnei Verdurin are drept referent, cel puțin inițial, salonul dreyfusard al Doamnei Straus, și, ca și salonul acesteia, salonul romanesc reunește personajele de vârf ale luptei în favoarea lui Dreyfus – Joseph Reinach, Zola, Colonelul Picquart, Clemenceau, Labori, Anatole France (iii, 144, 741; iv, 169/199, v, 267/315). În roman, Mme Verdurin, personaj fictiv, participă cu pasiune la evenimente, înainte de toate la procesul lui Zola, unde stă alături de Dna Zola – personaj real – „aux pieds du tribunal”, chiar în primul rând al publicului (iii, 741), iar seara îi are drept invitați la ea acasă pe Picquart și Fernand Labori, avocatul lui Zola (iii, 742; v, 268/316). Aflăm însă repede, sub privirea rece și lipsită de iluzii a romancierului, că toate acestea nu răspundeau unei convingeri, ci dorinței neostoite a dnei Verdurin de a urca pe cele mai înalte trepte ale societății mondene. Strategia ei este încununată de succes, câtă vreme aceeași vulgară, arivistă și atât de burgheză Doamnă Verdurin apare la finele romanului ca principesă de Guermantes’, gazda mult lăudată a „matineelor la Prințesa de Guermantes”.
Dinspre Swann spre Guermantes
Personajul central al primelor volume, Charles Swann, exprimă tensiunea proprie condiției înseși a autorului, în același timp personaj al vieții mondene și observator al acesteia, familiar al prinților, care nu uită însă că Swann este evreu și s-a însurat cu o demi-mondenă. Sofisticatul personaj-emblemă al belle époque, estetul rafinat care admiră curba botticelliană a siluetei iubite, alunecă treptat către chipul atavic al unui erou al Vechiului Testament.
Ducesa de Guermantes, o vreme incontestabila stăpână a cele dintâi case din Faubourg Saint-Germain’ (ii, 328; iii, 24/28), se prăbușește și ea, odată cu lumea exclusivistă asupra căreia domnise, și ajunge să pară cam ramolită (iv, 535) în lumea post-Belle époque, pe care o descrie finalul romanului lui Proust. Odată cu ea, lumea regalistă, catolică, anti-dreyfusardă, își încheie fără glorie epoca de aur, urmată de lumea generoasă și pasionată de dreptate a dreyfusarzilor, care se transformă în capital politic și monden: la belle époque luase sfârșit.
Geneza secolului XX
Nu însă și posteritatea Afacerii Dreyfus. Falia creată de nedreptatea comisă împotriva lui Dreyfus va dăinui în societatea franceză până foarte aproape de noi: în 1945, condamnat pentru colaboraționism, Charles Maurras va exclama: „C’est la revanche de Dreyfus”. Iar în 1957, când izbucnește scandalul dispariției unui universitar francez solidar cu mișcarea de eliberare din Algeria, răpit, torturat și ucis de militarii francezi, documentele incriminante vor fi publicate de un tânăr istoric al antichității, Pierre Vidal-Naquet, într-un volum intitulat simbolic L’Affaire Audin. În La Tragédie algérienne, Raymond Aron vorbea cu pasiune de tradiția dreyfusardă a apărării libertăților cetățenești împotriva ordinii menținute cu forța armelor. Henri-Irénée Marrou, un distins istoric al începuturilor creștinismului în lumea antică, catolic fervent, denunța tortura practicată de armata franceză în Algeria ca fiind „o rușine pentru patria Revoluției Franceze și a Afacerii Dreyfus”. La 28 martie 1958, André Malraux, Roger Martin du Gard, François Mauriac și Jean-Paul Sartre cereau autorităților să înceteze imediat practicarea torturii, documentată într-un volum de mare rigoare, La Torture dans la République, de către istoricul Antichității elene, Pierre Vidal-Naquet. Câteva luni mai tărziu, ei publică o broșură cu titlul Nous Accusons.
În ianuarie 2006, la Sorbona, colocviul internațional L’Affaire Dreyfus, la naissance du XXe siècle definea confruntarea în jurul „Afacerii” drept evenimentul fondator al unui „mod de a fi intelectual” fără de care contemporaneitatea nu ar avea chipul pe care i-l cunoaștem.
Apariția organizațiilor societății civile, exprimând solidaritatea cu cei nedreptățiți și lupta inteligentă, dar indiferentă la riscuri, pe care le instituie ca model de comportament intelectualii dreyfusarzi, a generat cele mai importante forme de rezistență dezinteresată, în mod specific contra erorilor judiciare și în genere contra represiunii: Alexandr Soljenițîn sau Andrei Sakharov, Vaclav Havel sau Doina Cornea sunt, toți, moștenitorii generației dreyfusarde.
