Actul de la 23 august 1944 în viziunea celui de-Al Treilea Reich

Deşi nearieni, românii erau constant lăudaţi de propaganda nazistă din vara anului 1944. Docili, ei încasau bombele anglo-americane şi gloanţele sovietice în sectoarele de front care le fuseseră repartizate. Actualităţile germane îi arătau pe români ca fiind, în principiu, nişte ţărani veseli şi muncitori, dar şi soldaţi curajoşi, care aleseseră să fie de partea cea bună a istoriei. Această media favorabilă fusese plătită cu sute de mii de morţi şi milioane de tone de benzină şi ulei. Lucrurile se vor schimba şi, brusc, simpaticii amici ai saşilor şi secuilor vor deveni nişte trădători laşi şi inconştienţi, care nu merită altceva decât o pedeapsă aspră. Vom analiza în cele ce urmează schimbarea de atitudine a propagandei germane faţă de România imediat după insurecţia de la 23 august 1944 şi vom descoperi cu uimire că vocea celui care pierde va rămâne, peste decenii, aceeaşi. Articolul de faţă abundă în citate naziste – unele greu de suportat, chiar şi într-o lucrare istorică – pentru a-i putea permite cititorului de astăzi să compare construcţiile mentale de atunci cu cele din ziua de astăzi. Goliciunea ideologiei trecute va fi astfel recunoscută şi va putea fi citată pentru a stigmatiza astăzi tot ceea ce îi seamănă.

Un preludiu de foc

După o pregătire de câteva luni de zile, Frontul 2 şi 3 Ucrainean atacă în ziua de duminică, 20 august 1944, forţele unite ale Germaniei – Armata a 6-a – şi ale României – Armatele 3 şi 4. Exact ca la Stalingrad, sovieticii atacă pe flancuri, încercuind pentru a doua oară în istorie proaspăt refăcuta armată a 6-a germană. Până la 23 august 1944, Armata Roşie ocupă zilnic câte un teritoriu egal cu fostul cadrilater românesc. Şirul de cazemate denumite „Aliniamentul Traian” – aproximativ 200 km – şi „Aliniamentul Ştefan” – aproximativ 100 km – sunt depăşite prin laterale şi atacate din spate. Regatul României şi Reichul German nu au ce să opună acestui val nimicitor. E o chestiunde de zile până când România va dispărea de pe hartă şi o chestiune de luni până când germanii vor începe să-şi apere împărăţia din interiorul vechilor hotare. Românii sunt încă fraţii de arme ai germanilor, dar de câteva săptămâni, Regele Mihai pregăteşte, împreună cu câţiva apropiaţi, o lovitură excepţională.

Miercuri, 23 august 1944, Bucureşti

La numai o oră şi jumătate de când Mareşalul Ion Antonescu intra în ultima audienţă din cariera sa, dr. Stelzer, consilierul de legaţie, funcţionarul german cu cel mai înalt grad din Bucureşti, convoacă în şedinţă extraordinară pe toţi şefii serviciilor germane existente în Capitală. Era ora 17:00 şi totul părea sub control, chiar şi o posibilă lovitură de stat. Nimeni nu bănuia că în sânul acestei celule de criză, în această ţară care devenise de curând cel mai important aliat al Germaniei[1], cineva – din motive greu de înţeles, cel mai probabil carieristice, pur egoiste – va da propria sa lovitură, destabilizând iremediabil situaţia şi adăugând astfel zeci de mii de morţi inutile în sinistrele statistici ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

În două ore de la convocare, soseşte la Legaţie baronul Manfred von Killinger – Ministru Plenipotenţiar al Reichului – şi cere o audienţă la Palatul Regal. Este primit abia la ora 21:00-timp în care noua orientare politică se propaga rapid şi cu discreţie-de noul şef al Guvernului, generalul Constantin Sănătescu, împreună cu noul ministru de Externe, Niculescu-Buzeşti, şi este informat despre destituirea Mareşalului, despre hotărârea Regatului de a nu mai lupta în Răsărit, dar mai ales despre dorinţa ca trupele Germane să se retragă din România. Însuşi Regele Mihai a fost prezent la această ultimă cerere, asigurându-şi interlocutorul că Armata Română doreşte ca retragerea germană să se facă fără luptă. Era prima şi ultima întâlnire diplomatică dintre România post-Antonesciană şi cel de-Al Treilea Reich. Cu puţin timp înainte de proclamaţia Regelui către ţară, care a început să fie difuzată la radio la ora 22:25, domnul dr. Stelzer, consilierul de legaţie, este chemat şi el la palat şi este informat despre ruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Germania.

Retragerea germană ar fi fost posibilă. Linia frontului în seara zilei de 23 august cobora pe malul estic al Siretului – Roman, Bacău, Adjud – apoi continua mai puţin abrupt spre est, pe aliniamentul Bolgrad – Fumanca – Marea Neagră. Fără să întâmpine vreo opoziţie, Armata Roşie a ajuns la Bucureşti pe 28 august, iar la Ploieşti, pe 30 august. Cei peste 700.000 de soldaţi germani ai Grupului de Armate „Ucraina de Sud”[2]ar fi putut avea o altă soartă decât cea rămasă în cărţile de istorie, dar s-a opus Generalul Gerstenberg, comandantul Misiunii Aviatice Germane din România. Fără să le comunice celorlalţi comandanţi, ba chiar ascunzându-le propriile hotărâri, Gerstenberg reuşeşte să ia legătura cu Berlinul – liniile telefonice ale legaţiei fuseseră tăiate – printr-un fir special al Wehrmachtului şi expune situaţia din România în versiune proprie[3], denumind schimbarea de regim ca pe un „puci dat de o clică formată din câţiva ofiţeri şi politicieni din opoziţie”, duşmani care pot fi lesne învinşi doar cu mijloacele aflate în dotarea trupelor germane din zona Bucureştiului. Promisiunea sună ca o arie de Wagner în urechile Fuhrerului şi celelalte propuneri rezonabile de retragere care îi parvin după restabilirea legăturilor telefonice ale legaţiei nu mai sunt ascultate. În zorii zilei următoare, generalul Gerstenberg este desemnat să conducă operaţiunea de răsturnare a puciului şi primele bombardiere germane staţionate pe aerodromul Otopeni sunt încărcate cu bombe.

Un măcel fără sens

Foto:Bombardier german Heinkel 111 în atac

Aventura generalului Gerstenberg a otrăvit definitiv şubreda relaţie româno-germană. Nici nu petrecuseră bine bucureştenii în noaptea de 23 spre 24 august – prima noapte fără camuflaj în jurul Palatului Regal de la începutul războiului – că alarmele aeriene au început să sune. Spre groaza locuitorilor Capitalei, sirenele nu mai sunau pre-alarmarea mai întâi, sunau direct alarma şi imediat după sirene începeau să cadă bombele. Cum de oare era posibil aşa ceva? Simplu:avioanele germane decolau de pe Otopeni.

De la pista de decolare până pe Calea Victoriei sunt în linie dreaptă 15 kilometri, care se parcurg în 2-3 minute la viteza de croazieră a aeronavelor de război. Armurierii germani nici nu aveau timp să fumeze o ţigară, căci avioanele se întorceau foarte rapid din misiune şi trebuiau imediat reînarmate. Acest ritm şi mai ales trimiterea bombardierelor în grupuri mici a făcut ca bombardamentul să pară continuu, bucureştenii experimentând pentru patru zile la rând o teroare superioară celei trăite în timpul bombardamentelor americane.

Totuși, germanii nu aveau staționate la Otopeni bombardiere Heinkel 111, ci doar Messerschmitt 110, avion de vânătoare bimotor, care putea încărca și câteva bombe. Cu aceste „bombardiere de buzunar”, Luftwaffe a reușit să dea lovituri mici, dar precise, Palatul Regal fiind o țintă primordială, el fiind în viziunea Generalului Gerstenberg, reședința „puciștilor”. 

Avioanelor staționate la Otopeni li s-au adăugat și bombardiere grele Heinkel 111 venite de pe alte aerodromuri din apropiere, precum și faimoasele Stuka – Junkers 87, unele chiar cu însemne românești, capturate de germani de pe aerodromul din Focșani. În valuri mari sau în formațiuni mici, de numai 2-4 avioane, atacurile aeriene germane au vizat aproape exclusiv Capitala.

Atacul s-a dovedit a fi un dezastru tactic, motivând infinit românii în noua lor luptă şi distrugând inutil preţioase resurse germane de luptă ce s-ar fi dovedit extrem de utile pe aliniamentul Carpaţilor, zona logică unde aceştia ar fi trebuit să îşi organizeze prima linie de rezistenţă. Singurul efect notabil al acestei aventuri aeriene a fost acela de a ușura sarcinile propagandei, în ambele tabere.

Atacul pe calea undelor

Înainte ca primele bombe germane să cadă asupra Palatului Regal, în noaptea de 23 spre 24 august 1944, postul de radio „Dunărea”, post ce emitea de la Viena, atacă şi el aceeaşi ţintă, dând o replică proclamaţiei Regelui:

„Români, vieţile voastre, vieţile copiilor voştri, sunt în cea mai mare primejdie! După ce românii au luptat atâţia ani de zile pentru apărarea patriei lor, Regele Mihai şi clica sa de trădători au arestat pe Mareşalul Antonescu şi acum vor să dea ţara pe mâna bolşevicilor. Regele Mihai vă făgăduieşte pacea, însă aceasta înseamnă ocuparea României de Armata Roşie, bolşevizarea ţării şi înlăturarea naţionaliştilor români.Regele trădător afirmă că englezii şi americanii au garantat independenţa României. În realitate, aceştia au făgăduit de multă vreme România bolşevicilor”.[4]

Într-o rotundă aniversare a ipocriziei, se împlineau exact cinci ani de la semnarea tratatului Ribbentrop-Molotov prin care „Deutschen Reich” respecta în scris dreptul Uniunii Sovietice de a bolşeviza sudul Europei. Dar cine mai putea sesiza aceste ironice întoarceri ale sorţilor? Venise vremea întoarcerii armelor, iar propaganda germană nu dorea să piardă ocazia.

„Întocmai ca Regele Carol al II-lea, care după ce a trădat România, a lăsat-o în voia soartei şi a fugit împreună cu aurul furat din ţară pentru a duce o viaţă de plăcere în America, la fel şi regele Mihai a trădat ţara şi a pregătit un avion special pentru a-l duce la loc sigur, în străinătate, unde îşi are depozitat de luni de zile aurul furat din România”.

Trecând peste absurdul hilar al propunerii – nu arestezi un dictator ca să fugi cu avionul – merită remarcată obsesia legionarilor faţă de Carol al II-lea. Deşi aduşi imediat la putere după abdicare, Antonescu nu le-a permis legionarilor să se răzbune pe Rege, ci l-a protejat până când acesta a ieşit din ţară. Tot ce au putut face ei atunci a fost să afle pe unde va trece trenul regal şi să tragă câteva rafale de automat asupra lui, fără să nimerească pe nimeni. Acum în poveste intra un avion, încă şi mai greu de nimerit decât un tren.

„În această clipă în care ţara a fost trădată după sistemul Badoglio[5], s-a constituit un guvern naţional român, care caută să apere ţara şi să lupte împotriva bolşevismului. Români, noul guvern naţional face apel la toţi bărbaţii români sa nu lase ca ţara să treacă în mâinile bolşevicilor, să nu execute ordinele date de Regele trădător şi de clica sa”.

Invocarea „sistemului Badoglio” este o iscusită încercare de a asemăna situaţia României anului 1944 cu cea a Italiei anului 1943, când Hitler a fost forţat să-l ajute pe Mussolini, mergând până acolo încât i-a construit un stat propriu – Republica Socială Italiană. Din păcate pentru Horia Sima vremurile erau grele pentru Reich, astfel încât el nu a primit decât un birou şi o locuinţă în Viena pentru noul Guvern Naţional Român. Textul primei poziţii oficiale ale Germaniei hitleriste faţă de actul de la 23 august se încheie, simptomatic, cu o minciună şi o promisiune deşartă:„Singura lozincă a românilor este:Rezistenţă cu toate forţele contra sovieticilor. Puterea bolşevicilor a scăzut foarte mult din cauza războiului pe care îl duc de ani de zile. Români, dacă rezistaţi acum cu toate forţele, România va fi salvată. Trăiască România! Guvernul Naţional Român”.

Foto:Doi soldați români și unul german, fotografiați împreună pentru un poster de propagandă

Joi, 24 august, propagandă şi bombe

Postul „Ilse II” (emiţând din România, probabil de la o staţie aflată în apropiere de Valea Prahovei):

„Cetăţeni ai Capitalei!

Banda de trădători a Generalului Sănătescu vrea să dea România pe mâna bolşevicilor. Orice român cu sentimentul demnităţii şi al onoarei condamnă cu dezgust această trădare. Mareşalul Antonescu a fost silit să demisioneze şi apoi a fost arestat. Germanii sunt stăpâni pe situaţie. Alături de noi sunt toate unităţile române care au refuzat să pactizeze cu trădătorii. Noi venim ca prieteni, aşa cum v-am fost timp de trei ani. Să nu daţi ajutorul vostru trădătorilor şi să-i susţineţi pe germani. În cel mai mic gest de opunere se va răspunde imediat cu asprime şi energie”.[6]

Foarte interesantă această ultimă ameninţare:după o serie bună de propoziţii informative şi două propuneri aparent oneste de colaborare, hodoronc-tronc, o ameninţare de educatoare prusacă, administrată cu arianism sever unui copil recalcitrant;un fel urechere scurtă în timpul lecţiei, să intre informaţia mai bine.

„Cetăţeni ai Capitalei, vă chem[ăm] să păstraţi linişte şi să vă alăturaţi nouă. Toate unităţile române s-au pus la dispoziţia noastră pentru a restabili ordinea, ceea ce va fi înfăptuit în câteva ceasuri. Ostaşul român de pe front nu va capitula niciodată”.

Iată un text scurt, concis, cu un final foarte bine ticluit. Iată o mostră de propagandă nazistă eficientă, intimidantă. Îţi lasă impresia că dacă se supără, Germania vine şi pune rapid lucrurile la punct şi vai de cei care au creat dezordine!

În după-amiaza zilei, acelaşi post „Ilse II”, deşi nu le-a adresat niciodată niciun cuvânt, îi descoperă pe bravii purtători de cămăşi verzi:

„Legionari,

Regele trădător împreună cu lacheul său, Generalul Sănătescu, după ce a aruncat dispreţul şi ruşinea asupra Ţării, au constituit un guvern alcătuit din sinistre lichele, călăii din totdeauna ai camarazilor voştri.

Legionari,

Amintiţi-vă de camarazii voştri ucişi mişeleşte, amintiţi-vă de calvarul îndurat de căpitanul vostru.

Legionari,

Ceasul suprem a sunat. Puneţi-vă la dispoziţia camarazilor voştri germani şi stârpiţi orice activitate a trădătorilor, mişeilor şi laşilor.

Dovediţi că legiunea trăieşte.

La arme legionari!”

 „Puneţi-vă la dispoziţia” ar trebui să intre într-un top al celor mai ridicole îndemnuri totalitare. Doar formularea „Nu vă mai obosiţi să gândiţi:o vom face noi în locul vostru” ar depăşi-o.

La câteva ore după începerea bombardării Capitalei – mai precis la ora 16:30 – atacul german intră în legalitate, deoarece noul guvern român radiodifuzează declaraţia de război împotriva Germaniei:„Guvernul român ordonă armatei noastre să înceapă lupta în toată ţara împotriva germanilor în vederea eliberării teritoriului. De asemeni, întreaga populaţie este invitată să dea tot concursul armatei noastre”.Eleganţa aproape nefirească a invitaţiei româneşti cu care populaţia civilă este chemată să se implice, faţă de feudala propunere germană („puneţi-vă la dispoziţia”), ne uimeşte şi ne tulbură.

Spre seară, „Ilse II” mai identifică un potenţial „target” şi i se adresează întru seducere:

„Muncitori din uzine şi ateliere,

Guvernul ruşinei şi al trădării are pretenţiunea, după toate celelalte, că vă reprezintă şi pe voi. În afară de câţiva generali cu cariera făcută în saloane, Guvernul acesta numără printre alţii şi pe Titel Petrescu, şeful defunctei grupări social-democrate, avocat speculant de case, pe Iuliu Maniu, patronul potlogăriilor duzinei sale de nepoţi, pe Dinu Brătianu, octogenarul senil care a supt tantieme de jetoane de la zeci de consilii de administraţie. Aşa este reprezentată clasa muncitoare în guvernul lui Mihai, marioneta câtorva slugi ambiţioase ale Palatului.

Ceasurile acestui guvern sunt numărate, muncitori”.

Nu, nu este un discurs al Partidului Comunist Român – primul avea să aibă loc pe 30 august 1944 din balconul Universităţii, la care va participa şi Nicolae Ceauşescu, în primul său discurs public – ci este un discurs al celui de-Al Treilea Reich, difuzat în limba română, cu șase zile mai devreme. Asemănarea în spirit şi în formă nu este deloc întâmplătoare. Postul de radio Budapesta, aflat încă sub controlul german, subliniază:„Proclamaţia anunţă formarea unui guvern democratic în frunte cu Generalul Sănătescu şi prevede ca un prim punct de realizat din programul noului guvern abrogarea dispoziţiilor Arbitragiului de la Viena din 30 august 1940.

Faţă de această situaţie, Guvernul maghiar a luat măsurile necesare”.

Tot în seara de 24 august 1944, „Ilse II” revine cu o adresare directă:

„Ne adresăm autorilor loviturii de stat:

Mari părţi din armata română, dând ascultare îndemnului la solidaritate, au refuzat să ridice armele împotriva camarazilor germani alături de cari au luptat ani de ani împotriva bolşevicilor omorâtori de oameni.

Ostaşii cei mai distinşi ai armatei române nu vor să aibe nimic comun cu trădătorii şi autorii loviturii de stat. Toţi aceşti ostaşi sunt alături de România Naţionalistă, numai o mică clică de conspiratori se încăpăţânează să reziste ordinei legale.

Până acum armata germană a ezitat să ia măsuri mai drastice. Clarificarea situaţiei cere acum o intervenţie energică, chiar brutală.

Autorilor loviturii de stat le spunem ultimul cuvânt. Dacă centrala trădătorilor nu încetează imediat lupta, aviaţia germană va ataca.

Pentru autorii loviturii de stat nu există decât o singură cale de scăpare:să se predea de bună voie, încetând orice act de ostilitate. Altfel urmează distrugerea lor totală. Acesta este ultimul cuvânt al germanilor.”

Bombardamentele asupra Capitalei au avut loc în ziua de 24 august de la ora 10:00 la ora 19:00 continuu, apoi a urmat o pauză de două ore, apoi s-au reluat la 21:00 şi au continuat neîntrerupt până în zori[7]. Au murit în acest interval 121 de civili şi au fost răniţi 115[8]. Germanii nu au pierdut niciun aparat. În Bucureşti sunt arestaţi peste 5.000 de militari germani, peste 1.000 de lucrători auxiliari ai Luftwaffe şi aproximativ 200 de civili[9]. Conform uzanţelor diplomatice, clădirea Legaţiei germane rămâne un teritoriu inamovibil al celui de-Al Treilea Reich. În el se refugiază speriaţi colaboratori, diplomaţi, agenţi de informaţii şi aventurieri. Toţi aceştia vor sta în clădire timp de nouă zile, până când clădirea va fi evacuată. Un regiment de tancuri româneşti – toate de fabricaţie germană – ocupă în timpul nopţii poziţii în apropiere de Mogoşoaia, aşteptând momentul prielnic să atace gruparea Gerstenberg, cea care blochează şoseaua Bucureşti-Ploieşti şi controlează Otopeniul.

Vineri, 25 august 1944:românii încep să îşi apere Capitala

De dimineaţă, postul de radio Berlin transmite:

„Regele Mihai al României a răsturnat pe Mareşalul Antonescu, înlocuindu-l cu o clică de comunişti. Guvernul Român predă ţara în mâna bolşevicilor. Un grup de patrioţi români a început procesul de curăţire al camarilei. În Bucureşti se dau lupte grele de stradă.

Poporul român este foarte indignat de noua lovitură a evreilor. El doreşte victoria germană pentru a salva ţara de bolşevism”, [10]

Într-adevăr, se dau lupte de stradă în Bucureşti. Lipsiţi de armament greu, paraşutiştii lui Gerstenberg – plus câteva sute sosiţi în grabă din Iugoslavia – cuceresc teren şi se apropie de Arcul de Trimf. Spre după-amiază, însă, românii contraatacă şi îi împing pe nemţi dincolo de aerodromurile Pipera şi Băneasa. Singura insulă a Reich-ului care mai poate lovi capitala României este aeroportul Otopeni. Cuvintele Reich-ului stau mai bine, ele putând lovi peste tot, pe frevenţele celor două posturi denumite „Dunărea” şi „Ilse II”. Ambele îşi încheie discursurile cu o listă de instrucţiuni de aterizare pe aerodromuri controlate încă de germani pentru eventualii dezertori care doresc să continue lupta alături de piloţii Luftwaffe.

Să urmărim cum „Ilse II” îşi continuă realitatea paralelă în care trăia:

„Ostaşi români din Bucureşti, camarazi!

Mulţumită armatei germane, în întreaga ţară domneşte linişte. Nimeni n-a dat niciun sprijin sau ascultare Regelui şi Guvernului trădător. Capitala ţării este încercuită de către unităţile armatei germane. Ceasurile bandei de laşi şi de ticăloşi care au vrut să pactizeze cu bolşevismul iudaic sunt numărate. În scurtă vreme banda trădătorilor va fi lichidată. Ne adresăm vouă, camarazi şi ostaşi din Bucureşti, care până în prezent aţi dat ascultare ordinelor unor trădători şi unor ofiţeri fără onoare. Sunteți în ceasul de faţă fără nicio speranţă. Iată unde v-au dus ordinele unor generali şi ofiţeri care nu au văzut frontul niciodată. Cu armata germană nu poate glumi nimeni.

Armata Germană acordă întregul său sprijin Guvernului Naţional Român. Banda trădătorilor care s-a cuibărit la Bucureşti va fi nimicită fără cruţare.

Soarta voastră e pecetluită.

Un singur lucru vă mai poate salva. Depuneţi armele şi veniţi în rândul camarazilor voştri germani, alături de care aţi luptat până acum cot la cot. Puneţi capăt vărsării de sânge care nu slujeşte decât interesele bolşevice şi nicidecum vouă sau patriei voastre.

Răspunzând apelului adresat de armata germană, următoarele unităţi din regiunea Bucureşti au depus armele, încetând orice acţiune:

-                      Regimentul de gardă al Conducătorului Statului cu toate tancurile şi armele sale.

-                      Regimentul de pionieri de gardă de la Otopeni;

-                      Garda postului de Radio Bucureşti

-                      Bateria de artilerie antiaeriană de la Băneasa

Dezarmarea altor unităţi române este în curs”.

Trebuie să remarcăm doza mare de demnitate a propagandei germane. Dacă eliminăm complexul de superioritate – de-a dreptul hilar în anumite locuri – remarcăm insistenta subliniere a luptei comune dusă timp de trei ani. Românii şi germanii şi-au salvat unul altuia viaţa de nenumărate ori. Într-o carte a frăţiei de arme s-ar scrie multe pagini frumoase despre camaraderia româno-germană, dar, din păcate, această prietenie va fi umbrită mereu de crimele zvasticii. În acele zile fierbinţi de august, rapelul la proaspăt rupta frăţie avea, totuşi, ceva şanse să tulbure minţile unora.

Încercarea propagandistică nu a funcţionat. Românii şi-au respectat regele într-un mod absolut remarcabil, dezertările fiind doar cazuri izolate. Cele patru unităţi menţionate de speakerul postului de radio nu au fraternizat niciodată cu inamicul. Garda postului de Radio Bucureşti nu era o unitate propriu-zisă, regimentul de gardă al conducătorului statului nu mai avea obiect, deci intrase în reorganizare, iar celelalte două unităţi nu mai existau, cele două aeroporturi fiind controlate de germani.

Ziua de 25 august se încheie cu o ripostă aeriană mult aşteptată de bucureşteni. Toţi piloţii români de vânătoare care s-au putut deplasa pe terenuri apropiate Capitalei au atacat bombardierele germane, doborând 15 dintre ele. Deşi tulburaţi de faptul că atacau aeronave pentru care îşi riscaseră viaţa timp de trei ani de zile, piloţii noştri nu au ezitat şi au atacat fiecare avion inamic venit să-şi arunce bombele deasupra Bucureştiului. A fost un masacru. Din păcate, însă, încăpăţânatul Gerstenberg mai avea bombardiere şi destui piloţi docili sub comanda sa.

Sâmbătă, 26 august 1944:noii aliaţi ai Romîniei intră în luptă

Foto: Generalul Otto Deßloch, comandantul Luftwaffe al Frontului de Est, decorând un adjutant român al Grupului 8 asalt (iunie 1944)

Germania caută noi variante stilistice în încercarea de a minimaliza importanţa insurecţiei române. „Volkischer Beobachter”, oficiosul regimului nazist, găseşte o comparaţie deloc lipsită de adevăr, vizionară chiar:

„Noul guvern instituit la Bucureşti de Regele Mihai este obişnuitul guvern Kerensky, premergător adevăratului guvern comunist, pe care-l pregăteşte. Că România nu mai poate nădăjdui într-un ajutor anglo-american este mai presus de orice îndoială, deoarece Balcanii au fost lăsaţi de aceştia pe seama bolşevicilor. Ruşii vor să ocupe mai întâi România, pentru a o putea apoi bolşeviza”.

Într-adevăr, aşa era. Ceea ce omiteau să spună germanii este faptul că nimic nu se mai putea face. Nimic nu-i putea opri pe sovietici să-şi impună valorile în teritoriile pe care le cucereau. Nici chiar anglo-americanii. Postul de radio „Dunărea” propune o nouă comparaţie:„Regele Mihai a urmat exemplu regelui Ferdinand I, care, în 1918, s-a făcut şi el unealta unei clici”.Dorind să sublinieze viţa nobilă germană pe care România a ales-o pentru a fi condusă, vocea vieneză a aşa-zisului Guvern Naţional Român calcă în străchini rău de tot, murdărind o glorioasă pagină de istorie a României, când „clica” mai sus amintită a reuşit să supravieţuiască Primului Război Mondial şi să împlinească Marea Unire.

Tot în aceeaşi zi, acelaşi post îşi dovedeşte depărtarea de realităţile războiului, anunţând:„deşi suntem abia după 48 de ore de la convertirea regimului din România, se poate spune că în curând se vor face simţite contra-măsurile germane luate”.„Donau” continuă cu o previziune justă, pe care însă oricine ar fi putut să o dea:„un lucru va fi sigur, ca Basarabia şi Bucovina nu vor mai fi româneşti. Cred, oare, românii că atitudinea lui Brătianu şi Maniu va îndupleca pe ruşi să respecte independenţa României?”Finalul comunicatului lasă să se întrevadă, pentru prima dată, conştientizarea ireversibilului curs al istoriei:„Oricum se vor lichida evenimentele din România, un lucru rămâne în istorie:ruşinoasa trădare a clicei de la Bucureşti”.

Postul „Berlin” încearcă şi el să minimalizeze catastrofa militară de la sud de Carpaţi şi transmite superior:„La Wilhelmstrasse nu s-au făcut declaraţii asupra măsurilor ce s-au luat şi ce se vor mai lua împotriva României. S-a precizat însă că Germania nu este deloc dispusă să privească evenimentele din această ţară fără a reacţiona”.Spre seară, „Donau” încropeşte o declaraţie semnată Horia Sima şi intitulată Declaraţia Gărzii de Fier:

„Români! Forţele subterane iudeo-masonice încearcă să dea lovitura de moarte poporului românesc. După ce sângele nostru a curs timp de trei ani împotriva bolşevicilor cari vor să ne desfiinţeze nu numai ca stat, dar să distrugă însăşi fiinţa noastră naţională, armata română este îndemnată astăzi să depună armele. În ce minte infernală s-a zămislit acest plan? Cine a cutezat să-şi ia răspunderea acestor fapte? Sângele vărsat este profanat astăzi prin această ticăloşie. [...] Elemente iudeo-masonice au hotărât planul de a îndepărta România de la linia ei de onoare şi încearcă să ne convingă că nu este nicio primejdie din partea bolşevismului şi că suntem susţinuţi de Anglia şi America. Aceasta este cea mai mare absdurditate, deoarece Anglia nu poate să ne apere, aşa cum nu a putut să apere atâtea alte popoare. [...] România trebuie să fie alături de Germania. Este linia lui Moţa şi Marin, cari au suferit, au luptat şi s-au jerfit pentru poporul românesc.[...]Poporul german îşi încordează toate puterile pentru a da lupta finală. [...] Nu uitaţi, români, cuvintele profetice ale Căpitanului, transmise Führerului în 1938:«Toate puterile iudeo-masonice din întreaga lume nu vor putea întuneca adevărul. Această profeţie se va îndeplini.[...]Inimi viteze, pentru patria noastră scumpă, pentru poporul nostru drag, pentru biruinţa civilizaţiei creştine, înainte! Trăiască România Naţionalistă! Trăiască legiunea şi Căpitanul! Trăiască Führerul Adolf Hitler, Conducătorul Marelui Reich German»”.[11]

Realitatea era cu totul alta. Pentru prima dată de la începutul războiului, apar pe cerul Capitalei bombardiere americane care nu mai aruncă bombele deasupra oraşului, ci în insula de rezistenţă germană din jurul aeroportului Otopeni. 400 de aparate atacă aerodromul, provocând mari pierderi de vieţi omeneşti în rândul paraşutiştilor germani. Visul lui Gerstenberg se spulberă definitiv şi este înlocuit cu simpla dorinţă de a scăpa din încercuire. Forţa combativă germană aproape că şi-a încetat existenţa, fiind atacată dur de unităţi româneşti dotate cu armament greu. Cu toate acestea, profitând de faptul că românii nu au aviaţie de vânătoare de noapte şi că proiectoarele artileriei anti-aeriene fuseseră aproape toate avariate în timpul luptelor, germanii au continuat să bombardeze noaptea, în formaţiuni mici, de 1-2 avioane. În Bucureşti, toţi germanii sunt deja arestaţi, mai puţin cei aflaţi în cele patru clădiri oficiale ale Legaţiei. După calculele SSI, aproximativ 600 de diplomaţi şi agenţi Gestapo şi Abwehr, împreună cu un număr necunoscut de colaboratori români sunt baricadaţi şi înghesuiţi în aceste clădiri. Omologii lor români din Germania şi din celelalte ţări axiste fuseseră arestaţi încă din ziua de 24 august, însă la Bucureşti noul guvern instaurat nu s-a decis ce să facă cu ei. Legaţia Regală a Suediei preia interesele diplomatice ale Germaniei în România, dar nu poate evacua diplomaţii fără permisiunea românească.

Duminică, 27 august 1944:liniştea bate la uşă

Ultimele două avioane germane sunt doborâte de pe cerul Capitalei[12]. Forţa combativă aeriană a generalului Gerstenberg a încetat să existe. Supravieţuitorii încearcă să se retragă înspre Ploieşti, dar sunt încercuiţi şi arestati. Radio „Berlin”, ca şi cum în România nu s-ar întâmpla mai nimic, transmite că:„Noul guvern naţional va acţiona în curând, însă deocamdată are motive bine definite care-i impun să-şi ţină secrete planurile şi sediul”.În Bucureşti, apare zvonul că apa e otrăvită. Postul de radio „Dunărea” insistă că „nu există niciun fel de capitulare”.Românii trimit două delegaţii:una la Moscova şi una la Foggia. Prima este însărcinată să negocieze termenii armistiţiului, iar cea de-a doua – formată doar din căpitanul Bâzu Cantacuzino însoţit de locotenent-colonelul James Gunn, cel mai înalt grad dintre ofiţerii americani prizonieri în România – este menită de a stabili un contact cât mai rapid şi cât mai solid cu forţele anglo-americane pentru a contracara pe cât se poate viitoarele abuzuri ale celor care vor dicta condiţiile armistiţiului.

Spre seară, primele unităţi sovietice intră în oraş.

Luni, 28 august 1944:ziua noilor musafiri

Radio „Berlin” comentează condiţiile armistiţiului transmis de agenţia sovietică TASS. „Aceasta este primul pas spre încorporarea României la Uniunea Sovietică. Acelaşi procedeu a fost întrebuinţat şi la încorporarea statelor baltice”.Radio „Dunărea” o ia razna şi anunţă:„Regele trădării a fugit în Turcia! Guvernul trădător a părăsit capitala! Ofiţerii care s-au predat ruşilor au fost executaţi, iar armatele româneşti ajunse pe mâna sovieticilor au luat drumul pierzării spre Siberia, la muncă silnică. Preoţii sunt răstigniţi, copilele sunt batjocorite, satele sunt arse. Guvernul de trădători a deschis toate puşcăriile. [...] Nu vă lăsaţi ademeniţi de iscăliturile imbecililor senili, ca Maniu şi Dinu Brătianu care au trădat ţara. Ascultaţi sfaturile posturilor noastre şi salvarea va veni curând. Horia Sima, Comandantul «Gărzii de Fier» a organizat totul pentru continuarea luptei. Legionari, oriunde vă aflaţi, luaţi contact între voi şi formaţi grupuri tari. [...] Acest rege care putea fi un rege şi mai mare a adus ruşinea neamului nostru odată cu exilul lui. Pedeapsa lui Dumnezeu a început. [...] Popor Român, cu Dumnezeu înainte. Trăiască Legiunea şi Căpitanul”.

Alte grupuri tari – şi anume sovietice – se formează în Bucureşti. Apar peste tot filtre de circulaţie pietonală şi automobilistică controlate de ostaşi ai Armatei Roşii, unii dintre aceştia fiind sub influenţa alcoolului. Se dau lupte grele în jurul Ploieştiului, unde germanii încearcă cu disperare să menţină controlul asupra rafinăriilor. Ultimii barili de ţiţei încearcă să plece către Reich. Toate navele fluviale germane de pe Dunăre se grupează în jurul unui convoi de aproximativ 60 de barje şi forţează trecerea pe lângă Turnu Severin. Sunt bombardate de către cinci bombardiere româneşti însoţite de avioane de vânătoare şi o parte din ele sunt incendiate.

Marţi, 29 august 1944:prima poveste adevărată

Bucureştenii află pentru prima dată amănunte despre actul de la 23 august spre seară, de la Radio Istanbul. Lt-col britanic De Castelain, fost prizonier al regimului Antonescu, eliberat imediat şi trimis oficial de către Regele Mihai în Turcia încă din 24 august, povesteşte pentru ascultători faptele la care a fost martor.

Miercuri, 30 august 1944:vin americanii

Primul avion de vânătoare american P 51 Mustang aterizează la Bucureşti, pilotat de Bâzu Cantacuzino. El precede alte două bombardiere americane pline cu reporteri, militari şi trimişi oficiali ai guvernului Statelor Unite. Printre ei se afla şi şeful OSS Frank Wisner, trimis ca să organizeze repatrierea rapidă a piloţilor americani căzuţi în România, înainte de a fi „eliberaţi” de sovietici. Pentru încă două zile continuă o situaţie paradoxală:Bucureştiul era gazda trimişilor americani, ruşi, dar şi germani, care încă nu fuseseră evacuaţi din clădirile Legaţiei germane. Sătui de indecizia românilor, sovieticii hotărăsc ca în ziua de 2 septembrie să termine cu luxul convenţiilor diplomatice şi decid să evacueze clădirile. Înainte de ultimatum, Ministrul plenipotenţiar al celui de-Al Treilea Reich, Manfred von Killinger, are o cădere nervoasă şi încearcă să-i omoare cu mâna lui pe toţi cei aflaţi în Legaţie în numele Führerului. Nu reuşeşte decât să-şi ucidă secretara, după care se sinucide.

Cu o zi înainte de lichidarea Legaţiei, un român din Grupul Etnic German, Erwin Konnerth, reuşeşte să se strecoare afară din clădire şi să-şi croiască drum până la Berlin, de unde povesteşte pentru Radio „Berlin”, la data de 1 octombrie 1944, povestea sa. Este ultima relatare germană despre evenimentele de după 23 august şi singura venind dinspre partea germană. Eliminând stridenţele, ne putem chiar transpuneîn postura cuiva care a stat închis nouă zile într-o clădire a unei capitale inamice:

„Demonstraţiile au început în timpul nopţii de 23 august, când se spărgeau ferestrele şi când au început să se tragă focuri de armă. Poliţia română mă căuta, iar eu am reuşit să ajung la Legaţia Germană. Nouă zile după trădarea Regelui, am putut să scap din Legaţie după ce am dat 120.000 lei primului locotenent din garda română. În timpul şederii mele în Legaţie, am văzut evreii din Bucureşti înarmaţi cu pistoale şi puşti, făcând parte din poliţia auxiliară. Am văzut, de asemeni, mulţi copii înarmaţi care trăgeau în aer fără niciun motiv. Când am trecut cu maşina mea prin Bucureşti, am putut vedea diferite magazine jefuite.

În timpul şederii mele în legaţie, trupele sovietice au intrat în oraş. În ziua următoare sosirii lor, preţul pâinii s-a urcat de la 38 de lei la 2.000 de lei. Majoritatea populaţiei, înspăimântată, a părăsit oraşul. Restaurantele din Bucureşti erau pline până la refuz de soldaţi sovietici, cari mai ales beau fără să plătească. După amiază, nimeni nu se mai vedea pe străzi, numai ruşi şi membri ai poliţiei nord-americane care sosiseră cu avioanele. După protestul rusesc, aceştia au trebuit să părăsescă Bucureştiul.

Membrii legaţiei germane şi câteva sute de de supuşi germani care se refugiaseră în Legaţie au fost duşi sub control sovietic la liceul Mihai Viteazul. În acest timp, eu am părăsit Bucureştiul cu maşina mea, plecând spre Sibiu. În drumul meu, a trebuit să dau încă de patru ori sume considerabile gărzilor române.

Când am sosit la Sibiu, era linişte. Autorităţile române de acolo s-au purtat extrem de corect cu germanii. Ei sperau – ca mulţi alţi români – că soldaţii germani vor sosi şi vor împiedica înaintarea sovietică. Imediat ce unităţile motorizate ruseşti – printre ele tancuri de 52 de tone – au trecut toată ziua pe străzile Sibiului – înfăţişarea oraşului s-a schimbat. Gloata românească intrase în acţiune. Criminalii eliberaţi de la penitenciarul din Aiud au sosit în oraş, purtând banderole roșii în semn de decoraţie. Ei defilau pe străzi în timp ce populaţia se ascundea”.[13]

Foto:Bâzu Cantacuzino (dreapta) și lt. Col. James Gunn pozând pentru propaganda aliată în ziua de 2 septembrie 1944

Ştirile despre România încep să fie din ce în ce mai mici

Odată cu avansarea trupelor româno-sovietice înspre Ungaria, postul de radio „Ilse zwei” şi-a întrerupt emisiile, în schimb „Dunărea” şi „Berlin” au continuat să emită în limba română scurte ştiri de câteva zeci de minute pe zi. „Dunărea” era ceva mai creativă, „Berlinul” preferând rolul unui uriaş care vorbeşte despre furnici. Încep să fie aruncate din avion manifeste pro-germane în limba română. Acestea sunt mult mai bine scrise decât ştirile de la radio, dar soluţia pe care o oferă este o pură utopie, în care extrem de puţini români au crezut. Iată transcrierea primului manifest, consemnată într-unul din primele rapoarte ale Jandarmeriei despre nocturnele răspândiri aeriene de propagandă germană.

TEXT MANIFEST [14]

Ofiţeri şi soldaţi români:

Nu uitaţi că aţi luptat cot la cot trei ani cu camarazii voştri Germani. În clipa de gravă cumpănă Armata Germană se uită cu respect la bravii soldaţi Români cari trei ani de zile au înţeles să ducă cea mai glorioasă luptă din istorie.

Evenimentele în curs le vom decide la faţa locului.

Hotărârea luată în aceste zile va decide asupra onoarei de arme, atât a poporului Român cât şi a celui German, Armata Germană nu va îngădui nici unui soldat să tragă într-un ostaş Român, fie el soldat sau ofiţer. Aşteptăm deci în disciplină şi cu judecată cumpănită dezvoltarea lucrurilor. Dorinţa noastră este ca să nu curgă sânge nici de Militari şi nici de persoane civile. Nu vă lăsaţi ademeniţi de agenţii comunişti şi nu ascultaţi cuvintele unor nesocotiţi fără simţul realităţii.

Camarazi de luptă, Ofiţeri şi Soldaţi:

Cu bunăvoinţa reciprocă întemeiată pe înţelegerea desăvârşită şi respectul dintre noi dobândit şi pecetluit de sângele vărsat cu dărnicie de cei mai buni fii ai popoarelor noastre, înfrăţite atât în glorie cât şi în suferinţă pentru a asigura viitorul Ţărilor noastre şi a copiilor noştri, vom ajunge la o bună soluţie a situaţiei actuale.

Nimeni nu va provoca şi nimeni nu va trage neprovocat. Onoarea fiecărei Armate, Română şi Germană, nu ne poate îngădui să pricinuim o baie de sânge sau incidente care mai târziu nu vor provoca decât regrete.

Să respectăm onoarea ostaşilor noştri şi să nu mânjim gloria neprihănită a armatelor noastre din zilele grele şi de biruinţă.

TRĂIASCĂ ROMÂNIA ŞI GERMANIA!

Radiourile finanţate de Germania continuă să îi slujească cauza. La 5 septembrie, „Dunărea” anunţă că:„În cursul săptămânii trecute s-a întrunit la Moscova o comisie a muncii pentru Siberia Centrală şi Orientală. În această întâlnire s-a hotărât să se ceară României 1.500.000 de oameni:ingineri, arhitecţi, tehnicieni şi muncitori”.La 7 septembrie însă, ştirea le iese excelent, oglindă vie a proverbului conform căruia gura păcătosului adevăr grăieşte:„Şi cine e trimisul ţării să se înţeleagă cu Moscova? Cui i s-a dat toată încrederea acestei misiuni? În ce mâini au încăput interesele ţării? În acelea ale domnului Pătrăşcanu a cărui celebritate lipsită de onoare nu merită să fie amintită. Agent al Moscovei, comunist şi în prezent omul de încredere căruia i s-a încredinţat viitorul României. Şi între timp hoardele sovietice nu se mărginesc să depoziteze numai pe soldaţii români dezarmaţi, ci şi populaţia, mai ales din Moldova”.

La 10 septembrie se remarcă un nou apel agitat:„Fraţi creştini din România, groaznic blestem a căzut pe capetele voastre:blestemul de a fi trădaţi şi de a fi puşi apoi să luaţi arma împotriva singurului apărător al pământului vostru, împotriva poporului german”.

Sfârşitul

Posturile germane vor continua să emită până în ultimele zile ale războiului. Situaţia era fără de ieşire pentru ei. Nu aveau de ales decât să empatizeze cu Fuhrerul şi să-i urmeze exemplul, acela de a trăi cât mai mult în lumea lui paralelă.

Efectul lor a fost, până la urmă, absolut nesemnificativ.

[1]Italia încetase să mai conteze ca forţă combatantă, mai ales după data de 4 iunie când Roma fusese eliberată.

[2]Luptele Wehrmachtului în România 1944 – Lt. Col. Klaus Schönherr – Editura Militară, 2004. pag 89.

[3]Idem, p. 134.

[4]CNSAS, Fond documentar D 012256, pag. 8.

[5]Textul se referă la proclamaţia citită de Pietro Badoglio din 25 iulie 1943, difuzată la „Ente Italiano per le Audizioni Radiofoniche, după prima arestare a lui Mussolini.

[6]CNSAS, Fond documentar D 012256, pag. 9.

[7]Arhiva MAE, fond 71+1939 E9, vol 383, pag. 57.

[8]Aeronautica Română în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, p. 283 – A. Pentelescu, M. Nicoară. Editura Editgraph, Buzău, 2011. Pag 283

[9]Luptele Wehrmachtului în România – Lt. Col. Klaus Schönherr – Editura Militară, 200, pag. 141.

[10]CNSAS, Fond documentar D 012256, pag.10.

[11]CNSAS, Fond documentar D 012256, pag. 20.

[12]Aeronautica Română în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, p. 283 – A. Pentelescu, M. Nicoară. Editura Editgraph, Buzău, 201. Pag. 284.

[13]CNSAS, Fond documentar D 012256, pag. 41.

[14]CNSAS, Fond documentar D 07349, vol 18, pag. 89.