Amurgul zeilor: apocalipsa vikingilor

Potrivit marii înțelepte a poemului Völuspá, apocalipsa nordicilor va fi prezisă de sosirea unei ierni monstruoase, filmbulvetr, care va ține de trei ori mai mult decât o iarnă normal. Va fi cumplit de frig și va ninge fără oprire, iar soarele nu se va mai zări deloc.

Cumplita vreme va fi însoțită și de un mare haos pe plan moral, căci, potrivit lui Snorri care citează același poem, frații se vor ucide între ei, lumea va uita de legături de sânge și nimeni nu va mai avea pic de milă față de semeni. Spectacolul apocaliptic devine din ce in ce mai bizar:lupii înghit soarele și luna, stelele dispar din ceruri. Un mare cutremur – poate o ultimă zvâcnire a lui Loki – va zgudui atât de tare pământul încât copacii vor fi smulși din rădăcină și munții se vor prăbuși. Toate legăturile, fie natural, sau morale, vor fi cu alte cuvinte înlocuite de o confuzie generală.

Nici divinitatea nu va fi scutită de haos. Să amintim aici că în vechile surse nordice zeii apar metaforizați prin expresii care fac referire la conexiuni:sunt zeii legăturilor, divinitatea este cea care tine lumea laolaltă. Giganții și monștrii pe care zeii încercau să-I țină sub control vor avea acum cale liberă:lupul Fenrir se va slobozi și va umbla prin cer și pe pământ cu flăcări zvâcnindu-I prin nări și ochi. Șarpele din Midgard se va plimba nestingherit, distrugând și otrăvind totul în cale. Gigantul Hrym cârmuiește temuta corabie Naglfar. Cerurile se despică, lăsându-I să înainteze pe uriașii din Muspell, printre care și Surtr cel înflăcărat. Cu toții traversează Bifröst-ul, curcubeul care leagă Asgard-ul de Midgard, dar acesta se crapă sub greutatea lor. Pe câmpia numită Vigrid, inamicii zeilor se pregătesc pentru marea bătălie.

Potrivit Völuspei, în Asgard Heimdall sună cornul, Odin se sfătuiește cu capul piticului Mimir, iar arborele Yggdrassil se clatină. Heimdall joacă un rol foarte important în apocalipsă, pentru că el cheamă zeii la luptă, o luptă finală descrisă ca o sumă de mai multe bătălii individuale. Odin se războiește cu lupul Fenrir, Thor îl înfruntă pe șarpe, iar Heimdall își măsoară forțele cu Loki.

Zeul Tyr are și el un adversar de temut în câinele monstrous Garmr, care fusese înlănțuit la poarta lui Hel până atunci. Zeul acesta nu apare foarte des în miturile nordice, dar avea o semnificație majoră, ziua de marți primind numele său, precum și runa T, regăsită adesea inscripționată pe arme. Tyr împărtășește o lungă poveste cu lupul Fenrir, pentru că dintre toți zeii doar el are curajul de a-l hrăni. De două ori au încercat să înlănțuie creatura, căci devenea din ce în  ce mai mare și mai terifiantă, iar în cele din urmă le solicită dwarfilor  fabricarea unei opreliști magice alcătuite din cele mai de neînchipuit lucruri cu putință:sunetul unui pas de pisică, barba unei femei, rădăcina unui munte, măruntaiele unui urs, respirația unui pește și saliva unei păsări. Lațul se dovedește a fi extrem de puternic, iar lupul este suspicios. Le spune zeilor că va accepta să-l lege doar dacă unul dintre ei îndrăznește să pună mâna între fălcile sale.

Pentru a pecetlui întelegerea, care simbolizează de fapt triumful ordinii asupra haosului, Tyr își sacrifică brațul. Dar acum, la Ragnarök, Fenrir, ca toate celelalte creaturi, se eliberează și aruncă lumea în haosul primordial. În cruntele bătălii dintre zei și monștri toti vor pieri, iar finalul apoteotic îl decide Surtr, care aruncă în flăcări toată suflarea, ne povestește aceeași Völuspa. Soarele se înnegrește, pământul se scufundă, stelele dispar de pe cer, focurile sufocă văzduhul.

Se pare că ideea de Ragnarök era una destul de răspândită printre scandinavi, și nu doar un motiv literar. Poetul Snorri menționează nu doar o dată anumite credințe populare care vorbesc despre o astfel de apocalipsă, care, deși plasată foarte departe în timp, se apropie cu pași repezi. De pildă povestește la un moment dat despre corabia Naglfar, cum că era construită din unghiile morților, și deci va dura foarte mult până va fi terminată. Iar oamenii o pot amâna tăind unghiile morților, pentru a mai reduce forțele întunericului. În mod asemănător, după ce lupul Fenrir îl va devora pe Odin, fiul zeului, Vidar, îl va răpune la rându-i pe monstru rupându-i fălcile. Pentru a face asta, trebuie să se folosească de încălțări rezistente, ca să-și pună piciorul în gura lui. Oamenii iarăsi pot ajuta la confecționarea încălțărilor, prin mici bucăți de piele rămase de la meșteșugari.

Ragnarök este așadar nu numai sfârșitul omenirii, ci și al zeilor și eroilor, incluzându-i pe einherjar. Un cataclism absolut. Dar scalzii nu se mulțumesc, ci se întreabă ce ar putea urma. Snorri continuă povestea descriin niște tărâmuri care parcă amintesc întrucâtva de infernul creștin al lui Dante. Pe plaje cu cadavre se hrănesc șerpi vicioși, printre care oribilul Nidhögg. Dar astfel de referințe apar și în Völuspa, Snorri este doar cel care le plasează după Ragnarök, ca și cum ar fi o viziune a vieții de apoi.

Oracolul din poem începe și ea să descrie la un moment dat niște peisaje idilice, care iarăși fac trimitere la noul cer și pământ de sorginte creștină. Pământul răsare din ape înverzit, iar asenii vor reapărea și vor citi în rune. Suferinta va trece și Baldr, zeul luminii, se va întoarce și el. Un manuscris de mai târziu include o strofă care conține un element oarecum nepotrivit în toată narațiunea. Se anuntă sosirea cuiva foarte puternic la momentul marii judecăți, un înțelept foarte puternic stăpân peste toate. Este o referire certă la apocalipsa creștină, de altfel literatura nordică suferă în ansamblul său de această infuzie de păgânism și creștinism, astfel că nu putem cunoaște sigur cum își închipuiau Ragnarökul vikingii din secolele VIII-IX. Putem doar specula, pe baza poeziei scaldice și a Eddelor, că ar fi avut o viziune mult mai sumbră asupra desfășurării sale, lipsită oarecum de speranțele creștine ale învierii care își vor face loc mai târziu în mentalul colectiv. Il putem suspecta și pe Baldr de o fuziune cu Iisus...

Völuspa, Prezicerile vizionarei, ne prezintă cam ce idei circulau prin lumea nordică în secolele XI-XII, dar desigur, unele dintre acestea erau mult mai vechi. În linii foarte mari, apocalipsa Ragnarök este o consecință a unui eveniment primordial, de o însemnătate crucială în cosmogonie. Vizionara ne povestește că la începuturi a fost o epocă de aur, de fericire pură, din toate punctele de vedere, o fericire absolută care a fost întreruptă de venirea celor trei fete uriașe, nornir, divinitățile care stăpânesc destinul. Odata cu ele intervine un eveniment capital, pe care diversele versiuni ni-l echivalează cu un gest fatidic si tragic.

Este vorba despre un sperjur de care s-au făcut vinovați zeii, o nerespectare a cuvântului dat, noțiune fundamentală în acest univers mental. Pe scurt, Odin a ordonat uciderea unui personaj feminin, pe nume Gullveig, ceea ce a provocat prima mare bătălie din lume, dintre aseni și vani, responsabilă pentru căderea din eternitate în timp. Își face loc în lume destinul, împingând istoria spre sfârșitul său îngrozitor, înfăptuit prin Ragnarök, finalul destinului puterilor supreme.

Dar Ragnarök joacă și rolul unei purificări universale, un catharsis. Dincolo de posibilele influențe creștine, funcționează totuși, ca în orice cosmogonie, un principiu de simetrie care presupune renașterea lumii din cenușă, regenerarea. Oamenii vor renaște și ei datorită cuplului Lif (viață) și Lifthrasir (dornic de viață), care au supraviețuit la adăpostul marelui frasin Yggdrassil.