America și noua competiție strategică: reîncepe bătălia pentru Europa Centrală și de Est

La începutul lunii iunie Wess Mitchell, Asistentul Secretarului de Stat pentru Europa, lansa la Fundația Heritage în Washington D.C. strategia administrației americane pentru bătrânul continent. Pe parcursul săptămânii trecute, el s-a aflat pe rând la București, Praga și Bruxelles pentru a vorbi despre urgența timpului nostru: apărarea Vestului. Din perspectiva Departamentului de Stat, la Marea Neagră, apărarea Vestului ține prioritar de consolidarea ecosistemului instituțional care luptă împotriva corupției, de întărirea statului de drept, dar și a proiectelor de infrastructură și a gazoductelor care smulg Europa de sub influența deopotrivă ideologică și fizică a marilor puteri iliberale (Rusia și China).   

Discursul de la București al lui Wess Mitchell, Asistentul Secretarului de Stat al SUA trebuie așezat în contextul mai larg al demersului de definire a unei strategii pentru Europa. Se remarcă ancorarea acestuia în memoria instituțională profundă a administrației americane, în etosul bipartizan, în vocea establishmentului.

Wess Mitchell, Asistentul Secretarului de Stat pentru Europa

Reflectă spiritul și litera documentelor strategice recente ale Pentagonului și Casei Albe. Acest din urmă aspect nu este deloc unul întâmplator, mare parte din diagnoza dezvoltată în cartea scrisa alături de Jakub Grygiel – The Unquiet Frontier. Rising Rivals, Vulnerable Allies and the Crisis of American Power (tradusă recent și în limba română) – fiind absorbită la nivelul Strategiei de Securitate Națională (NSS). În martie 2016, cel care avea să devină ulterior autorul principal al NSS, generalul H.R. McMaster scria o recenzie simbolică în The Wall Street Journal în care îmbrățișa multe dintre ideile lui Wess Mitchell și Jakub Grygiel observând faptul că “foarte probabil istoricii vor considera invazia Ucrainei de către Rusia în 2014 drept finalul epocii post’Război Rece. Iar modul în care America și aliații săi vor răspunde amenințărilor va determina dacă ordinea globală care a prevenit conflictul între marile puteri timp de șapte decenii va supraviețui sau prăbuși.” Sunt rânduri care rezumă punctul de plecare al priorităților operaționale pe care Wess Mitchell le vede pentru relația Americii cu Vechea și Noua Europa într-un mediu de securitate redefinit de șocul anexării Crimeei. Programatic, misiunea sa continuă etapele fundamentale de coagulare a comunității atlantice: ”după 1945, sarcina a fost una de creație. După 1989 a fost una a lărgirii, de extindere a libertății către fostele națiuni captive ale Estului Europei. Sarcina timpului nostru este una a prezervării – de mobilizare si conservare a Vestului,” spunea Wess Mitchell în noiembrie anul trecut în momentul preluării mandatului de Asistent al Secretarului de Stat pentru afaceri europene si euroasiatice.

Dar acesta este și mesajul de fond care a rezonat săptămână trecută la București, la Praga sau Bruxelles - acela al “apărarii câștigurilor pe care le-a făcut Vestul, al apărării a tot ceea ce este reprezentativ pentru noi ca națiuni, alianțe sau civilizație politică”. Prioritatea cade pe consolidarea și întărirea frontierei geopolitice, a Flancului Estic, într-un moment în care Europa redevine un spatiu al competitiei pentru înfluență geopolitică între marile puteri. În general, pregătirea Vestului pentru această bătălie este percepută drept “misiunea centrală a politicii externe a SUA de astăzi”.

Avertismente din istorie

Sunt câteva lecții desprinse din istoria Europei Centrale care ghidează narațiunea strategică a Departamentului de Stat în interacțiunea cu Europa extinsă. De exemplu, consecințele izolaționismului SUA din perioada interbelică, precum și ideea că slabiciunea este în sine provocatoare și invită la agresiune: “după ce a contribuit la formarea Cehoslovaciei, America și aliații săi occidentali s-au reorientat spre interior, adoptând politici de izolare și pacifism. Aceasta s-a dovedit a fi o greșeală catastrofală. Slăbiciunea noastră a fost provocatoare. Statele mici din Europa Centrală erau imposibil de apărat militar fără alianțe. Observatorii germani din anii ‘30 aveau un cuvânt pentru aceste state mici - Saisonstaats - state sezoniere. Când anotimpul geopolitic s-a schimbat, Germania și Rusia devenind prădătoare, toate statele mici au dispărut,” a spus Wess Mitchell in discursul sau de la Praga.

O altă lecție extrasă din experiența interbelică este convingerea că într-o competiție strategică inițiativa nu poate fi lăsată adversarilor, altfel riscul este acela de a pierde teren în fața “rivalilor hotărâți. În interbelic, ne-am spus că bătălia strategică pentru Europa Centrală s-a terminat. Dar în timp ce Occidentul dormea, adversarii au continuat să lucreze, întărindu-și ideologiile, consolidându-și arsenalele și purtând campanii din interior pentru subminarea regimurilor Europei Centrale”.

Sensibilități istorice profunde colorează și percepția față de România văzută ca “un simbol puternic al libertății occidentale pe frontiera estică”, de “poartă istorică spre Europa Centrala și Balcani”, într-un spațiu aflat la răspântia unor imperii care și-au disputat controlul asupra gurilor Dunării sau asupra strâmtorilor turcești.

Ulterior în discursul de la Bruxelles, Wess Mitchell avea să reamintească despre reconstructia și securizarea Europei postbelice - o lecție fundamentală în stabilizarea unui continent ale cărui dileme geopolitice generaseră două războaie mondiale: “prin reconstrucția Europei, America a vrut să se asigure că nu va trebui să mai intervină într-un alt război european. Obiectivul nostru a fost întărirea Vestului, economic și militar, pentru descurajarea unui conflict înainte ca el sa înceapă. Am înțeles în 1948 ceea ce am eșuat să vedem în 1918: competiția strategica va continua, chiar daca armele încetaseră să mai tragă. Și mai mult, am înțeles că trebuia să rămânem angajați pe termen lung pentru a câștiga această competiție. Așadar este mai bine să fim în Europa și să descurajăm amenințarile decât să așteptam ca ele să intre în metastază și să trebuiască să intervenim în condiții defavorabile.”

Nu în ultimul rând, invocarea experienței colective a Vestului in sensul modern al termenului, al coagulării unei comunități strategice are rolul de a pregăti terenul pentru misiunea timpurilor noastre – rezistența în fața revizionismului contemporan: “întrebarea pentru generația de astăzi nu diferă de cea cu care americanii și europenii se confruntau în 1948. Competiția strategică se apropie de punctul de fierbere. Și o să fie cu noi pe termen lung. Avem voința și resursele de a ne implica în aceasta și de a câștiga competiția pe termen lung? ” Este întrebarea fundamentală nu doar pentru Vechea și Noua Europă, dar și pentru mindset-ul care tinde să domine tot mai mult anumite colțuri ale administrației Trump – platforma America first.

Ciocnirea civilizatiilor politice

Mesajul pe care Departamentul de Stat l-a proiectat la Bucuresti si Praga trimite la o confruntare între civilizații politice. Pe de o parte Occidentul înteles ca “spațiu al libertății ordonate, apărat de state puternice reunite în ligi și alianțe. Vestul înseamnă separația puterilor pentru a proteja libertatea indivizilor și a comunităților, dar și alianțe care să protejeze națiunile care păstrează aceste libertăți.” De cealaltă parte se află adversarii Vestului, marile puteri iliberale, promotori ai unui model politic așezat pe coordonate opuse democrației liberale - autoritarism, forță brută, subordonarea individului în fața autorității centrului, cleptocrație. De aceea presiunea este mai intensă ca niciodată la frontieră, în mărginimile Vestului unde spațiul de manevră, oportunitățile și breșele puterilor iliberale pentru diluarea tușelor occidentale sunt în creștere. “Ne confruntăm cu concurenți foarte reali pentru influență în Europa Centrală. Există, bineînțeles, Rusia, care folosește monopolul energetic, banii negri, amenințările militare și hibride pentru a-și forta vecinii într-un tip de vasalitate. (…) China este și ea aici în Europa Centrală - puțin mai mult în fiecare an. Aceasta folosește o diplomație a datoriilor pentru a crea dependențe care vor deveni parghii de influență foarte reale asupra guvernelor și societăților din Europa Centrală, ” spunea Asistentului Secretarului de Stat pentru afaceri eurasiatice la Praga. Pe acest fond imaginea consolidării unor bastioane care să contrabalanseze cocktailul toxic al influenței ruse și chineze, inclusiv în bazinul Mării Negre. De exemplu, China lucrează preponderent prin proiecte de infrastructură economică, dar decontul rămâne unul profund geopolitic: “Așa-numitele inițiative 16+1 și One Belt One Road ale Chinei sunt proiecte geopolitice menite să cultive influență și să slăbească solidaritatea occidentală. Trebuie să oferim alternative viabile statelor vulnerabile pentru a le ține ancorate în Occident, altfel riscăm să le pierdem ”, spunea Wess Mitchell în discursul de la Fundatia Heritage, in Washington D.C., la inceputul lui iunie când prefața strategia administrației față de Europa.

Competiția depășește granițele spațiului militar, revărsându-se tot mai mult spre nișe tradițional civile, mixând politicul cu economicul și socialul. Energia, corupția, proiectele de infrastructură sunt “armele” predilecte ale unui război care se poartă altfel. Decisivă rămâne componenta de “inimi și minți”, bătălia vizibilă și invizibilă, războiul surd din fiecare zi care se poartă pentru influențarea opiniei publice, pentru orientarea societăților și ancorarea lor într-o anumită civilizație politică.

Un semnal de alarmă profundă a fost cel privind pericolul dezoccidentalizării Europei Centrale și de Est. Virusul și tentațiile iliberale pătrund tot mai adânc în regiune. Asistentul Secretarului American pentru Europa a avertizat că ne aflăm într-un moment în care “pierdem influența strategică în Europa Centrala și de Est” concomitent cu “o creștere măsurabilă a influenței ruse și chineze.” “Ideile Estului autocratic nu trebuie să prindă rădăcini native în Europa Centrală” reamintindu-le cehilor, slovacilor, polonezilor, ungurilor, românilor, bulgarilor, croaților și slovenilor că au optat pentru patrimoniul occidental înscris în Tratatul de la Washington, actul fondator al NATO care obligă statele membre “să apere libertatea, moștenirea comună și civilizația popoarelor lor fondate pe principiile democrației, libertatea individului și statul de drept”. România este și ea văzută prin această lentilă mai largă a apărării Vestului. “Forța insidioasă a corupției” șubrezește din interior capacitatea defensivă a unui stat, amplificându-i vulnerabilitățile și expunându-l la interferență externă. Pe acest fond, lupta împotriva corupției capată o miză strategică în bătălia extinsă dintre Vest și revizionismul iliberal practicat de Rusia și China și este văzută ca un mijloc de neutralizare a “vulnerabilităților pe care puteri ostile le-ar folosi pentru a va submina statul din interior”. Instituțiile anti-coruptie, statul de drept fac parte din zestrea genetică a democrației liberale și se află în prima linie de apărare a ceea ce înseamnă să fii occidental: “înfiinţarea de către România a instituţiilor anti-corupţie atestă faptul că românii sunt curajoşi în apărarea libertăţilor câştigate în 1989. Oamenii cinstiți și curajoși din aceste instituţii şi din sistemul judiciar trebuie să apere primatul legii asupra politicii. (…) Nimeni nu este mai presus de lege. Aceasta este esenţa a ceea ce înseamnă să fii occidental.” Este un avertisment clar împotriva subordonării justiției de către politic, o tendință tot mai vizibilă în aceste zile, mai ales pe malurile Dâmboviței.

Instrumentele de apărare a frontierei occidentale sunt deja tradiționale. În sfera militară avem întărirea prezenței americane în Est (prin desfășurarea in regim rotational al 4.800 de militari americani pe Flancul Estic și investiții de aproximativ 11 miliarde de dolari in Inițiativa Europeană de Descurajare), consolidarea pluralismului energetic al Europei (prin diversificarea surselor, denunțarea proiectelor care pun în pericol securitatea colectivă prin întărirea monopolului rusesc, în special Nord Stream 2 sau Turk Stream), dar și întărirea formatelor de cooperare regională. Din această ultimă perspectivă, un rol central îl are Inițiativa celor Trei Mări, îmbrățișată de Statele Unite anul trecut la Varșovia prin prezența președintelui Donald Trump, un format pe care România îl va găzdui în toamnă la București. De reținut este faptul că în optica administrației americane, Inițiativa celor Trei Mări nu este percepută într-un registru de sumă zero cu Vechea Europă, în competiție cu Uniunea Europeană. Dimpotrivă, miza unui astfel de proiect este tocmai acela de a stimula mai multă participare din partea UE, și în general a Occidentului, în susținerea unor proiecte de infrastructură care să conecteze mai bine Nordul cu Sudul și Vechea Europă cu Noua Europă. În bătălia pentru “influență pozitivă” în Europa Centrală și de Est, Inițiativa celor Trei Mări devine un proiect alternativ proiecțiilor Beijingului.

Obstacolele din interiorul Vestului

Rămâne de văzut cum toată această viziune generoasă, strategică, de mobilizare a Vestului rezistă la contactul cu impredictibilitatea comportamentală, cu inclinațiile disruptive ale unui președinte Donald Trump care nu de puține ori a acționat el însuși în sensul fragmentării blocului occidental. Ciocnirile de la G7, retragerea din acordul cu Iranul și potențialele sancțiuni asupra firmelor europene, războaiele tarifare cu aliații, nenumăratele poziționări contondente ale lui Donald Trump în raport cu aliații amenință să deraieze proiectul mobilizării Vestului. De multe ori ai impresia unei administrații în conflict cu sine însăși, străbătută de predispoziții profund contradictorii, atingând uneori accente bipolare – una este vocea establismentului și cu totul alta vocea președintelui. David Howell, o emblemă a conservatorilor britanici, remarca într-un articol publicat în Japan Times (intitulat sugestiv Washington: a tale of two governments), faptul că “lecția erei Trump ar putea fi aceea că guvernul care vobeste pe o singura voce și care transmite un mesaj coerent și unic - cel puțin în democrații – devine o realitate din trecut. Există prea multe miliarde de conversații in interiorul rețelelor guvernamentale, disputand si contestand permanent totul.”

O provocare la fel de consistentă este dată și de percepția care se dezvoltă în capitalele Vechii Europe față de pozițiile asumate de Statele Unite sub Donald Trump. Într-un discurs important despre rolul Berlinului în arhitectura europeana, Heiko Maas, ministrul de externe al Germaniei vedea retragerea Americii din acordul de la Paris, denunțarea acordului cu Iranul, dar și protecționismul economic de tip “America first” drept măsuri care “zdruncină certitudinea că noi și Statele Unite suntem aliați în lupta pentru multilateralism și pentru o lume bazată pe reguli. Și nu ar trebui să ne amăgim aici – această certitudine a fost deja atat de rău zdruncinată încât efectele se vor resimți dincolo de președintia Trump”. În consecință, el vorbește despre reajustarea și echilibrarea “parteneriatului transatlantic” și chiar de formalizarea unei “contraponderi europene asertive în momentul în care SUA depășesc o linie roșie”. În particular se văd rănile lăsate de summitul G7, distanța dintre Washington și o parte a Europei fiind în creștere: “Atlanticul a devenit și mai mare sub președintele Trump. (…) Ordinea globală pe care o știam, cu care ne-am obișnuit și uneori ne-am simțit confortabili – această ordine nu mai există. Piloni tradiționali ai predictibilității se prăbușesc sub greutatea unor noi crize și alianțe cu rădăcini care merg decenii în urmă sunt contestate cu viteza unui tweet ”.