⬆

„Aceasta va fi ultima noastră luptă”. Drumul către introducerea legii marțiale în Polonia

Autor: Michał Przeperski

Cu 40 de ani în urmă, pe 12 decembrie 1981, după ora 15.00, s-a luat decizia finală și s-au stabilit detaliile privind introducerea legii marțiale pe teritoriul Poloniei. Armata trebuia să preia controlul a mii de puncte strategice din toată țara, iar mii de polonezi aveau să fie internați, în vreme ce viața politică și socială urma să fie imediat suspendată. Acest lucru avea să se întâmple la miezul nopții, în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1981. Decizia aceasta și lunile de pregătire care au precedat-o au fost cel mai bine păzite secrete de stat. Informațiile legate de ele nu au putut ajunge, în primul rând, la conducerea Sindicatului Independent Autonom „Solidaritatea”, care în anii 1980-1981 a fost un puternic adversar politic al comuniștilor polonezi.

Tocmai apariția „Solidarității”, ca urmare a grevelor la nivel național din august 1980, a reprezentat începutul celei mai mari crize politice din istoria Republicii Populare Polone. Sindicatul, numărând aproape zece milioane de membri, i-a provocat pe comuniști, cerând reguli clare pentru exercitarea puterii, între care participarea cetățenilor la luarea deciziilor politice și lărgirea consistentă a sferei libertăților. Neputincioase, autoritățile trebuiau să fie de acord cu apariția sindicatului, ceea ce nu însemna că intenționau să-l și tolereze pe termen lung.

Deja la sfârșitul lui august 1980, Mieczysław Rakowski, la vremea aceea un influent jurnalist din Varșovia, declara că pentru a controla situația din țară, „Pacea de la Brest” era indispensabilă. El se referea la pacea dintre Germania și bolșevici încheiată în martie 1918, care a salvat revoluția din Rusia. Era sinonimul unui acord tactic făcut doar pentru a-l rupe cu brutalitate la momentul oportun.

Au trebuit să treacă șaisprezece luni până când statul și autoritățile militare s-au decis să folosească forța armată pe scară largă. Pe de o parte, a fost nevoie de mult timp nu numai pentru a depăși rezistența internă din cadrul Partidului Comunist, ci și pentru a se aduna suficiente forțe care să discrediteze – cel puțin parțial – „Solidaritatea” în ochii polonezilor.

În decembrie 1981, autoritățile Republicii Populare Polone s-au simțit suficient de puternice. Pe de altă parte, totuși, comuniștii polonezi aveau sentimentul înfrângerii. Wojciech Jaruzelski, care în decembrie 1981 deținea funcția de prim-secretar al Comitetului Central, prim-ministru și ministru al Apărării Naționale, a comentat acest fapt cu câteva zile înainte de 13 decembrie: „Este o rușine monstruoasă, macabră pentru partid, ca după 36 de ani de exercitare a puterii să trebuiască să fie apărat de miliție. Dar nu a mai rămas nimic în fața noastră. Trebuie să fii pregătit să iei decizia care să salveze ceea ce este esențial”.

Vara fierbinte a anului 1980

Vara lui 1980 a fost ploioasă, dar temperatura a crescut de la o săptămână la alta. Din fericire, la Jocurile Olimpice, desfășurate la Moscova, de la sfârșitul lunii iulie, Władysław Kozakiewicz a câștigat medalia olimpică de aur la proba de sărituri cu prăjina. Întregul stadion din capitala URSS îl susținea pe favoritul gazdelor, Konstantin Volkov, dar Kozakiewicz a fost cel care a câștigat războiul nervilor. Aterizat după un salt-record, de 5,78 metri, el a arătat publicului brațul îndoit din cot, prins cu celălalt braț, într-un gest de victorie, care este destul de frecvent considerat un gest jignitor.

La începutul lunii iulie, muncitorii din regiunea Lublin le-au arătat același gest autorităților poloneze. Acolo a izbucnit primul val de greve, cauzat de lipsa tot mai mare de alimente și de bunuri de larg consum, dar și de dezamăgirea generală față de politica făcută de echipa lui Edward Gierek. Marele proiect al unui salt în modernizare și al creșterii consumului a sfârșit prin a stârni pofte pe care comuniștii nu le-au mai putut satisface.

Dacă regiunea Lublin a fost temporar pacificată cu creșteri de salarii, în nord, pe țărmul Balticii, soluția nu a funcționat, Șantierul Naval Gdańsk intrând în grevă, acestuia alăturându-i-se și fabrici mai mici. Unul pentru toți și toți pentru unul, au strigat, și astfel a fost proclamată o grevă de solidaritate.

Muncitorii şi locuitorii din Gdańsk s-au adunat la apelul Sindicatului „Solidaritatea” în faţa Porţii nr. 2 a şantierului naval din Gdańsk, august 1980

Autoritățile se aflau într-o poziție foarte dificilă. Cu fiecare zi care trecea, grevele se înmulțeau în țară. La 24 august 1980, la o ședință a Biroului Politic, s-a luat în considerare posibilitatea utilizării forței pentru înăbușirea lor. Chiar și așa, existau obstacole; în sistemul juridic polonez nu era posibilă introducerea stării de urgență. Instituția constituțională a legii marțiale se impunea doar în cazul unei amenințări la adresa securității statului. Dar era posibil să ne imaginăm folosirea forței împotriva celor aproape 250.000 de greviști din toată țara? Nu.

Mai mult, pe măsura trecerii timpului, această soluție devenea din ce în ce mai greu de pus în practică. La 30 august, 700.000 de oameni au intrat în grevă. În plus, Gierek însuși nu dorea să folosească forța împotriva muncitorilor. Încă își amintea că el câștigase puterea după tragedia din decembrie 1970, care provocase 40 de morți.

Moscova și-a pierdut răbdarea cu vasalul nesupus. Discuțiile politice conduse de viceprim-ministrul Mieczysław Jagielski cu Comitetul de grevă al întreprinderilor din Gdańsk au avansat timid, dar, în cele din urmă, la 31 august, a fost semnat un acord cu greviștii. Autoritățile erau de acord cu cele 21 de revendicări formulate de greviști, între care cele mai importante erau dreptul de a înființa sindicate independente și dreptul la grevă. Câteva zile mai târziu, Gierek a fost înlocuit de Stanisław Kania.

Nașterea „Solidarității”

La începutul lunii septembrie, nimeni nu știa ce va urma. Nici liderii sindicali, nici reprezentanții autorităților comuniste și nici conducătorii Kremlinului, aceștia din urmă primind cu mare nemulțumire vestea compromisului care se făcuse în Polonia.

Curând după aceea, reprezentanții sindicatelor nou formate în toată țara s-au adunat la o întâlnire a delegaților sindicatelor independente la Gdańsk. Întrebarea principală era: să existe un singur sindicat sau o serie de mai multe și mai mici, independente unele de altele? Liderii charismatici ai grevei din Șantierul Naval Gdańsk, în frunte cu Lech Wałęsa, nu erau deloc dispuși să creeze o structură unică, la nivel național. Se temeau de slăbirea propriului mediu, din care se formaseră „Sindicatele Libere de pe Țărm”, în a doua jumătate a anilor '70.

Totuși, poziția fără echivoc de la Gdańsk a prevalat. În ciuda faptului că activiștii sindicali din toată țara nu se cunoșteau între ei, iar Serviciul de Securitate a încercat să contracareze fuziunea inițiativelor sindicale independente, a fost înființat un singur sindicat la nivel național. Așa s-a născut Sindicatul Independent Autonom „Solidaritatea”. Era 17 septembrie 1980.

Așa s-a născut o situație foarte periculoasă pentru comuniști. Nu numai că au fost forțați să accepte existența unei organizații civice autonome și independente, dar se confruntau și cu un adversar cu caracter național. Nu e de mirare că au decis imediat să testeze rezistența noii organizații. Acesta a fost scopul așa-zisei crize a înscrierii. La 24 octombrie 1980, Judecătoria Voievodală din Varșovia a înregistrat sindicatul „Solidaritatea”, dar a făcut-o arbitrar, fără a-i consulta reprezentanții, și modificându-i statutul. Reprezentanții instanței au completat documentul cu prevederea recunoașterii de către sindicat a rolului conducător al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (în polonă, Polska Zjednoczona Partia Robotnicza, PZPR). Nu a fost o decizie judecătorească independentă, ci o mișcare politică planificată de conducerea Republicii Populare Polone.

Stindard de luptă al Sindicatului „Solidaritatea”

„Solidaritatea” a perceput acest gest ca pe un atac la adresa independenței ei și a anunțat o grevă la nivel național în apărarea statutului, prevăzută pentru 12 noiembrie, făcând totodată apel la Curtea Supremă. Pe 10 noiembrie, însă, s-a ajuns la un acord: Curtea Supremă a înregistrat „Solidaritatea” cu statutul inițial, iar anexa acestuia era preambulul acordurilor din august, document al cărui conținut fusese stabilit de acord cu autoritățile comuniste.

PZPR, prins între focuri încrucișate

În toamna anului 1980, Kazimierz Barcikowski, membru în conducerea superioară a partidului, spunea: „Am recomandat membrilor de partid să se alăture unor noi sindicate. Dar se pune întrebarea dacă avem membri de partid în «Solidaritatea», sau [poate mai degrabă] «Solidaritatea» [are oamenii săi] în partid”. Astfel, pe de o parte, PZPR dorea să aplice tactica controlului organizației din interior. Opoziția legală anticomunistă fusese tratată în mod similar imediat după Al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, comuniștii nu puteau fi deloc siguri de propriii membri.

Polonezii părăseau în masă partidul. Deja, la sfârșitul anului 1980, aproape șapte milioane de polonezi erau deja înscriși în sindicatul „Solidaritatea”, iar numele liderului său – Lech Wałęsa – era pe buzele tuturor. Au apărut, astfel, doi poli de putere, comuniștii fiind nevoiți să se consulte cu sindicatul pentru majoritatea deciziilor referitoare la politica internă. Nu se punea problema folosirii efective a forței pentru a suprima revoluția Solidarității.

În aceste condiții, la Kremlin s-au auzit murmure de furie. La începutul lunii octombrie 1980, șeful KGB, Iuri Andropov, într-o discuție cu șeful Ministerului polon al Afacerilor Interne, Mirosław Milewski, a spus că nu există nicio alternativă la impunerea legii marțiale. Deși era prea devreme pentru asta, mașinăria fusese deja pusă în mișcare. Au fost întocmite primele liste de persoane destinate internării, iar planificatorii militari, sub atenta supraveghere a șefului Ministerului Apărării Naționale, Wojciech Jaruzelski, și a Serviciului de Securitate (în poloneză, Służba Bezpieczeństwa, SB) pregăteau deja linii directoare actualizate pentru introducerea legii marțiale.

Perioadele de relaxare în relațiile dintre autorități și „Solidaritatea” s-au împletit cu perioade de ascuțire a relațiilor reciproce. Vestea exercițiilor militare „Sojuz 80”, planificate pentru luna decembrie, a provocat o mare tensiune în rândul conducerii Republicii Populare Polone. Forma deloc ceremonioasă a comunicatului sovietic pe această temă lăsa loc bănuielii că în spatele manevrelor s-ar putea afla o intervenție militară sovietică. Punctul culminant al acestei crize a fost întâlnirea reprezentanților statelor membre ale Pactului de la Varșovia, organizată la Moscova la 5 decembrie 1980.

Delegația poloneză a reușit să convingă conducerea sovietică de faptul că polonezii vor face față crizei singuri, iar manevrele au fost anulate în ultimul moment. Oare armata sovietică chiar dorea să intre în Polonia sau era vorba doar de a pune presiune asupra conducerii poloneze? Certitudinea cu privire la acest subiect nu poate fi afirmată până în prezent.

Marea majoritate a liderilor Republicii Populare Polone, inclusiv Kania și Jaruzelski, și-au dat seama că intrarea trupelor sovietice nu va fi doar o înfrângere pentru Polonia, ci și sfârșitul carierei lor politice. În proporții diferite, acești doi factori au determinat opoziția lor față de intrarea armatei sovietice în Polonia. În conducerea Partidului Comunist au existat însă și oameni care erau înclinați să susțină invazia, văzând-o ca urmărirea propriilor interese.

Acest grup l-a inclus în principal pe șeful organizației de partid din Katowice, Andrzej Żabiński, și pe șeful organizației de partid din Varșovia, Stanisław Kociołek. Despre cel dintâi s-a spus chiar că toastează deschis pentru cea mai rapidă sosire a „prietenilor sovietici”. Lupta intestină dintre presupușii susținători ai intervenției și susținătorii altor mijloace de combatere a „Solidarității” a continuat până în toamna anului 1981.

Un acord încheiat în ultima clipă

În februarie 1981, Wojciech Jaruzelski a devenit prim-ministru al Republicii Populare Polone. Toată lumea din Polonia aștepta această schimbare; un militar de carieră, cu o carte de vizită exemplară, energic și hotărât – cineva ca Jaruzelski părea a fi soluția perfectă pentru problemele Poloniei anului 1981. Propaganda oficială sublinia originea nobilă a generalului și făcea aluzii fără echivoc la șederea sa în adâncurile URSS în anii 1939-1943. Dar, mai ales, Jaruzelski era un militar experimentat, având un punct de sprijin puternic nu numai la Moscova, ci și în țară, în structurile militare.

Întâlnire între şeful KGB, Iuri Andropov, şi liderul comunist polonez, Wojciech Jaruzelski

În situația în care țara era sfâșiată de greve și de dispute constante între autorități și „Solidaritatea”, armata rămăsese una dintre puținele instituții ale statului care au funcționat normal și fără perturbări. Acest lucru a dat speranța că administrația publică sub conducerea generalului prim-ministru va începe să funcționeze într-o manieră la fel de corectă și de eficientă.

Începutul anului 1981 nu a fost calm în Polonia. Nu e de mirare că Jaruzelski a cerut în discursul său „90 de zile de pace”. Apelul, însă, nu a rezistat probei timpului. La 19 martie 1981, la o ședință a Consiliului Național Voievodal de la Bydgoszcz, Jan Rulewski, Mariusz Łabentowicz și Michał Bartoszcz, trei activiști ai „Solidarității”, au fost bătuți de milițieni. Aceștia au ocupat sala de conferințe în semn de protest față de dezacordul autorităților cu privire la înregistrarea sindicatului „Solidaritatea țăranilor”.

Incidentul a fost aparent nesemnificativ, dar a făcut ca situația să escaladeze rapid. „Solidaritatea” a cerut imediat pedepsirea responsabililor cu bătaia celor trei. Autoritățile erau conștiente că nu pot da înapoi: pedepsirea unor milițieni îi putea determina pe ceilalți milițieni să nu mai asculte de reprezentanții armatei. Situația era în impas.

Tensiunea din țară a atins punctul maxim. Ani mai târziu, istoricii nu sunt încă capabili să răspundă clar la întrebarea cu privire la ce s-a întâmplat în Bydgoszcz. Cu toate acestea, merită să ne uităm la semnificația faptelor: în martie 1981 au fost organizate ample manevre militare sovietice, cunoscute sub numele „Sojuz 81”. Atât „Solidaritatea”, cât și autoritățile erau conștiente că manevrele se puteau transforma cu ușurință într-o intervenție militară. Combinat cu alte conflicte nerezolvate, acest lucru reprezenta o bombă cu ceas, iar evenimentele de la Bydgoszcz ar fi putut juca rolul fitilului aprins care o detonează.

Ultimele zile ale lunii martie 1981 s-au dovedit a fi apogeul „carnavalului” „Solidarității”. Greva de avertisment anunțată pe 27 martie între orele 8.00 și 12.00 s-a dovedit a fi un succes fără precedent pentru sindicat. Toată țara s-a oprit. La Varșovia au avut loc discuții între delegația Comisiei Naționale de Coordonare condusă de Wałęsa și delegația guvernamentală condusă de viceprim-ministrul Mieczysław Rakowski. Un acord părea de neatins. Pentru a înrăutăți lucrurile și mai mult, în aceeași zi (27 martie), un grup de activiști sovietici în frunte cu adjunctul șefului KGB, Vladimir Kriucikov, a apărut la Varșovia.

Sosirea lor părea să sugereze că ei vor coordona invazia. Tot atunci, vorbind la telefon cu Stanisław Kania, Leonid Brejnev a subliniat că situația „a intrat într-o fază critică”. Prin urmare, nu este o coincidență că primele decizii și documente majore privind introducerea legii marțiale poartă data de 27 martie. Totul indică faptul că, deja de atunci, comuniștii polonezi erau gata s-o introducă.

În ultimul moment însă, lucrurile au luat o altă întorsătură. Pe 30 martie, Ministerul de Interne a apreciat că impunerea legii marțiale în caz de grevă generală ar fi extrem de dificilă sau chiar imposibilă. În cele din urmă, s-a ajuns la un acord în discuțiile Rakowski-Wałęsa, deși în dimineața zilei de 30 martie, Rakowski amenința că o grevă generală va deschide calea „aplicării unor măsuri extraordinare”.

Greva generală a fost în final suspendată printr-un anunț transmis în jurnalul principal de știri al Televiziunii Poloneze. Andrzej Gwiazda, unul dintre liderii-cheie ai sindicatului, a făcut anunțul în direct, împreună cu Rakowski. Întreaga țară a răsuflat ușurată, iar ameninţarea unei invazii sovietice a dispărut. Neobservate de nimeni, manevrele „Sojuz 81” s-au încheiat la începutul lui aprilie 1981.

Partidul își strânge rândurile

Nimeni nu a fost pe deplin mulțumit de acordul încheiat la 30 martie 1981. Membrii mai conservatori (adică pro-sovietici) din conducerea partidului erau de părere că s-a ajuns la „înțelegerea de la Varșovia” și, prin urmare, era o nouă capitulare din partea PZPR. Guvernul s-a angajat, în schimb, să ia măsuri împotriva milițienilor care au intervenit la Bydgoszcz în martie 1981.

În realitate, această parte a acordului nu a fost niciodată implementată. O oarecare neliniște în interiorul Miliției a persistat. În primăvara anului 1981 au existat încercări de a stabili structuri sindicale independente în rândul milițienilor. Acestea fiind – în cele din urmă – înăbușite, premierul Jaruzelski primea indirect o informație clară: armata este „singura instituție în uniformă” pe care se poate baza fără niciun dubiu. Curând se va dovedi de ce acest fapt era extrem de important.

La a 6-a Plenară a Comitetului Central al PZPR (11-12 iunie 1981), cu sprijinul camarazilor sovietici, cehoslovaci și est-germani, Tadeusz Grabski, membru marcant al partidului, a lansat un atac la adresa conducerii. Acesta a fost cu atât mai important cu cât deja la 5 iunie 1981, autoritățile poloneze primiseră scrisoarea-ultimatum de la Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Aceasta purta semnele distinctive ale amestecului brutal și nemilos în treburile interne ale Republicii Populare Polone. Moscova a cerut să se ia măsuri energice împotriva „Solidarității” (acest eufemism însemna introducerea legii marțiale). De asemenea, sovieticii sugerau că încrederea lor în Kania și Jaruzelski s-a încheiat, ceea ce însemna și îndepărtarea lor din posturile ocupate. La aceeași plenară, generalii Włodzimierz Sawczuk și Eugeniusz Molczyk s-au poziționat și ei împotriva celor doi.

Pentru o scurtă perioadă a părut că Jaruzelski nu are întregul sprijin al armatei. Cel care a făcut să se încline balanța a fost generalul Józef Urbanowicz, cunoscut drept „omul sovietic”. L-a susținut pe Jaruzelski, ceea ce a determinat înfrângerea puciștilor. Episodul acesta a reprezentat următorul pas în strângerea rândurilor Partidului Comunist.

În iulie 1981, consolidarea partidului a mers mai departe. După cel de-al 9-lea Congres extraordinar al PZPR, aproape toți cei care s-au opus guvernării lui Kania și Jaruzelski au fost îndepărtați din cele mai înalte funcții. Treptat, Jaruzelski începe să câștige avantaj în tandemul conducător. Kania a susținut detensionarea conflictului, dar nu a reușit să găsească o soluție pentru ieșirea din criză. Mai mult, nemaisuportând stresul, a dat în „darul” beției. Prin urmare, în august și septembrie, când disputa dintre autorități și „Solidaritatea” s-a intensificat, Jaruzelski era deja principalul jucător.

Ultima ezitare a lui Kania

O altă cauză care a dus la creșterea tensiunii din țară au fost marșurile foamei de la sfârșitul lunii iulie, cauzate de lipsa acută a alimentelor din magazine, și apoi de discuțiile dintre Mieczysław Rakowski și Comisia Națională de Coordonare de la începutul lunii august. Falia dintre comuniști și sindicaliști s-a adâncit și mai mult. Curând după aceea, în primele zile ale lunii septembrie 1981, în sala Olivia din Gdańsk a avut loc Primul Congres Național al Delegaților „Solidarității”. În cadrul ședinței a fost anunțat „Mesajul Primului Congres al Delegaților «Solidarității» către muncitorii Europei de Est”, care cerea o luptă comună pentru suveranitatea națiunilor și dreptul cetățenilor de a participa la luarea deciziilor. „Acesta este un document periculos și provocator”, spunea furios Brejnev la Kremlin.

În septembrie 1981 erau planificate manevrele militare „Zapad 81”, unele dintre cele mai mari organizate vreodată în această parte a Europei. Coincidență? Se pare că da, pentru că desfășurarea lor fusese stabilită cu mult înainte. Chiar și așa, acest lucru nu schimbă în niciun fel caracterul periculos al situației. Moscova și prezența puternicelor trupe sovietice la granița poloneză cer din ce în ce mai insistent introducerea legii marțiale. Cu toate acestea, Kania este neclintit. În timpul ședinței Biroului Politic din 15 septembrie 1981, el subliniază fără echivoc că nu se pune problema introducerii legii marțiale. Comuniștii au ezitat ultima oară.

Vehicul blindat folosit de forţele de represiune comuniste poloneze pentru a înfrânge rezistenţa „Solidarităţii”

În cele din urmă, o lună mai târziu, la a 4-a Plenară a Comitetului Central al PZPR de la jumătatea lunii octombrie, Stanisław Kania și-a anunțat demisia din funcția de prim-secretar al partidului, în locul lui fiind ales Jaruzelski. El ajunge astfel să dețină o putere enormă. Jaruzelski este, în același timp, prim-secretar al Comitetului Central al PZPR, prim-ministru, ministru al Apărării Naționale și șeful Comitetului Național de Apărare.

Mulți militari sunt numiți în funcții înalte în ierarhia superioară a partidului sau din aparatul de stat. Susținut de camarazii săi în uniformă, Jaruzelski este transformat într-un om puternic în partid. Printre cei mai apropiați asociați ai lui Jaruzelski se numără generalii Michał Janiszewski, Czesław Kiszczak și Florian Siwicki. Toți sunt susținătorii represiunii violente îndreptate împotriva „Solidarității”. Moscova, aparatul de partid și armata au făcut presiuni pentru o soluție de forță, iar Jaruzelski a fost de acord cu opinia lor.

Introducerea legii marțiale

În toamna anului 1981, Jaruzelski a devenit singurul politician din țară care putea decide decretarea legii marțiale. Pregătirile pentru introducerea acesteia se desfășurau deja de mai multe luni. Activitățile și lucrările întreprinse în acest sens de către personalul Ministerului de Interne și al Ministerului Apărării Naționale erau aproape finalizate. Situația din țară s-a schimbat semnificativ. Importantă nu era doar restabilirea capacității efective de funcționare a aparatului de partid și a conducerii superioare a acestuia, ci și faptul că polonezii erau în mod clar obosiți de criza politică fără sfârșit.

Din august 1980 nu trecuse nici măcar o lună fără vreo problemă politică, fiecare însoțită la rândul ei de o enormă confuzie, ceea ce a deranjat ritmul normal al vieții și activitatea unui mare număr de polonezi. Cu toate acestea, poate și mai important chiar, a fost faptul că, în timpul celor câteva luni de funcționare legală a „Solidarității”, condițiile de viață din Polonia s-au deteriorat dramatic. Rafturile magazinelor erau goale, inflația creștea, iar grevele ulterioare nu au rezolvat problemele de bază ale vieții de zi cu zi. A fost în primul rând o consecință a politicii economice dezastruoase din anii '70 – dar asta nu mai era treaba a milioane de polonezi. A fost însă combinată cu propaganda abil condusă de autoritățile guvernamentale.

Ea dădea vina pe „Solidaritatea” pentru situația economică foarte dificilă. Și era accentuată ideea că, în principal, pauzele de muncă datorate grevelor au cauzat pierderi grave economiei naționale. În același timp, liderii „Solidarității” au fost prezentați ca niște aventurieri iresponsabili, care nu erau cu adevărat interesați de soarta Poloniei, ci doar de propriile interese.

Soarta Consiliului de Acord Național (în polonă: Rada Porozumienia Narodowego, RPN) este emblematică în acest sens. Comuniștii au venit cu inițiativa înființării lui în toamna anului 1981. Scopul său era stabilizarea situației din țară, dar numai în condițiile dictate de autorități. RPN putea deveni locul în care dialogul pentru binele social să fie condus de reprezentanți ai diferitelor forțe din societate. Pe de o parte, erau membri ai autorităților comuniste, pe de altă parte, reprezentanți ai Bisericii Catolice, lor alăturându-li-se cei ai diferitelor organizații sociale. „Solidaritatea” ar fi fost plasată în ultimul grup, redusă la rolul uneia dintre multele forțe sociale – contrar faptelor și conform dorințelor comuniștilor.

În concluzie, RPN a reprezentat o tentativă de slăbire a „Solidarității” și, concomitent, o încercare de a „orbi” societatea. Autoritățile au vrut să-i convingă pe polonezi că doresc un acord. În esență, era vorba doar de recăpătarea controlului asupra situației cu orice preț.

Un alt aspect este acela, că ambele părți ale conflictului, conducerea „Solidarității” și Partidul Comunist, se găseau într-o situație fără ieșire. În toamnă, popularitatea sindicatului era în mod clar în scădere, iar perspectivele pentru perioada următoare erau proaste. Acest lucru i-a determinat pe liderii sindicali să-și întărească nu numai propriile poziții, ci și credibilitatea în fața membrilor obișnuiți ai „Solidarității”. Iar autoritățile?

Wojciech Jaruzelski a fost perceput ca fiind opusul lui Stanisław Kania. Generalul urma să facă ceea ce, în opinia aparatului de partid, fostul prim-secretar nu avusese destul curaj să ducă la îndeplinire. Într-adevăr, Jaruzelski s-a decis să facă un pas dramatic: a introdus legea marțială. Și a făcut-o pentru că nu vedea altă soluție. În memoriile sale publicate ani mai târziu, el a explicat că singura alternativă ar fi fost o rezistență disperată, o continuare deznădăjduită a situației existente. Acest lucru ar fi slăbit nu numai Polonia, ci și Partidul Comunist și pe Jaruzelski însuși. Este adevărat că Polonia a trecut cu mari dificultăți peste iarna grea dintre anii 1981 și 1982, combustibilii și alimentele fiind foarte greu de procurat, dar Jaruzelski ar fi putut să nu-i supraviețuiască, dacă nu ar fi introdus legea marțială. Creditul de care se bucura la Moscova, precum și în rândul membrilor aparatului intern de partid, s-ar fi putut epuiza rapid.

Responsabilitatea

Cum este evaluată decizia introducerii legii marțiale? Polonezii se contrazic pe acest subiect până astăzi. Apar diverse documente, precum înregistrările incomplete ale ședințelor Biroului Politic al PCUS, desecretizate de Rusia în timpul lui Elțîn, sau notele generalului Viktor Anoșkin, adjunctul mareșalului Viktor Kulikov, comandantul-șef al trupelor Pactului de la Varșovia. Ele par să indice că amenințarea invaziei sovietice a fost o invenție, o fantomă pe care politicienii comuniști ruși au fluturat-o pentru a-i speria pe polonezi. Trebuie însă să fim corecți și să admitem că o astfel de povară nu era ușor de suportat de niciun politician.

Muzeu memorial deschis în şantierul naval din Gdańsk, dedicat luptei Sindicatului „Solidaritatea”

Ce s-ar fi întâmplat totuși, dacă odată pus în mișcare, mecanismul legii marțiale ar fi eșuat? Urmarea ar fi fost un război civil foarte sângeros. Moscova ar fi fost forțată să intervină, indiferent de costul politic. Pentru Polonia, acesta era de departe cel mai rău scenariu. Scenariul pus în practică a fost o idee mai „bună”: revolta libertății inițiată de „Solidaritatea” a fost înăbușită cu succes de mâini poloneze.

Prin urmare, generalul Jaruzelski a mers pe ideea „răului mai mic”. Dar tot rău a fost. Familiile minerilor de la mina „Wujek” știu asta: 9 dintre ei au fost uciși în timpul înăbușirii revoltei din 17 decembrie 1981 de către miliția care a deschis focul asupra muncitorilor. Familiile altor câteva zeci de victime ale legii marțiale, torturate la secțiile de miliție, ucise cu sânge rece de către SB sau închise ani întregi, sunt conștiente de acest lucru. În cele din urmă, cei ale căror familii au fugit din Polonia în anii '80 știu și ei asta: au fugit de sărăcie și de deznădejde, pentru a nu se mai întoarce niciodată. Să-i mai amintim și pe cei care au fost concediați, ale căror cariere au fost întrerupte și pe cei care au fost lipsiți de speranța într-o viață mai bună și mai demnă.

Probabil că dacă Wojciech Jaruzelski nu s-ar fi hotărât să decreteze legea marțială, s-ar fi găsit alți tovarăși care i-ar fi luat locul și ar fi făcut-o ei în locul lui. Dar Jaruzelski a luat decizia, prin urmare el și asociații lui sunt responsabili.

Traducere din limba polonă: Adriana Panaite. FOTO: SHUTTERSTOCK, WIKIPEDIA.ORG