29 iunie 1943 – Constantin «Bâzu» Cantacuzino doboară, în luptă aeriană, două avioane Spitfire / DOCUMENT

Constantin Bâzu Cantacuzino s-a născut la 11 noiembrie 1905, ca fiu al lui Mihail G. Cantacuzino și al soției sale, Maria (Maruca). Atunci când Bâzu s-a născut, tatăl era primar al Capitalei, iar bunicul Gheorghe Grigore Cantacuzino era prim-ministru.  

Deși politica era o obligație de familie, tânărul Constantin Cantacuzino a evitat o carieră în această direcție. A fost, în schimb, un sportiv pasionat, printre sporturile pe care le-a practicat fiind hocheiul și motociclismul. A devenit aviator la începutul anilor ’30 ai secolului trecut și s-a impus drept unul dintre cei mai apreciați acrobați aerieni ai României.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, Bâzu Cantacuzino a fost pilot de vânătoare în cadrul flotilei de la București-Pipera. În timpul Campaniei din 1941 a făcut parte din Escadrila 53 Vânătoare, înzestrată cu aparate Hawker Hurricane, și a doborât cinci bombardiere sovietice. În anul următor a fost pilot-șef al Societății LARES și a executat 35 de misiuni de transport în zona de război. Tot în 1942, în luna mai, a fost concentrat timp de unsprezece zile la Pipera, pentru a face trecerea pe avionul de vânătoare Messerschmitt 109 E.

La 4 mai 1943, locotenentul Constantin Bâzu Cantacuzino a revenit în prima linie, în cadrul Grupului 7 Vânătoare, iar din ziua următoare a preluat comanda Escadrilei 58 (cealaltă subunitate a grupului era Escadrila 57, pusă sub comanda căpitanului Alexandru Șerbănescu).

În vara anului 1943 Grupul 7 Vânătoare (înzestrat cu avioane Messerschmitt 109 G) a acționat, succesiv, de pe terenurile de zbor de la Kramatorskaia, în apropierea râului Doneț, și Mariupol, un oraș aflat pe malul Mării Azov. Alături de camarazii săi, Cantacuzino a participat la misiuni de protecție a avioanelor de informații sau de bombardament (românești sau germane) și la misiuni de vânătoare liberă. În plus, Bâzu a fost primul și singurul pilot român care, în vara anului 1943, a efectuat misiuni de vânătoare pe timp de noapte (în total, optsprezece).

De la 5 mai și până la 12 septembrie 1943, când a predat comanda escadrilei și a revenit în țară, Constantin Cantacuzino (avansat la gradul de căpitan în timpul acestei campanii) a acumulat 240 misiuni de luptă și a fost creditat cu 26 de avioane sovietice doborâte, dintre care optsprezece au fost omologate ca fiind „sigur doborâte”. Și ceilalți aviatori români ai Grupului 7 au obținut, în aceeași perioadă, victorii răsunătoare. De aceea, la 30 august 1943, cinci dintre ei au fost decorați cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație românească de război. Cei cinci au fost: Alexandru Șerbănescu, Constantin Cantacuzino, Ioan Di Cesare, Tudor Greceanu și Ioan Milu.

Una dintre cele mai dificile misiuni executate de locotenentul Cantacuzino a avut loc la 29 iunie. A decolat alături de un camarad pentru a însoți trei bombardiere românești în spatele liniilor inamice. Ce a urmat se desprinde clar din raportul pe care l-a întocmit după ce a revenit la aerodrom. Vă invităm să lecturați un document interesant, care descrie realitățile războiului aerian pe Frontul de Est, așa cum le-au cunoscut aviatorii noștri: pericolul era permanent, luptele se purtau în inferioritate numerică iar situația era tot timpul schimbătoare, gata să scape de sub control.

DECLARAȚIE 

Subsemnatul lt. av. rez. Cantacuzino Constantin, din Escadrila 58 Vânătoare, Grupul 7 Vânătoare, declar următoarele:
În ziua de 29 iunie 1943 am primit misiunea de însoțire cu o celulă  a trei avioane de bombardament Ju.88 (două avioane formau o celulă, trei sau patru avioane formau o patrulă, iar opt până la douăsprezece avioane formau, de regulă, o escadrilă – n. S.T.).
Întâlnirea și decolarea noastră s-a efectuat la ora 7,35, peste Mariupol. Cu 10, respectiv 20 minute înainte avusese loc decolarea altor două celule din escadrila noastră, care însoțeau alte două formații de trei bombardiere.
Celula noastră de însoțire pentru ora 7,35 era compusă din subsemnatul și adj. Moldoveanu Alex. La ora 7,55 treceam liniile. La jumătatea drumului dintre liniile noastre și obiectiv (Lyssogorka) am fost întâmpinați de patru vânători ruși [cu avioane] de tipul Iak. În curând au apărut două avioane de tipul Lagg-5 (în realitate, acestea erau fie Lagg-3, fie La-5 – n.S.T.).   
După primele secunde de luptă, am văzut proiectate pe cer niște bucăți de avion și coechipierul meu a anunțat la radio că s-a ciocnit în aer și că trebuie să meargă acasă. I-am răspuns să plece și că eu rămân cu bombardierele. Între timp, eu deplasasem lupta către obiectiv, pentru a nu pierde bombardierele din vedere. Am și anunțat la radio că bombardierele au fost la obiectiv și că se întorc. Într-adevăr, reușiseră să ajungă nestingherite la obiectiv, bombardaseră și se întorceau cu direcția sud-vest, în foarte bună formație, ceva mai jos unde manevram cu vânătorii ruși, care reușiseră deja să mă lovească cu două lovituri de tun (am auzit loviturile caracteristice în avion), însă nu în locuri vitale, avionul răspunzând încă perfect la comenzi.
Între timp, deplasasem lupta în spatele bombardierelor, dar ceva mai la nord de traiectul lor. În cursul unei degajări, văd o formație de patru avioane Spitfire cu botul roșu; Iak-urile nu aveau acest roșu (le-am recunoscut ulterior după forma elipsoidală a planului și, în special, după viteză, maniabilitate).
Camarazii de la bombardament au văzut șase din aceste [avioane Spitfire]. Acestea se îndreptau direct către bombardierele noastre. Profitând de degajarea-picaj începută și de intenția avioanelor Spitfire, vădit concentrate pe bombardiere, profitând și de faptul că nu erau în linie, ci în două celule ce se urmau, am tras succesiv, aproape simultan, în avionul din stânga din fiecare formație. Fiind bine plasat în coada lor și venind din picaj, i-am întrecut rând pe rând, după ce am tras.
Degajând în sus, am văzut cum unul cu fum și flăcări, accentua picajul pe aceeași direcție, iar celălalt, cu fum mai redus, pica în direcție inversă. Am văzut și cum unul din celelalte [avioane Spitfire] începuse să tragă în bombardierul din stânga și se apropia tot mai mult [de el]. Când am început picajul după dânsul, pentru a degaja bombardierul, am auzit iarăși zgomotul caracteristic loviturilor de tun care loveau avionul meu; motorul a început să trepideze formidabil, cabina s-a umplut de fum. Cabina (de fapt, cupola cabinei – n. S.T.), probabil lovită, a zburat în aer.
Fiind în situație disperată, nu am mai văzut ce s-a întâmplat cu bombardierele; însă ajunsesem, între timp, destul de aproape de linii. Chiar după ce motorul mi se oprise, în spatele meu mai erau două avioane rusești cu botul roșu care trăgeau; subsemnatul manevram fără motor.
Imediat ce am trecut frontul, am pus avionul pe burtă, pe un cioc de deal, la nord de satul Alexandrovka. După aterizare, la cca 2 km spre nord, am văzut două fumuri groase. I-am spus domnului căpitan german Schultz, care a venit în întâmpinarea mea, că nu cred să fie cei doi ruși și că mi-e frică să nu fie bombardierele noastre, căci lupta [cu vânătorii sovietici] fusese mai departe. Într-adevăr, după câteva minute, a venit trista confirmare a celor prevăzute. Ceva mai târziu, a venit la telefon, la adjutantura regimentului [german] și confirmarea celor doi ruși doborâți.
Declar pe cuvânt de onoare, de om și militar și pe conștiință, că ambele avioane [inamice] au fost doborâte.

SS Lt. av. C. Cantacuzino