Calendar 28 aprilie: 1969 - Charles de Gaulle a demisionat din funcția de președinte al Franței

1859 - Alexandru Ioan Cuza a înființat Biroul de Statistică al Țării Românești.

1936 - A murit regele Fuad I al Egiptului (n. 1868).

1937 - S-a născut dictatorul irakian Saddam Hussein (d. 2006).

1945 - Benito Mussolini și amanta sa, Clara Petacci, au fost capturați și executați de partizanii comuniști italieni, în timp ce încercau să fugă din Italia.

1952 - A luat sfârșit ocupația Japoniei de către Statele Unite ale Americii.

1969 - Charles de Gaulle a demisionat din funcția de președinte al Franței.

„Ultimul prim-ministru al celei de-a IV-a Republici, în perioada 1 iunie 1958 – 8 ianuarie 1959, și ca primul președinte al celei de-a V-a Republici, în deceniul 8 ianuarie 1959 – 28 aprilie 1969. „Marele Charles” a fost omul providențial al Franței, în cele mai critice momente ale secolului al XX-lea. Ca militar, a devenit „eliberatorul”, spălând rușinea anilor Pétain; ca politician, a dat naștere unui curent politic („gaullismul”), simbolizând salvarea Franței din naufragiul generat de cea de-a IV-a Republică.

Omul care a avut privilegiul să-l cunoască îndeaproape pe general a fost secretarul general de la Elysée, Jacques Foccart. Acesta s-a aflat în preajma generalului timp de 22 de ani. În perioada cât de Gaulle a exercitat cele mai înalte demnități din stat, cei doi s-au întâlnit, prin natura responsabilităților, aproape zilnic (în condițiile în care, persoanele ce aveau asemenea contact cu generalul, nu depășeau numărul degetelor unei mâini).

Foccart și-a dobândit însă celebritatea în calitate de consilier pe probleme africane al generalului de Gaulle. Mai mult, el s-a dovedit cel mai longeviv „Monsieur Afrique” din istoria celei de-a V-a Republici, deținând acest post pe parcursul celor zece ani petrecuți de general la Elysée (1959-1969), sub mandatul redus al lui Pompidou (1969- 1974), în timpul coabitării Mitterrand- Chirac (1986-1988) și, din nou, pentru scurtă vreme (1995-1996), în primul mandat al lui Jacques Chirac.

Începutul sfârșitului pentru „Marele Charles” :1968 – „probleme cu tinerii ”

Aparent, nimic nu prevestea explozia de la sfârșitul primăverii lui 1968. A existat, totuși, o Cassandră: deputatul de Haut-de-Seine, Jacques Baumel. Acesta l-a avertizat pe Foccart încă din ianuarie 1968:

„Țin să te previn că vom avea mari probleme cu tinerii. Și, ia aminte, va fi foarte grav”.

Înțelept, Foccart i-a avertizat pe de Gaulle și Pompidou, dar intervenția sa a provocat doar nedumerire. Foccart explică de ce: „Baumel era singurul care simțea pericolul. Noi, ceilalți, am fost luați prin surprindere. Chiar și sindicatele”. Nici în primele zile ale revoltei studenților, de Gaulle nu percepea exact nivelul frustrării tinerilor. Foccart spune că „la început, generalul n-a acordat mare importanță evenimentelor”, optând pentru soluția forte: „întâi trebuie restabilită ordinea. Apoi, ne vom apleca și asupra fondului problemei”.

Evenimentele au luat o întorsătură dramatică în noaptea de 10-11 mai 1968 („noaptea baricadelor”). Studenții au ridicat 50 de baricade în Paris, au ocupat Sorbonna și Teatrul Odéon. Intervenția brutală a forțelor de ordine s-a soldat, în acea teribilă noapte, cu 1000 de răniți, din care 400 spitalizați. Escalada s-a produs în contextul în care Pompidou lipsea din țară (fiind în turneu în Iran și Afganistan, de unde va reveni, de urgență, pe 11 mai), iar generalul se pregătea să plece în vizită oficială la București.

Foccart ni se destăinuie că „generalul se întreba dacă nu cumva trebuie să-și anuleze deplasarea în România”. El „a ezitat până în ultimul moment”, dar calmul afișat de Pompidou l-a liniștit (în contrast cu ministrul de interne, Christian Fuchet, care se opunea plecării generalului).

De Gaulle s-a aflat în România, între 14 și 18 mai; în toată această perioadă, la Matignon (sediul guvernului), ședințele de criză se țineau lanț. Din nou s-a detașat atitudinea lui Pompidou, care a dovedit „un sânge rece remarcabil”. Generalul s-a reîntors de la București în seara zilei de 18 mai. Între timp, situația atinsese cote critice: manifestațiilor studențești li s-au alăturat muncitorii, intrați în grevă generală.

O neputință copleșitoare a pus stăpânire pe de Gaulle, care, ne spune Foccart, „nu a dormit câteva nopți”. Exasperat, el îi mărturisea consilierului său, pe 26 mai: „nu am mijloacele necesare să fac față”. Apoi, două zile mai târziu, se dovedea de-a dreptul deprimat:

„Nimeni nu mai ascultă. Nu mai am guvern. Le spun miniștrilor ce trebuie să facă și ei nu fac. Îi spun prefectului Poliției să ocupe Odéonul, iar el îmi explică, în cele din urmă, că nu-i posibil. Ce pot să fac? (...) Nu pot să țin în brațe un popor care se lasă pradă autodistrugerii”.

De Gaulle se simțea frustrat și pentru că, această frondă, îi deturna energia de la programul său normal. Chiar în acele zile fierbinți, ne spune Foccart, el își schița proiectele de viitor ce urmau să lase posterității „amprenta de Gaulle”: reforma sistemului universitar, punerea în aplicare a participării lucrătorilor la gestiunea întreprinderilor și participarea asociativă capital-muncă. Odată realizate aceste reforme, generalul de Gaulle era decis să se retragă. Probabil că el a cochetat cu ideea demisiei și în anumite momente ale crizei.

Pe de altă parte, ca militar, nu-și putea abandona „trupele” în momente de totală derută. Iată de ce, generalul căuta, cu înfrigurare, o soluție salvatoare. Și a găsit-o! Timp de 24 de ore, el a dispărut din câmpul vizual al opiniei publice și chiar al colaboratorilor. A vrut să demisioneze? A simulat retragerea? Sau a indus doar o stare de nesiguranță, „evaporarea” sa declanșând zvonurile cele mai alarmiste?

În acest timp, sub imperiul unui secret absolut, el s-a deplasat la baza militară franceză din Baden-Baden (RFG), unde s-a întâlnit cu vechiul său prieten, generalul Jacques Massu, care l-a asigurat de sprijinul armatei și l-a îndemnat „să redevină de Gaulle”. Cert este că, în seara zilei de 29 mai, generalul și-a făcut reapariția; câteva ore mai târziu a rostit „un discurs de excepție”, după aprecierea lui Foccart, care a inversat raportul de forțe în favoarea sa.

A doua zi, milioane de parizieni au invadat Champs-Elysées, în sprijinul lui de Gaulle. Trebuie spus că, anterior, pe 27 mai, fusese semnat acordul guvern-sindicate de la Grenelles. Foccart ne informează că „reușita negocierilor de la Grenelles s-a datorat, în mare măsură, unui tânăr secretar de stat numit... Jacques Chirac!” (la care Pompidou ținea foarte mult și pe care-l numise „buldozerul”, datorită voluntarismului și dispoziției la efort).

Treptat, suflul mișcării contestatare s-a epuizat. Ultimul episod s-a consumat în ziua de 16 iunie 1968 când, la ordinul generalului, Sorbonna a fost evacuată, cu forța, de studenții greviști. Se încheiau 45 de zile de mare tensiune și care aveau să grăbească sfârșitul politic al lui de Gaulle. Foccart se oprește, la mare distanță în timp, asupra acelor momente:

„Trebuie să spun că, nici după [consumarea evenimentelor], noi nu am fost capabili să analizăm și să determinăm cauzele profunde ale mișcării. Mai 1968 a rezultat din acțiunea convergentă a unor factori multipli, disparați și chiar antagonici. Nu a fost chiar o revoluție, dar acea mișcare profund anarhică se asemăna cu o revoluție în sensul că a eliberat toate frustrările și toate nemulțumirile francezilor [subl. ns.]”.

Criza a mai avut o consecință: ea a fisurat și mai mult tandemul de Gaulle-Pompidou. Generalul, spune Foccart, „a rămas cu o ranchiună tenace față de Pompidou, fiind convins că primul-ministru a încercat să profite de situație, urmărind să provoace demisia sa”.

Succesiunea lui Pompidou

Președintele de Gaulle dorea cicatrizarea rapidă a rănilor lui mai ’68, organizând alegeri legislative anticipate la 30 iunie. Consultarea electorală a prilejuit obținerea unei majorități zdrobitoare de către gaulliști: 358 locuri din 485. Cu o asemenea majoritate, poziția generalului părea reabilitată și pe deplin consolidată. Dar, de Gaulle nu se lăsa înșelat de aparențe, iar Foccart ne clarifică nuanțele: majoritatea dobândită „era fenomenală, dar ambiguă”, reprezentând, în realitate, triumful „adepților ordinii în stat”.

Numai că, acești „vulturi gaulliști” erau prea puțin dispuși să accepte „proiectul economic și social al generalului”. De aceea, el gândea insistent la necesitatea unui referendum, armă la care mai apelase anterior (pe 28 septembrie 1958 când a fost aprobată Consfârșitstituția cele de-a V-a Republici, cu 79% din voturi; pe 8 aprilie 1962, când electoratul a aprobat cu 90% Acordurile de la Evian privind independența Algeriei; pe 28 octombrie 1962, când francezii au aprobat cu 62% din sufragii alegerea prin vot universal a președintelui Republicii).

Se pune însă întrebarea: mai avea șanse, generalul, să obțină un nou succes cu o armă deja uzată? Aceasta cu atât mai mult, cu cât, tema referendumului (proiectul de regionalizare și reforma Senatului) nici nu se afla pe agenda președintelui! Ei bine, căutarea răspunsului ne poate conduce și la supoziția că referendumul a reprezentat, a priori, un eșec asumat, chiar calculat, care a permis o ieșire onorabilă a generalului de Gaulle, din scenă.

Deși se știa că „în spiritul francezilor, de Gaulle nu dă înapoi”, cum spune Foccart, totuși ideea plecării generalului pătrunsese atât de adânc în mentalul colectiv încât, fiecare cetățean din Hexagon, când se trezea dimineața, se întreba: „oare, astăzi, de Gaulle demisionează”? Lumea cunoștea și nerăbdarea lui Pompidou. Prin intermediul lui Foccart, acesta a reușit ca, după alegerile din 30 iunie, să-l convingă pe general să nu-i reînnoiască mandatul. Iată argumentele sale, comunicate consilierului de la Elysée:

„Nu pot să-mi asum lipsa de popularitate ce va afecta pe șeful guvernului în lunile ce vor urma. Trebuie să câștig timp și să apar, la momentul oportun, ca o alternativă, astfel încât oamenii să spună: dar există Pompidou!”.

Fostul premier dorea ca succesiunea să semnifice și „o întinerire a funcției prezidențiale”, fixându-și, în acest sens, și un reper: „ar fi bine ca transferul de putere să se producă înainte [de 1970]”, an în care Pompidou ar fi împlinit 60 de ani. Foccart a discutat cu generalul, care s-a dovedit rezonabil:

„Pompidou are dreptate. El a dobândit o statură evidentă și o popularitate meritată. Dacă am avea astăzi alegeri [prezidențiale], ar fi ales, fără nici o îndoială. Mai are însă de așteptat, dar la momentul oportun trebuie să se prezinte”.

Agasat de faptul că Pompidou stabilise și termene, generalul nu și-a ascuns, însă, iritarea:

„Dacă există o tactică de urmat în privința succesiunii, aceasta este treaba mea și nu a lui, iar dacă perseverează, n-am să i-o iert niciodată”.

Totuși, în ceremonia oficială de demisie a lui Pompidou, de Gaulle s-a dovedit altruist, încurajându-l:

„Doresc să fiți pregătit să îndepliniți orice misiune și să vă asumați mandatul pe care națiunea ar putea să vi-l confere într-o bună zi”.

Tensiuni între General și Pompidou

Încurajat de cuvintele generalului, Pompidou (foto dreapta) nu rata ocazia, când ieșea în public, să se pozițoneze ca principal postulant la succesiunea lui de Gaulle. El avea însă și adversari, care căutau să-l compromită. Așa se face că, în toamna lui 1968, el s-a confruntat cu „cea mai sordidă cabală pusă la cale, în Franța, împotriva unui om politic”.

Este vorba de „afacerea Markovici”, de la numele unui naturalizat iugoslav (gardă de corp a cuplului Nathalie și Alain Delon, prieteni ai doamnai Claude Pompidou), cu relații în lumea interlopă și asasinat în condiții neelucidate (chiar până în prezent). Imediat a „transpirat” ideea că respectivul individ „ar fi putut să o șantajeze pe doamna Pompidou”.

Fostul premier a luptat în justiție și tentativa de discreditare avea să conducă spre un fost ministru al său dar și către agenți proveniți din „Service de Documentation Extérieure et de Contre-espionnage” (SDECE). Când va ajunge președinte, Pompidou va proceda la o curățire exemplară a SDECE. Deși în toată această perioadă de Gaulle a avut o atitudine ireproșabilă, el s-a lăsat ros de demonul îndoielii, spre amărăciunea fostului premier, considerând că „nu iese fum fără foc”.

Un alt moment de tensiune, între cei doi, s-a produs după declarația lui Pompidou, de la Roma, din 17 ianuarie 1969. De fapt, acolo s-a procedat la o răstălmăcire a spuselor fostului premier, fapt ce proba că el se confrunta cu o anumită adversitate și din partea presei. Iată dialogul purtat cu o ziaristă de la Combat, în cursul unei conferințe de presă. Prima întrebare a fost o aluzie clară la succesiunea generalului, dar Pompidou a dat un răspuns de bun simț:

„Mulțumim lui Dumnezeu, doamnă, că generalul de Gaulle este sănătos”.

Insistând, ziarista a revenit cu o a doua întrebare: „și totuși, dacă s-ar organiza alegeri prezidențiale?”. Senin, Pompidou a răspuns:

„Dacă generalul de Gaulle se retrage, este de la sine înțeles că eu voi candida”.

În mod surprinzător (o altă cabală?), răspunsurile lui Pompidou au fost rezumate, într-o singură frază, și lansate în eter de o agenție serioasă, precum France Presse. Iată ce a rezultat:

„Pentru moment nu este cazul dar, dacă generalul de Gaulle se va retrage, eu voi candida”.

Bineînțeles că declarația de presă a ajuns și pe biroul președintelui. Furios, acesta a replicat, pe 22 ianuarie, printr-un comunicat în care afirma: “am datoria și intenția să-mi duc mandatul până la capăt”. Foccart pune reacția lui de Gaulle pe seama adrenalinei:

„Generalul era nemulțumit de prestația mediocră a noului guvern condus de Maurice Couve de Murville”.

Mai relaxat, în seara aceleiași zile, de Gaulle se confesa lui Foccart:

„Pompidou a făcut o gafă. Nu era cazul unei replici dar dacă n-aș fi spus nimic, toată lumea ar fi crezut că suntem înțeleși și că, implicit, mă pregătesc să-mi fac bagajele. Imaginează- ți consecințele: mi-aș fi pierdut întreaga autoritate pe plan intern și întreg creditul pe plan internațional”.

Dar răul fusese deja făcut. Declarațiile lui Pompidou (el a recidivat, într-un interviu acordat televiziunii elvețiene, afirmând: „cu voia lui Dumnezeu, voi avea, poate, un destin național”) au alimentat impresia colectivă că, orice ar fi, „era” de Gaulle se află la crepuscul.

Un sfârșit trist

Sub asemenea auspicii s-a desfășurat referendumul din 27 aprilie 1969. Foccart ne transmite că însuși generalul a fost acaparat de fatalism. El mergea însă și mai departe și-i spunea lui Foccart: „chiar dacă referendumul trece în cele mai bune condiții, într-un termen foarte scurt mă voi retrage”.

Francezii au precipitat lucrurile și, în proporție de aproape 53%, au optat pentru „nu”. Retras la reședința sa de la Colombey-lesdeux- Eglises, generalul și-a anunțat demisia, imediat după proclamarea rezultatelor, în cursul serii. Demisia a devenit efectivă a doua zi, pe 28 aprilie, la prânz. Din ziua Referendumului, generalul nu a mai călcat la Elysée. El l-a primit însă pe Foccart, care și-a dat seama că de Gaulle „dorea sincer victoria lui Pompidou și nu se îndoia de aceasta”. De asemenea, „marele francez” transmitea viitorului urmaș, prin omul său de încredere, un adevărat testament politic:

„Generalul mi-a zis că succesorul său va trebui să fie vigilent pentru a evita reîntoarcerea Franței la radicalism și pentru ca ea să nu redevină un protectorat american [subl. ns.]”.

Competiția pentru succesiunea generalului s-a dat între doi gaulliști: președintele Senatului (ce asigura și interimatul funcției prezidențiale), Alain Poher, și fostul premier, Georges Pompidou. Cum era de așteptat, Pompidou a ieșit învingător după două tururi de scrutin (58,21% din voturi, în cel de-al doilea tur, din 15 iunie 1969).

Generalul de Gaulle a murit subit, în seara de 9 noiembrie 1970, la 80 de ani, în urma unui anevrism”.

2001 - Milionarul american Dennis Tito a devenit primul om care a plecat în spațiu ca turist.

_{Foto sus: Charles de Gaulle (foto: Ludwig Wegmann / Bundesarchiv B 145 Bild-F015892-0010)}