„România: «atât de mult noroc»“: Fragment în avanpremieră din viitoarea carte a lui Lucian Boia despre Primul Război Mondial jpeg

„România: «atât de mult noroc»“: Fragment în avanpremieră din viitoarea carte a lui Lucian Boia despre Primul Război Mondial

Joia viitoare, pe 24 aprilie, se va lansa noul volum al lui Lucian Boia „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“, la Librăria Humanitas Cişmigiu (de la ora 19.00). La eveniment, alături de autor, va vorbi şi Gabriel Liiceanu.

Iată cum argumentează Lucian Boia scrierea acestui volum care va fi publicat de Editura Humanitas:„Se împlinesc o sută de ani de la declanşarea Primului Război Mondial. Puţine episoade ale istoriei rămân atât de adânc ancorate în memoria colectivă. Perfect explicabil:este evenimentul fondator al lumii în care trăim. Multă vreme văzut strict în termeni conflictuali (dreptatea noastră, vinovăţia altora), Primul Război Mondial îşi caută acum o elaborare deschisă şi liberă de prejudecăţi, susceptibilă de a fi împărtăşită de toate părţile cândva în conflict. Ceea ce propun acum se înscrie în acest curent de reelaborare istoriografică. Nu este o istorie «completă», ci un comentariu:o suită de interpretări, în jurul unor probleme-cheie.“

România:„atât de mult noroc“-fragment în avanpremieră din volumul „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“ de Lucian Boia

Interpretarea românească a Primului Război Mondial se înscrie într-o întreagă mitologie. Nimic mai firesc, de altfel, de vreme ce aici se află actul fondator al României moderne. România, în configuraţia ei actuală, este creaţia Primului Război Mondial (chiar dacă s-a mai pierdut o parte din teritoriul interbelic al României Mari).

Mitologică este invocarea unităţii naţionale ca un „vis de veacuri“ al românilor, aşadar începând dintr-o vreme când nimeni în Europa nu urmărea asemenea proiecte. Mitologică şi cvasiunanimitatea care s-ar fi manifestat în sprijinul intrării României în război alături de puterile Antantei, în vederea eliberării Transilvaniei. La fel, şi trecerea sub tăcere a faptului că opţiunea pentru Transilvania însemna şi renunţarea (aparent, definitivă) la Basarabia.

Până la urmă, istoria a decis întru totul în favoarea românilor, ceea ce l-a făcut pe liderul conservator Petre P. Carp să afirme că România are atât de mult noroc, încât nici nu-i mai trebuie oameni politici competenţi care să se ocupe de soarta ţării.

E o bună parte de adevăr în vorbele lui Carp. Decizia guvernului Brătianu (luată în acord cu regele Ferdinand şi ratificată de Consiliul de Coroană) de a intra în război, în august 1916, împotriva Puterilor Centrale, poate să pară astăzi perfect fundamentată. Lui Ionel Brătianu şi celor care au gândit ca el li se datorează în mare măsură crearea României Mari. Judecăm însă aşa fiindcă ştim până la capăt ce s-a întâmplat. În 1916, nimeni nu ştia. Se putea constata, dimpotrivă, o oarecare superioritate germană, pe diversele fronturi. Statele Unite erau încă departe de a-şi fi precizat poziţia, iar Rusia se apropia cu paşi repezi de momentul revoluţiei (desigur, nici asta nu se putea bănui). A declara în acel moment război Austro-Ungariei şi, implicit, Germaniei însemna cel puţin o mare imprudenţă. Peste toate, armata română s-a dovedit complet nepregătită pentru războiul modern. I-a mai revenit şi misiunea, practic imposibilă, de a acoperi cel mai lung dintre fronturi:întreg arcul Munţilor Carpaţi şi întregul curs al Dunării, de la intrarea fluviului în ţară până la Mare (traversând şi frontiera terestră a Dobrogei). Germanii încercaseră să evite războiul pe două fronturi:românii îl acceptau din primul moment, ca inevitabil, cu bulgarii şi germanii la sud de Dunăre şi cu austro-ungarii (în curând şi cu germanii) de partea cealaltă a Carpaţilor. Li se promitea în schimb sprijinul foarte nesigur al ineficientului corp expediţionar aliat de la Salonic (care ar fi urmat să atace Bulgaria dinspre sud) şi al unei Rusii care n-avea deloc intenţia să-şi prelungească frontul la nesfârşit şi nici nu dorea o Românie victorioasă (şi cu prea multe pretenţii) la masa tratativelor. Brătianu a aruncat ţara într-un neînchipuit dezastru, singura justificare a deciziei luate fiind convingerea că, orice s-ar întâmpla, Antanta va câştiga războiul, şi România, evident, împreună cu ea. Aşa a şi fost. Dar nu fiindcă Brătianu ar fi gândit impecabil în 1916, ci fiindcă aşa a decis Istoria în 1918. Desigur, decisiv rămâne până la urmă faptul că s-a tras cartea câştigătoare.

Corespundea „intrarea în acţiune“ din august 1916 unui „ideal naţional“ împărtăşit de toţi românii? Ar fi prea mult spus. Cei mai mulţi dintre români, ţărani (80% din populaţie) şi neştiutori de carte (60%), aveau cu totul alte preocupări şi alte griji;probabil că nici nu auziseră de „idealul naţional“. Acesta era prezent în sfera mult mai restrânsă a „opiniei publice“, formată din persoane cu un oarecare fond de cultură şi manifestând mai mult sau mai puţin interes pentru treburile publice. Dar nici opinia publică nu se manifestă autonom. E rezultatul unei modelări ideologice (prin sistemul de educaţie, în primul rând) şi înregistrează în permanenţă impulsurile venite dinspre clasa politică şi mijloacele de informare. La acest nivel, într-adevăr, sentimentul majoritar era acela al unei întregiri naţionale în primul rând cu Transilvania şi al solidarităţii cu Antanta, îndeosebi cu Franţa, marele reper cultural al elitei româneşti. Transilvania plus Bucovina păreau a fi o răsplată suficient de convingătoare, pentru a uita cu totul cealaltă provincie românească, Basarabia, de care nici nu putea fi vorba în condiţiile alianţei cu Antanta, adică şi cu Rusia. Fapt este că Transilvania strălucea mult mai tare decât Basarabia în imaginarul românesc;era o ţară mai întinsă, mai frumoasă, mai bogată şi care îşi adusese o contribuţie substanţială la cultura românească modernă. Alegere explicabilă, dar presupunând şi preţul de rigoare:deprecierea Basarabiei, împingerea ei la marginea preocupărilor naţionale româneşti, cu urmări care nu s-au şters până astăzi.

Aşadar, intrarea în acţiune la 1916 nu avea cum să urmărească deplinul ideal naţional, ci un ideal naţional trunchiat, cu Transilvania şi Bucovina, dar fără Basarabia. Pe de altă parte, împlinirea proiectului românesc, atât cât se putea realiza, nu excludea şi o tentaţie expansionistă, intenţia de a trece şi dincolo de frontierele etnice incontestabile. Întâlnim şi în acest punct o naivă mitologie românească, anume că românii n-ar fi dorit niciodată altceva decât să fie stăpâni pe propriul lor pământ. Multă vreme, ce-i drept, nu-şi permiseseră mai mult decât atât. Odată cu războaiele balcanice, se înfiripase însă şi o „mică“ tentaţie imperialistă, manifestată atunci prin anexarea Cadrilaterului (fără nici o umbră de drept „naţional“ românesc). Iar acum, în 1916, venise momentul să se pună în aplicare, e drept, doar spre limita ei de apus, sintagma „de la Nistru pân’ la Tisa“, formula sintetică a spaţiului românesc. În fapt, Tisa străbătea ţinuturi locuite aproape exclusiv de unguri;spre deosebire de Nistru, timp de veacuri graniţă răsăriteană a Moldovei, nu fusese niciodată o frontieră românească. Românii însă au insistat şi au obţinut, prin tratatul încheiat cu Puterile Antantei (care, deocamdată, promiţând, nu aveau nimic de pierdut), pe lângă teritoriul majoritar românesc, şi actualul Banat sârbesc, ca şi o bună parte din ceea ce avea să rămână în cele din urmă Ungariei, până la Tisa. Când toţi erau cuprinşi de tentaţii teritoriale, de ce ne-am închipui că doar România ar fi fost un model de moderaţie!

„Antantofilii“, net majoritari, nu ocupau totuşi întreg spectrul opiniei publice sau al vieţii politice. Îi aveau în faţă pe cei pe care tot ei îi numeau, cu nedisimulat dispreţ, „germanofili“.16 Intrau în această categorie, de-a valma, partizanii (nu prea mulţi) ai unei participări la război alături de Puterile Centrale, ca şi susţinătorii (ceva mai numeroşi) ai neutralităţii (neutralitatea României convenind până la urmă Puterilor Centrale, odată ce acestea se convinseseră că nu pot să o atragă în război de partea lor;se mulţumeau, în consecinţă, cu rolul României de furnizoare de materii prime). Minoritari, desigur, „germanofilii“ nu erau totuşi chiar atât de puţini şi nici cu totul lipsiţi de influenţă. Dezavuaţi însă de Istorie la capătul evenimentelor, au rămas marcaţi cu amprenta unei rătăciri naţionale, în cel mai bun caz, dacă nu a unei trădări de-a dreptul;în consecinţă, exceptând menţionarea în treacăt a câtorva nume, istoriografia românească nici nu s-a prea mai ocupat de ei;deranjau, prin prezenţa lor, unanimitatea imaginară din jurul proiectului naţional.

În termeni politici, cam jumătate din membrii Partidului Conservator, unul din cele două mari partide ale ţării, erau „germanofili“, în frunte cu liderii săi istorici:Petre P. Carp, Titu Maiorescu şi Alexandru Marghiloman. Dintre liberalii mai cunoscuţi, doar câţiva;printre aceştia, totuşi, Constantin Stere, basarabean de origine, figură importantă a vieţii intelectuale (fondator al Vieţii româneşti şi rector al Universităţii din Iaşi) şi politice româneşti. Interesant e şi faptul că „germanofilii“ par a se înmulţi pe măsură ce urcăm spre vârfurile elitei intelectuale, unde nu sunt mai puţin bine reprezentaţi decât adversarii lor;printre profesorii universitari sau printre academicieni, ca şi printre scriitorii mai cunoscuţi, raportul e oarecum egal între cele două curente opuse.

Argumentele lor? Mai întâi, considerau că nu era cazul ca România să întoarcă alianţele. Se asociase în 1883 cu Puterile Centrale, în principal din teama de Rusia;ce motiv ar fi fost să se teamă acum mai puţin? „Idealul naţional“, din punctul lor de vedere, nu se putea reduce la Transilvania. Era totuşi şi Basarabia. Şi, încă, aflată într-o situaţie incomparabil mai grea. Românii transilvăneni aveau multe de reproşat, şi pe drept cuvânt, clasei conducătoare maghiare, Ungaria fiind departe de a asigura cuvenitele drepturi egale ale naţionalităţilor. Totuşi, românii din Transilvania se bucurau de „avantaje“ la care basarabenii nici n-ar fi îndrăznit să viseze. Se sprijineau pe o puternică organizare bisericească, în jurul celor două mitropolii:ortodoxă şi greco-catolică, întreţineau o reţea densă de şcoli (e drept, mai mult şcoli primare, doar câteva licee şi nici o universitate), se exprimau printr-o presă diversificată şi combativă, dispuneau, în plan economico-financiar, de bănci româneşti… şi întreţineau, în tot felul, legături strânse cu România. Peste toate reproşurile care i se puteau aduce, Ungaria era totuşi un stat de drept, constituţional şi parlamentar. Rusia se înfăţişa însă ca un imperiu autocrat, în interiorul căruia românii basarabeni se aflau supuşi unei acţiuni sistematice şi eficiente de rusificare. „Germanofilii“ atrăgeau atenţia că e mult mai urgent pentru România să elibereze Basarabia, Transilvania mai putând să aştepte momentul, probabil nu prea îndepărtat, când dubla monarhie fie s-ar fi restructurat radical, devenind o asociere de popoare egale, fie s-ar fi spart în bucăţi, înfăptuindu-se astfel şi mult dorita unire a Transilvaniei.

Se adăuga şi faptul că România avea un drept incontestabil asupra Basarabiei, provincie răpită Moldovei în 1812, partea ei sudică fiind apoi retrocedată în 1856, dar din nou anexată de Rusia în 1878. Un drept similar putea invoca România şi în ceea ce priveşte Bucovina, ruptă tot din Moldova, la 1775, şi anexată de austrieci. Transilvania nu se afla însă într-o asemenea situaţie. Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar când Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat ungar. Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că îi asupreau sau îi discriminau pe români, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră“ vreodată Transilvania.

„Germanofilii“ nu se opreau aici. Unii dintre ei, cel puţin, admiteau, de dragul demonstraţiei, posibilitatea înfăptuirii unei Românii cât mai mari. În cazul că războiul va fi câştigat. Dar un război câştigat de România însemna – în şi mai mare măsură – un război câştigat de Rusia. Ce mai conta atunci cât de mare va deveni România! Tot minusculă avea să rămână în raport cu Imperiul Ţarilor. Rusia urma să se înstăpânească la Constantinopol şi în Balcani, iar dacă Austro-Ungaria dispărea şi ea, avea toate şansele să-şi extindă influenţa în întreaga Europă Centrală. Era sfârşitul demonstraţiei, cu întrebarea subînţeleasă:„La ce ne va folosi o mare Românie, dacă România aceasta va fi înghiţită de Rusia?“

Argumentele „germanofililor“ au fost aruncate în aer în 1918. Nu rezultă însă de aici că ei n-ar fi gândit rezonabil. N-au fost nici mai puţin patrioţi decât ceilalţi:nu înseamnă a fi mai puţin patriot dacă îţi doreşti Basarabia decât dacă vrei Transilvania. Ameninţarea rusească nu era o vorbă în vânt;responsabilii intrării în război în 1916 au făcut cu totul abstracţie de ea:considerau probabil că Franţa şi Marea Britanie vor avea suficientă influenţă la încheierea conflictului pentru a contrabalansa eventualele abuzive pretenţii ruseşti. Cam naivă speranţă! Problema, desigur, nu s-a mai pus, fiindcă Rusia a fost scoasă din război în 1917–1918, dar nimeni nu avea cum să ia în calcul o asemenea ipoteză în 1916. Peisajul central-european s-ar fi prezentat la sfârşitul războiului fără Austro-Ungaria, cu o Germanie slăbită, cu o Românie întregită cu Transilvania şi Bucovina, dar fără Basarabia, şi cu o Rusie dominantă în întreaga regiune. Fiecare îşi poate imagina scenarii în consecinţă. Ceea ce putea să se întâmple atunci, dar nu s-a întâmplat, avea să se petreacă peste un sfert de veac, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Rusia (sub înfăţişarea Uniunii Sovietice) devenind stăpână peste Europa Centrală. Şi de data asta s-a evitat ce putea fi încă şi mai rău:anexarea, pur şi simplu, a micilor ţări din regiune. Iar peste câteva decenii a urmat, din fericire, deplina detaşare. Dar nici scenariul unei anexări (aşa cum s-a întâmplat cu ţările baltice) nu poate fi exclus din istoria virtuală.

Intrând în război pentru Transilvania şi Bucovina, România a obţinut nu numai aceste două regiuni, ci şi Basarabia (care făcea parte din proiectul opus). Şi, pentru ca paradoxul să fie întreg, neaşteptatul câştig s-a petrecut nu în urma unor victorii, ci a unei înfrângeri catastrofale. (din volumul „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“ de Lucian Boia, Editura Humanitas, 2014)

Sursa:www.adevarul.ro