Consideraţii inactuale
Sub acest titlu „plagiat" (autodenunţul e de prisos, câtă vreme nimeni nu mai foloseşte astăzi cuvântul „consideraţii"), va fi vorba totuşi de lucruri cât se poate de actuale, chiar dacă nerecunoscute ca atare.
Fiind eu un mare consumator de presă scrisă, nu numai culturală, şi un la fel de mare ignorant în materie de televiziune, şi culturală, şi de internet, fără altă precizare, citesc cam tot ce se publică în reviste, literatură sau critică. Trebuie să recunosc că se publică mult mai mult decât înainte de 1989. Ezit să spun dacă şi mai bun.
Rămânând la critică, fiindcă revistele sunt făcute mai degrabă pentru ea decât pentru poezie sau proză, mai acasă în volume, ea are câteva avantaje faţă de aceea care se publica în anii comunismului, mai exact, de prin 1965 încoace. Este, în primul rând, absolut liberă, în principiu, dacă nu totdeauna şi în fapt. Critica fiind prin natura ei liberală, lipsa cenzurii îi dă aripi, tot aşa cum cenzura comunistă i le reteza. Poezia sau romanul pot fi reacţionare, critica îşi datorează existenţa istorică ascensiunii societăţii şi gândirii liberale din secolele XVIII şi XIX. Ea operează mai ales cu concepte şi mai puţin cu intuiţii, care sunt, în schimb, esenţiale în ficţiunile literare.
Conceptul nu e neapărat democratic, dar logica după care se ghidează e totdeauna democratică. Nu există critică în confuzie:a critica înseamnă a defini şi a discrimina, a alege şi a ierarhiza în raport de criterii precise, pe scurt, a mobiliza spiritul critic. Poetul sau romancierul nu au numaidecât acest spirit, imaginaţia lor presupune alte norme de reprezentare a realităţii. Dar mai este o deosebire:orizontul în care se mişcă literatura şi, respectiv, critica. Orizontul unui poem poate fi, şi de obicei este, poemul însuşi. Tot astfel în cazul celor mai multe romane. Literatura întreţine prioritar raporturi cu realitatea şi mai rar cu literatura însăşi. Altfel spus, inspiraţia unui poet sau romancier are drept sursă, în primul rând, viaţa, şi doar secundar literatura. Acesta e orizontul natural al autorului de ficţiune. Orizontul criticului este cultural. Criticul nu raportează cărţile la viaţă, ci la cărţi. Măsura valorii unei cărţi nu se poate face dacă n-o raportezi la alte cărţi. Inutil să adaug că aprecierea cantităţii şi calităţii vieţii dintr-un roman, să zicem, nu ajunge spre a-l situa valoric şi, cu atât mai puţin, istoric.
Critica şi literatura, astăzi
Aceste consideraţii mi-au fost stârnite, cum anticipam, de lectura revistelor literare din vremea din urmă şi îndeosebi a cronicilor şi recenziilor de carte. Am comparat peisajul oferit cu acela din anii 1960, în care am început eu însumi să scriu cronică şi recenzie (din păcate, s-a uitat diferenţa dintre ele), dat fiind că mulţi dintre cronicarii actuali au vârsta pe care o aveam eu atunci. O spun din capul locului:dacă peisajul literar este astăzi net superior, peisajul critic este inferior. Şi asta, în ciuda faptului că, rod al gândirii liberale, critica ar trebui să se prezinte astăzi în avantaj, plus faptul că literatura care se publică acum este mai bogată şi mai diversă. Ce e drept, nu neapărat mai valoroasă.
Nu cred că generaţia 2000 a dat deocamdată, în poezie sau în proză, opere de valoarea celor ale lui Nichita, Sorescu, Dimov, Blandiana, Florin Mugur, Baltag, Buzea, Păunescu (cel din primii ani!), Mălăncioiu, cei doi Ivănescu, D.R. Popescu, Ivasiuc, Breban, Buzura, Fănuş Neagu, Bănulescu, rămânând, cum se cuvine, la cei afirmaţi în cursul anilor 1960. Erau apoi „bătrânii", unii, indiscutabile personalităţi, destui, colaboraţionişti:Călinescu, Preda, Barbu, Stancu, Baconsky, Beniuc, Jebeleanu, Maria Banuş, Ion Horea, Geo Dumitrescu, Doinaş. Am scris despre toţi. Cu un tupeu tineresc care nu excludea respectul.
Ceea ce constat la cronicarii de azi este un anumit nombrilism de generaţie. Ei scriu rareori, unii deloc, despre scriitori din generaţiile vechi, în viaţă sau nu. Ajutaţi de autismul şcolar, aceştia din urmă au parte de o nemeritată uitare. Sigur, au apărut câteva cărţi, majoritatea foarte bune, datorate criticilor tineri, despre Călinescu, Steinhart şi alţii, dar cronicile propriu-zise se păstrează în cercul strâmt al unei actualităţi de generaţie. După părerea mea, nu e bine. Nemaicitindu-i, nici comentându-i pe scriitorii dinainte, cronicarii pierd atât măsura istorică a literaturii, cât şi pe aceea valorică. Orice critică trăieşte din compararea prezentului cu trecutul. Restrângând acest orizont, critica moare de inaniţie.
sursa:http://www.adevarul.ro
