Fabuloasa călătorie a lui Ioan Timuș: Siberia, traversată în timpul revoluției bolșevice

În secolele trecute, mai mulți români au fost asociați cu aventura și călătoriile prin lume. Nicolae Milescu-Spătaru (1636-1708), cu a sa călătorie în China, Mihai Tican Rumano (1893-1967), în special cu expedițiile sale în Africa, și globe-trotterul Dumitru Dan (1890-1978) sunt cei mai cunoscuți astăzi. Un alt temerar a fost însă uitat pe nedrept: este vorba despre Ioan Timuș, cel care a traversat Siberia în timpul revoluției bolșevice, a trăit o vreme în îndepărtata Japonie și s-a întors acasă prin China, Coreea, Indochina, India, Egipt, Grecia, Turcia. Despre aventurile sale pe tărâmuri îndepărtate va fi vorba în cele ce urmează...

Pe data de 8 noiembrie 1890, la Câmpulung, familia medicului veterinar Vasile Timuș și a învățătoarei Maria Timuș (născută Iozepide) se mărea prin venirea pe lume a fiului lor Ioan, pe care aveau să-l dezmierde cu numele de Ionel. Pe lângă cei patru copii ai săi, familia Timuș a înfiat și trei nepoate, dintre acestea, mezina, Constanța Cantemir-Iozepide, având să fie mama savantului George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel.

Fiind o familie din elita orașului, din care făcea parte un mare teolog și episcop (Gherasim Timuș-Piteșteanul) care susținea că îl avea printre înaintași pe hatmanul cazac Timuș Hmelnițki (cel cu care domnitorul Vasile Lupu își căsătorise frumoasa fiică Ruxandra), părinții le-au asigurat o educație selectă tuturor celor șapte copii, educație din care n-au lipsit lecțiile de scrimă, de limba franceză și cele de pian. Nici nu bănuia pe atunci micul Ionel ce mult aveau să-l ajute aceste ultime cursuri într-un anumit moment al vieții lui!

Ionel

Dintre toți, și singurul băiat fiind, el era cel mai poznaș. Inteligent și inventiv, era pus mereu pe farse și pe șotii; de pildă, obișnuia ca atunci când ieșea cu trăsura pe renumitul bulevard câmpulungean Pardon să-i abordeze extrem de familiar (uneori într-o limbă păsărească), ca pe vechi cunoștințe, pe vilegiaturiștii de aici, pentru ca apoi, împreună cu fetele, să se distreze de mutrele lor mirate.

Vara, toată familia mergea la băile de la Govora, iar neastâmpăratul Ionel se strecura pe furiș în cameră și ascundea în geamantane greutățile de gimnastică, prilej de alte chicoteli la opintelile hamalilor și ale servitorilor!

Ulterior, familia Timuș s-a mutat la București, și așa se face că Ioan Timuș apare înregistrat ca absolvent al prestigiosului liceu „Gheorghe Lazăr”, promoția 1911.

Cinci ani mai târziu, tânărul născut la Câmpulung, în calitate de licențiat al Facultății de Drept și al celei de Litere și Filosofie, se pregătea să își înceapă cariera profesională. Era însă război, capitala intrând sub ocupație germano-bulgară, așa că familia Timuș s-a refugiat la Iași, unde trăia sub spectrul nesiguranței și mai ales al foamei. Atât de grea era viața atunci încât mama împărțea atent în fiecare zi un număr fix de boabe de fasole pentru supă, așteptând săptămâni pentru ca meniul să fie completat cu carne de cal trimisă de pe front de către ofițerul veterinar Vasile Timuș.

Începe aventura: De-a lungul Rusiei, în timpul revoluției bolșevice

Acesta este momentul în care spiritul neastâmpărat l-a îndemnat pe tânărul Ionel să plece, la sfârșitul anului 1917, într-o lungă călătorie până în îndepărtata Japonie. Nu se cunosc detalii legate de motivația sa, dar e adevărat că bucureșteanul născut la Câmpulung era pasionat de călătorii, el spunând că „a pleca înseamnă a renaște”.

Conform evocărilor sale, ar fi fost convins de un prieten să îl însoțească într-o adevărată aventură, dezvăluindu-i ce câștiguri frumoase se puteau obține, la întoarcere, de pe urma chininei, a mătăsii și a neosalvarsanului (pudră folosită în tratamentul sifilisului) procurate ieftin din Siberia și din Japonia. Erau mărfuri ideale pentru speculă: mici ca volum, ușoare, dar cu valoare mare și, mai ales chinina, foarte căutate în contextul lipsurilor și al epidemiilor din acei ani.

De fapt, cartea sa, intitulată Transiberiana spre Japonia, și care este un adevărat jurnal de călătorie, începe cu un dialog între autor și un amic, numit Constant, care îl îndeamnă să meargă cu el în Extremul Orient, însă doar în scopul de a cunoaște o altă lume. Cei doi își dau întâlnire la Odessa, iar Timuș își începe călătoria chiar în timp ce în Rusia izbucnește revoluția bolșevică. „Cu atât mai bine: călătoria mea va fi mai instructivă!”, s-a încurajat el.

Dormind pe o bancă din tren și descoperind kipiatok-ul, un cazan cu apă clocotită aflat în fiecare gară din Rusia și din care călătorii se alimentau pentru nelipsitul ceai, românul ajunge în elegantul și cosmopolitul port de la Marea Neagră, pe care avea să-l descrie cu încântare: „oraș mare, occidental, străzi largi, drepte”. Ordinea, frumusețea femeilor, opera și portul îl impresionează în mod deosebit. Viața de aici se desfășura netulburată, mărfurile se găseau din belșug, dar zvonurile despre turbulențele politice făceau ca prețurile să crească de la o zi la alta.

La Odessa, Ioan Timuș află că amicul său, care mai fusese în Rusia și care știa rusește, îi lăsase un mesaj că pornise înainte, dar că o să-l aștepte la un hotel din Moscova. După alte trei zile de călătorie cu trenul, Timuș ajunge cu bine la Briansk, una dintre cele nouă gări ale capitalei Rusiei. La hotel, află cu stupoare că amicul său plecase mai departe și îi dădea o nouă întâlnire, de această dată în Siberia, fără însă a-i preciza vreun loc anume.

Grea dilemă pentru muscelean: să se întoarcă sau să își continue călătoria prin necunoscut?

Lăsat fără bani în mijlocul Siberiei

Spiritul de aventură îl determină, desigur, să meargă mai departe. Urmează trei săptămâni petrecute pe cufăr, pe culoarul celebrului tren Transsiberian, în înghesuială, zăpușeală și duhoare de mahorcă, votcă și transpi­rație, cu pasageri pestriți și cu militari brutali scăpați de sub control, dar și cu câteva nopți în camere de hoteluri invadate de insecte înțepătoare.

Așadar, de la Moscova, Ioan Timuș a luat trenul către Tula și, de aici, către Samara și Ufa. Intrarea în Munții Urali îi provoacă nostalgii după locurile natale: „Abia dimineața trec munții Urali, iar splendorile peisagiului mă fixează îndelung și contemplativ la fereastră. Defileu strâmt și înalt, ca la Dâmbovicioara noastră; stânci mari, râpoase, în atmosferă violetă; și iar păduri întinse de brad și mesteacăn”.

A urmat un popas de o zi în Celiabinsk, primul oraș din Siberia, unde este pălmuit, din senin, de un ofițer rus beat, care-l crezuse evreu. Ia cunoștință cu avatarurile traiului printre mujici: beții crunte, scandaluri, mizerie, violențe și amenințarea permanentă a bandiților. Reușește să se descurce: dublând un rus care cânta la mandolină, este adoptat imediat de către călătorii din vagon, oameni simpli, ospătat și tratat cu ceai și rom și primit, ca un frate, pe bancheta compartimentului.

Își continuă astfel călătoria cu trenul care înainta, zi și noapte, prin pustietatea înghețată: Omsk, Novo Nikolaevsk, Irkutsk. Admiră, cu voluptate, peisajele și fluviile traversate, vizitează orașele de pe traseu, ia contact cu obiceiurile și cu oamenii locurilor, remarcă stilul rusesc al caselor „cu broderii de lemn”. Pe amicul Constant nu avea să-l mai întâlnească, dar doi cioloveci îi propun să îi însoțească în nord, la Iakutsk.

Urmau să meargă câteva zile cu săniile ca să aducă blănuri de vulpe albastră și de urși polari, cumpărate de la localnici la schimb cu chibrituri, oglinjoare, mărgele și alte fleacuri. Câștigul frumos era ca și garantat, numai că localnicii aveau obiceiul ca, după troc, să-i urmărească și să-i jefuiască pe cumpărători, iar Timuș trebuia să întărească paza convoiului. Riscurile escapadei și fețele dubioase ale ciolovecilor l-au determinat să refuze oferta.

Dar musceleanul tot n-a scăpat de hoți: coboară pentru a se dezmorți într-o gară mică de pe malul lacului Baikal și își lasă haina în tren. La întoarcere, constată că toți banii, în bancnote de 1.000 de ruble, îi fuseseră furați! Cu ceva mărunțiș rămas și cu o hârtie salvatoare de 100 de carboave descoperită în buzunarul vestei, merge înainte; și cum traseul Transsiberianului se abate prin China, face un scurt popas în stația Manciuria.

Aici vede pentru prima oară chinezi și descoperă o lume total diferită de ceea ce întâlnise până atunci. Orice contact îi prilejuiește experiențe noi; un negustor care vindea ouă îi explică de ce unele erau de douăzeci de ori mai scumpe decât altele: fiindcă erau vechi de doi ani! Secretul era că ouăle putrede erau o delicatesă pentru chinezi, iar Timuș încearcă și el unul, fără ca această primă experiență culinară exotică să îi pro­voace vreun necaz gastric.

După alte întâmplări, printre care și un spectacol de teatru chinezesc din care nu înțelege nimic, aventurierul pleacă mai departe către punctul terminus: Vladivostok, la aproape 11.000 de kilometri de Iași, locul de unde, în urmă cu 27 de zile, luase primul tren, către Odessa.

Dar ce poate face un român fără bani și care nu știe o boabă rusește în orașul înghețat de la capătul Siberiei?

Românul Ivan Vasilievici concertează la Vladivostok

Ajuns, în noapte de iarnă, în marele oraș al cărui nume înseamnă „Stăpânitorul Orientului”, Ioan Timuș ațipește zgribulit pe scările sălii de așteptare, iar în zori admiră splendidul răsărit de soare de la Oceanul Pacific.

Colindă hotelurile pentru a găsi o cazare ieftină, dar peste tot camerele erau ocupate, însă măcar se încălzește la căldura din holuri. Frigul și foamea îl chinuiesc neîncetat; de altfel, acestea aveau să îl urmărească mereu pe aproape toată perioada șederii la Vladivostok. Însă la un local intitulat „Gastinița Oriental”, pribeagul are surpriza să audă vorbindu-se românește: hazeain-ul (patronul) era un basarabean, pe nume Sugakov. Musceleanul vede un pian pe hol și are o idee salvatoare: se așază și cântă „Ciocârlia”, hore, „Brâul” și alte melodii românești, spre încântarea hazeain-ului, dar și a chelnerilor și a chefliilor; drept răsplată, se alege cu o prăjitură, cu vin din belșug și o cazare peste noapte, pe o saltea așezată pe mesele din hol.

A doua seară, tot la „Gastinița Oriental”, dă un recital de romanțe – și gazdele basarabene, copleșite, îl îndoapă cu cele mai diverse bucate, de la zacuscă moldovenească și ciorbă, până la fripturi, băuturi fine, icre de Manciuria și portocale. Aventurierul nostru își găsise un sprijin de nădejde la Vladivostok, numai că, fiind prea mândru ca să accepte ceva pe gratis, își dorea de lucru pentru a-și câștiga existența și pentru a strânge bani pentru drumul către Japonia.

Slujbă la cinematograful de pe strada Sfietlanskaya

Astfel se face că Timuș, căruia Sugakov îi rusificase numele în Ivan Vasilievici (Ioan, fiul lui Vasile), află că într-o orchestră dintr-un cabaret cântă un violonist român, Kolea Georgescu. Neștiind rusește, ca să-l identifice, profită de o pauză a orchestrei și îl strigă pe nume, urmărind care muzicant se întoarce către el.

Kolea Georgescu, plecat de mult timp din țară, abia de mai rupe câte ceva pe românește, dar se bucură de întâlnire și îl ajută să-și găsească un angajament pentru a cânta la pian, în fiecare luni, într-un cinematograf. Ba îi oferă și o cameră cu chirie în casa sa, contra a 15 ruble pe lună, dar fără să-i asigure lemne de foc, ceea ce nu era o propunere prea grozavă, fiindcă afară era stăpân gerul cruntei ierni siberiene.

Dar până la primul concert din sala de film, Ivan Vasilievici trebuia să supraviețuiască, așa că încearcă să se aranjeze cumva. Seara, în camera înghețată bocnă, își face un fel de bârlog folosind tot ce găsește la îndemână, inclusiv preșurile de pe jos. Iar pentru a se încălzi în cursul zilei, zăbovește îndelung prin magazine, angajându-se în discuții interminabile cu vânzătoarele sau se așază în holurile hotelurilor și răsfoiește gazetele, sub pretextul că are întâlnire cu cineva cazat acolo. Iar când foamea devine de nestăvilit, comandă câte un ceai ieftin în care topește tot zahărul din chiseaua de pe masă.

Numai că talentul de pianist etalat la „Gastinița Oriental” l-a făcut să fie remarcat și astfel i se oferă ocazia de a fi angajat la un bal al chelnerilor și la o serată particulară. Câștigă ceva bănuți, ia contact cu elita orașului și, mai ales, are ocazia să-și ostoiască foamea. Ca să se poată înțelege mai bine cu localnicii, își propune să învețe în fiecare zi câte 20 de cuvinte rusești; se ține de angajament sub îndrumarea soției lui Kolea Georgescu, dar are dificultăți cu gramatica, ceea ce îl pune în situații comice.

La „Sfietlanskaya Kino”, în prima sa zi de slujbă, Timuș epatează și oferă un adevărat spectacol, improvizând ritmuri în funcție de acțiunea de pe ecran; era epoca filmului mut și muzica îi antrenează total pe spectatorii plictisiți de fosta pianistă, care doar repeta mecanic cele câteva partituri pe care le știa. La sfârșit, proprietarul îi cere să spună ce piesă a interpretat, iar pianistul de ocazie inventează un nume și un compozitor. „Dacă m-ar fi pus să repet bucata, aș fi fost pierdut”, avea să scrie. Pentru prestația sa primește 25 de ruble, o adevărată avere pentru oricine aflat în situația lui. În culmea fericirii, începe să socotească: va avea bani de chirie, de hrană, de lemne și o să și pună ceva deoparte pentru Japonia. Numai că, lunea următoare, patronul cinematografului îl anunță că a fost concediat: avea interdicție, pe motiv că este străin, de la pravilna (sindicatul) mu­zicanților, care era condus de un... bărbier!

Escroci, patrioți și filantropi români la capătul lumii

La Vladivostok, aristocrația era convinsă că bolșevicii vor fi înfrânți de albgardiști. Şi, oricum, bogații credeau că revoluția nu va ajunge până aici, fiindcă „Vladivostokul e prea departe”. De aceea, balurile, spectacolele și seratele se țineau lanț. Se organizau orgii în care ofițerii beți spărgeau oglinzile cu săbiile, se rulau sume fabuloase la jocurile de cărți, dar și bandiții și escrocii dădeau lovitură după lovitură. Piața era plină cu carne de vânat, cu crabi sau cu icre negre. Totuși, scumpirile se înmulțeau, iar în circulație erau mai multe feluri de ruble, nimeni nemaiștiind care sunt cele bune. Iar magazinele dădeau rest și în bonuri de mână care erau transmisibile, ca orice bancnote.

Norocul nu îl părăsește însă pe aventurierul nostru. Deși izolat, Vladivostokul, având statutul de port liber, este un oraș modern și cosmopolit. Românul călător începe să dea meditații de pian, de limba franceză și chiar de canto (deși nu avea nicio pregătire în acest sens!), este invitat la serate muzicale de către familii cu stare, ba, la cererea publicului, este rechemat ca pianist la cinematograful de pe Bulevardul Sfietlanskaya (Svetlanskaya).

Își face tot mai multe cunoștințe, iar cu blonda Olga Miriukova, o rusoaică măritată, are o aventură amoroasă și, la prima lor întâlnire, își consumă banii până la ultima copeică pentru a-și încălzi camera închiriată de la Kolea Georgescu și pentru a cumpăra flori și două prăjituri. Ţara Soarelui Răsare rămâne pentru moment doar un vis, deși o maseuză japoneză de la baia din Vladivostok îi reaprinde mirajul acestei țări unice.

Dar, contrar așteptărilor, și în acest colț de lume puteai întâlni români. În afară de Sugakov și de Kolea Georgescu, lui Timuș îi este prezentată Margareta Kiriac, o „ghicitoare în cărți” eșuată la bătrânețe tocmai la Vladivostok. Pentru o dulceață de chitră și o tratație cu tutun, musceleanul îi suportă matroanei amintirile, îi admiră fotografiile din tinerețe care înfățișează o codană îmbrăcată în costum popular românesc și îi ascultă, cu stoicism, romanțele de dor de casă.

Într-o altă împrejurare află de doi escroci bucureșteni: unul dintre ei se recomandă ca fiind profesor-doctor, iar celălalt spune că e asistentul primului. Trucul e simplu: în camera de așteptare, bolnavii sunt descusuți de „asistent” despre boală, dureri și ce tratamente au făcut, în timp ce „doctorul” trage cu urechea, ascuns după un paravan. Când bolnavul intră la „doctor”, acesta nu-l lasă să vorbească și, în timp ce îl pipăie și îl consultă, spre uimirea celui păcălit îi spune ce simptome are, ce îl doare, de ce boli a suferit, ce tratament a luat și așa mai departe. În final, îi prescrie o doctorie care nu face nici bine, nici rău și, după ce dau lovitura burdușindu-se cu bani, cei doi șmecheri de București își iau tălpășița către un alt oraș.

Tot la Vladivostok, Timuș face cunoștință și cu trei ofițeri români care formau o comisie pentru recrutarea prizonierilor ardeleni din Rusia pentru a fi înrolați în Armata Română care aștepta momentul prielnic alipirii Transilvaniei la regatul românesc. De la ei află despre frontul căzut din cauza revoluției bolșevice, iar buna educație și patriotismul ofițerilor îi creează o bună impresie.

Cu un oarecare Popovici, un crupier refugiat de la Odessa de frica grozăviilor bolșevice, devine nu doar coleg de cameră, la schimb cu lemne de foc, ci și partener de afaceri. Popovici dispune de ceva capital și, cum în oraș nu sunt decât două bănci, cei doi se despart dimineața și merg fiecare la câte o bancă aflând care este cursul rublei și al yenului. Apoi se întâlnesc și hotărăsc ce valută vând și cumpără de la o bancă la alta, iar câștigul le asigură un prânz îndestulător.

Dar momentul hotărâtor pentru Timuș avea să fie întâlnirea cu directorul unei mari bănci românești, aflat în voiaj. Acesta, aflându-i povestea, îi propune să-l împrumute cu 1.000 de ruble ca să meargă în Japonia, iar argumentul este convingător: „Banca te împrumutEscroci, patrioți și filantropi români la capătul lumiiă, nu eu. Te vei întoarce la noi în țară și vei face cunoscut cele văzute prin conferințe, prin articole în gazete, prin cărți. Vei fi astfel folositor țării noastre, care n-are asemenea studii”.

După un chef românesc de adio la „Gastinița Oriental” și după despărțirea de prieteni pe cheiul portului, Ioan Timuș părăsește Vladivostokul la bordul vasului japonez „Hozan Maru”. „Stăteam nemișcat la coada vasului, cu privirea dusă spre țărmul Siberiei, spre Vladivostok, pe care poate n-o să-l mai văd niciodată”, avea să-și amintească el. Iernase aici, la capătul oriental al Rusiei, timp de patru luni și jumătate!

Acest text este un fragment din articolul „Ioan Timuș și aventurile sale în Siberia și Japonia”, publicat în numărul 227 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com.

_{Foto: Ghetty Images}