Sfârșitul cumplit al savantului Emil Racoviță

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Emil Racoviță s-a mutat înapoi la Cluj, găsind nealterate Institutul de Speologie și bogatele sale colecții. Faptul s-a datorat lui Pierre-Alfred Chappuis, care a rămas sub Feleac în timpul războiului, beneficiind, ce-i drept, de imunitate diplomatică în calitate de cetățean elvețian și de consul onorific al acesteia.

Drept urmare, autoritățile universitare ungare nu numai că l-au păstrat nealterat, dar au și preluat denumirea într-un institut nou, „Institutul de Speologie și Zoologie”, ceea ce a făcut ca Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj să nu fie evacuată în totalitate din teritoriul vremelnic ocupat.

Revenirea la Cluj nu a fost, e clar, una lesnicioasă, cu precădere prin prisma obstrucției autorităților locale, care, după eliberarea Clujului pe 11 octombrie 1944, deveniseră procomuniste.

Norocul a fost că o parte a casei – ce adăpostește azi Casa Memorială Emil Racoviță, aflată la baza străzii cu același nume – adăpostea, prin persoana lui Chappuis, Consulatul Onorific al Elveției la Cluj, ulterior și Biblioteca Franceză. Totuși, spune nepoata lui Racoviță, Maria (Marie-Jeanne) Cașcaval:

„Când ne-am întors, în 1944, în această casă locuia Raluca Ripan, mare comunistă, decanul Facultății de Chimie. Ai mei locuiau în cele trei camere, care erau, în mod normal, camere de oaspeți. La revenirea acasă, bunicul meu a avut un șoc, era negru de supărare, văzând-o pe Raluca Ripan, care avea un frate șchiop și cumnata care suferise atac cerebral, fiind întinsă pe patul din dormitorul care este acum al nostru”.

Ulterior, circumstanțele nefiind clare, doamna Ripan a părăsit domiciliul, în acțiune intrând cel mai mic fiu al lui Racoviță, André. Mărturisește Maria Cașcaval: „Ne aflam pe un șantier, construind o fabrică de preparare a uraniului la Feldioara, lângă Brașov. Fratele tatălui, André, a aranjat să scoată de aici Biblioteca Franceză și să poată vinde casa. Tatăl meu ne-a chemat ca să fim noi cei care s-o achiziționeze și să evităm înstrăinarea ei. Câștigam foarte bine ca inginer constructor, cu spor de periculozitate care mi-a provocat 19 operații de cancer, așa că am putut să cumpărăm casa, în integralitatea ei, în 1977”.

Însă activitatea științifică a Institutului a regresat, nimic nemaiputând fi ca înainte. Inclusiv, sau în primul rând, ultimii ani ai vieții lui Racoviță, petrecuți poate nu în sărăcie și mizerie (cum pretind unele surse), dar nici în belșug. Trecut în registrele Facultății de Științe din Cluj drept „suplinitor temporar la catedra vacantă de Biologie Generală”, bătrân și bolnav, dar extrem de activ, a trebuit să facă față și agresivității noilor autorități române, care îl presau – în calitatea sa de președinte al Comisiei Universității Regele Ferdinand I pentru problemele cu străinătatea – să acorde exclusivitate relațiilor cu institutele de învățământ superior din URSS. Racoviță nu a ezitat să înainteze memorii prin care susținea cu tărie imperativul păstrării legăturilor cu universitățile occidentale.

Tot mai bolnav, epuizat de desele drumuri la București, a căzut pe treptele institutului în vara lui 1947, fracturându-și o claviculă. Vechile boli s-au agravat, astfel încât, ajuns la 79 de ani, Racoviță a fost nevoit să-și părăsească laboratorul pe 11 noiembrie 1947, fiind imediat spitalizat cu diagnosticul „congestie pulmonară și uree în sânge”.

La 19 noiembrie 1947, în pofida îngrijirii pline de devotament asigurate de soția sa și eforturilor depuse de medici, ochii lui Racoviță se închideau pentru totdeauna pe acel pat de spital, imensul savant fiind înmormântat, după două zile, în Cimitirul Central din Cluj.

A fost un apus al vieții realmente cumplit. Nu vom evoca decât o parte a stenogramei întâlnirii pe care Petru Groza a avut-o, la 28 iulie 1953, cu Traian Săvulescu, fostul prim-ministru și, în acel moment, președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale. Pregătind Ziua Aviației din acel an, Petru Groza s-a referit atât la realizările lui Traian Vuia, pe care-l cunoscuse în tinerețe, cât și la ultimele zile ale vieții lui Racoviță, compasiunea sa (de fațadă?) născând o legitimă întrebare: având deja pârghiile puterii, de ce n-a făcut nimic pentru a alina suferința marelui savant?

Răspunsul ar putea fi lesne dat, dar vom evoca doar experiența personală trăită, chipurile, de Petru Groza spre finele lui 1947 (fără a uita că, o lună și jumătate mai târziu, același Groza nu ezita să-i arate Regelui Mihai revolverul drept suprem argument al imperativului abdicării):

„Unde e Racoviță în literatura noastră? Racoviță a fost profesor universitar apreciat pe plan universal. În toată lumea, în toate limbile internaționale se comentează lucrările lui. Este adevăratul întemeietor al științei speologice. Este român, de la Iași, românul care a plecat – trimis al Universității Cambridge sau Oxford – la Polul Sud într-o expediție, este omul care a fost primit de Universitatea din Paris cu mari serbări. Dar unde e Racoviță în țara noastră? Mai mult, am trecut pe la Cluj, în 1947-1948, și i-am văzut umbra, cu pălăria lui trasă pe ochi, sărăcăcios îmbrăcat, mergea pe lângă ziduri. Și mi-am zis: acesta este marele savant Racoviță? Am chemat profesorii universitari, colegi de-ai lui, și i-am întrebat de Racoviță. Mi-au spus: Moare de foame! Și mă mustră și astăzi conștiința că nu am trecut strada atunci, să-l opresc și să-l întreb ce face, să-i spun: Cum, frate, să mori de foame la Cluj? Pentru că l-au dat afară de la catedră, l-au dat afară de la Universitate”.

Maria (Marie-Jeanne) Cașcaval-Racoviță își amintea cu revoltă: „Ce-i drept, ultima mea imagine cu el a fost când l-am văzut pe Pepe, om foarte înalt la cei 1,92 m ai săi, și gârbovit, ieșind din baie. Că era cocârjat și ponosit, da, dar nu a fost dat afară, a lucrat la institut până în ultimul moment și în cinci zile a murit de uremie. Racoviță nu a avut cine știe ce necazuri cu comuniștii, nu a fost hărțuit. Mai mult, au dat și numele străzii înainte de Revoluție. Ba chiar s-au mândrit cu el”.

Chappuis, loial și după moarte

Totuși, pe patul de moarte, Racoviță a avut satisfacția de a-și vedea explorarea ghețarului de la Scărișoara – efectuată între 1921 și 1925, completată de o prezentare științifică în 1927 – dusă la un alt nivel, spre finele lui 1947, de un grup de entuziaști speologi de la Universitatea din Cluj. Aceștia au izbutit o explorare și o descriere mai amănunțite a acestei peșteri-etalon a României.

Racoviță a plecat din această lume trist, dar și bucuros pentru reușitele discipolilor săi. Satisfacții au apărut și post-mortem. În 1948, Chappuis a publicat două volume, reprezentând contribuția științifică a membrilor Institutului Speologic. Faptul că, un an mai târziu, el a fost nevoit să părăsească România (dezamăgit, deoarece considera România ca fiind patria sa adoptivă) și să se mute în Franța (devenind director adjunct al laboratorului subteran de la Moulis) nu l-a împiedicat să publice un lung manuscris în cadrul seriei „Biospeologica” (în 1950), dedicat izopozilor, lucrare pregătită de Racoviță înaintea morții sale.

În 1951, Chappuis și Jeannel aveau să publice seria 8 a lucrării „Enumerarea grotelor vizitate (1927-1949)”, incluzând și toate peșterile vizitate în România. Biospeologica va continua să publice manuscrise, referitoare la cercetările biospeologice, până în 1962, însemnând 81 de publicații apărute în 9 volume.

Fragmentul face parte din articolul „Noua viață a lui Emil Racoviță. De la explorarea Antarcticii la biospeologie”, publicat în numărul 265 al revistei „Historia” (revista:265), disponibil în format digital pe platforma paydemic.