Spitalul de la Palatul Regal: Regina Maria, „mamă a răniţilor”

Regina Maria începuse, încă din anii neutralităţii, un plan de susţinere al războiului din punct de vedere sanitar şi medical, bazându-se pe experienţa – ce-i drept, mai redusă – din timpul războiului balcanic.

Ajutată de fiica ei cea mare, principesa Elisabeta, Maria organizase atunci un mic lazaret, ajuns spre sfârşitul conflictului la dimensiuni impresionante, în care erau trataţi bolnavii de holeră, principalul inamic al armatei române în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic.

„De o săptămână trăiesc în mijlocul holerei, organizez, improvizez, încurajez, ţin lucrurile împreună. Nu credeam niciodată ca voi fi capabilă de asta şi nici că voi putea suporta aşa ceva, dar imensele dificultăţi, nevoia permanentă de a da curaj celorlalţi mă fac să lupt… M-am schimbat, aproape că sunt un alt om” (Regina Maria).

Experienţa balcanică este esenţială pentru viitoarea regină, ea realizând că îşi poate depăşi propriile limite şi că are o uluitoare capacitate de adaptare şi rezistenţă, calităţi pe care le va exploata la maxim în timpul Primului Război Mondial.

Pentru început, prioritatea Reginei Maria a reprezentat-o organizarea spitalelor de campanie, atât pe linia frontului, cât şi în spatele acestuia. Pentru o ţară mică, cu o armată relativ redusă, de 615.000 de soldaţi, dar cu un front imens de apărat, peste 1.500 de kilometri, era esenţial ca militarii răniţi să fie cât mai repede recuperaţi şi trimişi din nou în linia I a frontului.

„Considerentele care au stat la baza acestei activităţi erau nu doar umanitare sau legate de obligativitatea suveranei de a se afla alături, umăr lângă umăr, de supușii săi, ci şi de natura ideologică, şi anume înţelegerea şi împărtăşirea proiectului naţional românesc” (Alin Ciupală).

Regina Maria s-a identificat, până în ultima ei fibră, cu idealul naţional românesc şi a vibrat pentru el, aidoma oricărui alt român. Acest lucru l-au simţit românii, şi aşa se explică imensa iubire pe care i-au arătat-o şi au dovedit-o suveranei lor.

Această comuniune perfectă dintre regină şi supuşii ei au sesizat-o şi cei mari, şi cei mici. „Regina Maria şi-a îndeplinit datoria pe toate fronturile multiplei sale activităţi, dar, înainte de toate, pe acela al îmbărbătării şi al ridicării morale a celor ce trăiau în jurul ei şi aveau să hotărască, în cele mai tragice clipe, soarta ţării şi a neamului.... regina Maria a întrupat, şi a întrupat frumos, aspiraţiile cele mai înalte ale conştinţei româneşti” (Constantin Argetoianu). Iar la nivelul simplilor soldaţi, mărturiile sunt mai puţin emfatice, dar mai sincere:

„Când vezi atâta milă de la o aşa regină, te poţi duce ca nebunul în faţa tunului şi a mitralierelor” (Jeana Fodoreanu). Sau altă mărturie, care implică, pe lângă căldura sufletească a celui ce se simţea ocrotit şi îngrijit, şi nădejdea că prin Maria şi datorită ei se va putea realiza unitatea naţională a tuturor romanilor: „Când se apleacă pe patul lor de suferinţă, cu ochii-i frumoşi, albaştri, care răspândesc atâta căldura, ei [soldaţii răniţi – n.n.] sunt fericiţi. Întrebându-i totdeauna ce doresc, unul mai îndrăzneţ răspunse într-o zi: Măria Ta, să te văd împărăteasă” (Neli Cornea).

Spitalul de la Palat: „Muncim din greu”

Regina Maria şi-a luat extrem de în serios rolul de „mamă a răniţilor”, făcând din Palatul Regal nu doar spital, ci şi centrul vieţii ei publice. „Acolo, în spaţii distincte de cele medicale, regina primea în audienţă, avea consultări cu personalități ale zilei, române sau străine, se întâlnea cu oameni obişnuiţi, cu militari şi civili” (Alin Ciupală).

Prima zi de război, prima zi de muncă pentru regină: „În dimineaţa aceasta, voi ieşi în oraş să fac pregătiri pentru spitalul pe care am să-l conduc, în încăperile mari din Palatul vechi. Am să mă arăt cât mai mult, ca oamenii să vadă bine că am rămas alături de ei”. A doua zi deja începe organizarea:

„Am fost în oraş mai toată ziua, să aranjez spitalul şi să mă întâlnesc cu mai mulţi prieteni, Maruka [Cantacuzino – n.n.], Cella [Delavrancea – n.n.], Sybille şi soţul ei [Chrissoveloni – n.n.], am avut multe de făcut la Cotroceni, fiindcă trebuiau toate rânduite şi puse în siguranţă, pentru orice eventualitate”.

A treia zi apar primii răniţi: „Am fost în oraş, ca de obicei. M-am întâlnit cu toate doamnele de la spital. Muncim din greu”. Deja în a patra zi lucrurile încep să prindă contur: Regina Maria întruneşte comitetul pentru achiziţionarea de ambulanţe, din care făceau parte, printre alţii, Alecu Constantinescu-Porcul, ministrul Agriculturii, Constantin Angelescu, ministrul Lucrărilor Publice, dar şi Barbu Ştirbey, sau bancherul Jean Chrissoveloni, care oferă, de altfel, suma de 500.000 de franci.

În aceeaşi zi, capitala Scoţiei, Edinburgh, oferă şi ea câteva ambulanţe reginei, neuitând că Maria era totuşi născută prinţesă de Edinburgh. Dar mai presus de orice este regina României, şi faptul acesta Maria îl simte direct, din contactul cu cei mai năpăstuiţi oameni, cei răniţi în lupte, unii aflaţi chiar pe moarte:

„Cu cei grav răniţi stau ceva mai mult. Nu se plâng mai deloc. Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi: când îi întreb dacă suferă, îmi spun: «Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor», acesta e refrenul etern, fiecare viaţă măruntă şi umilă e gata să-și dea şi ultima picătură de sânge, numai să ajung eu «Împărateasa tuturor românilor»... Vederea lor te umple de umilinţă. De ce trebuie să se lase ei ucişi ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulți, într-o zi pe care oamenii aceştia simpli, probabil, nu vor trăi să o vadă? De ce?”

Puterea exemplului

Evident, Regina Maria era mult prea inteligentă ca să nu-şi dea seama că dorinţa oamenilor de a o vedea încoronată ca „împărăteasă a tuturor românilor” avea un resort mult mai profund, acela de realizare a idealului unităţii naţionale, pe care, în acele momente de grea cumpănă pentru ţară şi pentru ei, răniţii îl identificau cu persoana reginei.

Soldaţii erau gata să moară pentru „România mare”, dar în acel moment personificarea acestui vis îndepărtat lua forma acestei femei frumoase şi blânde, care le aducea bomboane, ţigări şi flori, care încerca să-i aline şi căreia nu întâmplător i se adresau cu apelativul personal-protocolar de „mama-regină”. Contactul regina-soldaţii e reprezentat de un transfer reciproc de energie, în urma căruia fiecare se încarcă cu optimism. Un rănit declara că nu îl mai doare nimic după ce a vorbit cu regina, în timp ce suverana se încarcă din/cu dorinţa fiecărui interlocutor de a ieşi învingător.

„E ciudată povara atâtor priviri – nu ştiam cât de grea poate fi. Atâţia ochi, unii după alţii, şi toţi mă privesc pe mine. Zilele acestea m-am aplecat peste atâtea paturi şi am privit în atâţia ochi – şi toţi mă urmăresc la fiecare mişcare, de cum mă întorc îi simţ asupra mea, sute şi sute...”

Iar regina simte exact ce se aşteaptă de la ea, interiorizând organic rolul ei în acest război, ca reprezentanta cea mai de seamă a tuturor femeilor din România: „Ideea mea despre rolul femeii în război e că trebuie să ţină capul sus întotdeauna şi trebuie să arate cu atât mai mult calm şi hotărâre cu cât primejdia e mai mare. Bărbaţii luptă, îşi jertfesc sângele – femeile trebuie să le arate feţe zâmbitoare şi să le spună vorbe de încurajare. Spiritul e totul. O nenorocire întâmpinată cu curaj e pe jumătate învinsă...”

Regina noastră însă n-avea de gând să se lase nici măcar pe jumătate învinsă, aşa încât se implică în tot ceea ce însemnă desfăşurarea războiului, care nu curgea deloc în favoarea României. După euforia primelor zile, când armata română trece Carpaţii în Ardeal, urmează dezastrul, intrarea Bulgariei în război şi catastrofa de la Turtucaia. Militarii şi politicienii în frunte cu Ionel Brătianu îşi pierd capul, Ferdinand, indecis, ascultă toate opiniile, dar e incapabil să ia decizii radicale.

Regina, singură, pare a şti ce e de făcut, dar autoritatea constituţională şi efectivă nu se află în mâinile ei. Influenţa ei se poate exercita doar prin intermediul soţului ei, un Nando care, potrivit reginei, e: „necăjit, nici pe departe în starea voluntară şi energică în care aş vrea eu să-l văd. O, dacă ar putea fi un adevărat conducător, conducătorul de care are atâta nevoie ţara noastră acum! Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!” Apoi, câteva rânduri atât de actuale – din nefericire – de-a lungul istoriei noastre: „Vai, ce greu e să stai locului şi să te mulţumeşti să priveşti! Iar ţara mea e în cea mai mare primejdie şi se fac greşeli crude, cumplite, fiindcă nu avem conducători... E în joc soarta ţării, viaţa naţiunii noastre!”

Criticile reginei se îndreaptă, în egală măsură, către toţi. Către Brătianu, pe care îl vede capabil de „toate şmecheriile”, către fiul ei, Carol, căruia îi reproşează că nu stă mai mult printre soldaţii lui, către toţi factorii de răspundere militari, care „păreau să nu prevadă nimic, să nu organizeze nimic, să nu ştie nimic”.

E greu de spus care a fost rolul reginei în mersul războiului şi cât de mult a cântărit acesta. „Cu siguranţă însă că exemplul pe care l-a dat – exemplu de credinţă, de voinţă şi de dăruire – i-a marcat pe cei din jurul său, după cum i-a impresionat şi pe soldaţi. În componenţa morală a războiului – nu mai puţin decisivă decât focul armelor – rolul său a fost de prim ordin” (Lucian Boia ).

Acest text este un fragment din articolul „Cum s-a construit imaginea de legendă a Reginei Maria“, publicat în numărul 23 al revistei Historia Special (revista:special/23), disponibil în format digital pe paydemic.com.