Provocările întâmpinate de autoritățile de la București în Dobrogea, după 1878

În august 1904, lăudând progresele administrației românești în Dobrogea, Nicolae Iorga făcea o radiografie a provocărilor pe care autoritățile de la București le-au întâmpinat după 1878.

„A fost un timp când nu găsiam destule cuvinte pentru a ne plânge de acea pacoste căzută asupra capetelor noastre nevinovate care ar fi fost Dobrogea: pământ de bălți, de stuhuri, de pustiu, prin care la căldura strașnică șerpele își încălzește inelele verzi; pământ de locuitori sălbateci, neîmpăcați cu stăpânirea noastră: spioni ruși, Bulgari iredentiști, Tătari mai răi decât dobitoacele, Turci îndărătnici cari n-au alt gând decât să agonisească plata pentru corabia ce-i va duce în pământurile pe care le stăpânește încă Padișahul.

Ce se putea face acolo, pe un astfel de sol, cu astfel de oameni și între astfel de vecini: sus, Muscalul și jos mezinul lui, Bulgarul? Numai două feluri de oameni erau ispitiți să meargă în acest Ţinut de nenorocire, două foarte interesante categorii sociale din România de la sfârșitul veacului al XIX-lea. Întăiu — înșirându-i după rang — membrul din «elita» politică și socială, care știa că se pot căpăta acolo pe prețuri de nimic moșii destul de întinse și locuri pentru clădit vile în vederea Mării: câți nu și-au îndeplinit acest scop și se găsesc astăzi foarte bine!

Apoi funcționarii cari găsiau leafa singură prea mică pentru înaltele lor nevoi culturale de oameni cu vicii civilisate, precum și acei funcționari cari erau luați pe fugă din toate părțile, pentru nepricepere sau purtări rele, și cari căutau un colț de umbră unde să-și poată adăposti neajunsurile și păcatele: ce recomandație au fost aceste tipuri netrebnice sau conrupte pentru noua stăpânire românească, înțelege orișicine.

Desprețul pentru Dobrogea venia dintr-un îndoit motiv: Pe de o parte, era durerea pentru pierderea Basarabiei, care nu era răscumpărată prin cedarea către noi a unui pământ aproape cu totul străin. Era apoi desăvârșita necunoștință a împrejurărilor dobrogene. Înainte de 1877 n-avusem nici un gând asupra acestei coaste a Mării Negre, care trebuia să ne ispitească totuși așa de mult, — știam despre sangeacatele de Tulcea și Chiustenge cât știm și astăzi despre Ţinutul Nicopolei sau al Rusciucului.

După 1877 au apărut — mulțămită numărului celui mic și lenii celei mari a scriitorilor noștri și, nu mai puțin, apatiei asiatice a publicului — numai foarte puține cărți despre Dobrogea și acele aveau un caracter cu totul special și, precum nu erau complete, așa ele nu vorbiau decât unor cetitori foarte rari, când s-ar fi cuvenit ca toți să știe ce am câștigat”, scria Nicolae Iorga într-un articol publicat la 15 august 1904, în nr. 33, An III, al revistei Sămănătorul, conform Institutului de Studii Sud-Est Europene.

Dobrogea a devenit parte a României după Războiul de Independență

Era 14 noiembrie 1878 când Regele Carol I lansa două proclamații fundamentale pentru România. Prima era adresată celor mai noi cetățeni români: dobrogenii. Proclamația Domnitorului României către dobrogeni a fost tipărită în limbile română, turcă, greacă și bulgară, fiind răspândită în foi volante, pe întreg teritoriul dobrogean. Cealaltă proclamație era destinată Armatei Române.

În ziua de 14 noiembrie 1878, trupele române au trecut Dunărea pe la Brăila înaintând spre Tulcea, ce era sangeacul (capitala) pașalâcului Dobrogea. La 23 noiembrie 1878, trupele au ajuns la Constanța.

_{Foto sus: Portul din Tulcea, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Fotografie de Anatole Magrin (© iMAGO Romaniae)}