Pearl Harbor și lipsa de pregătire a forțelor americane

Atacul japonez din 7 decembrie 1941 a fost un adevărat șoc pentru societatea americană, prea mândră să creadă că există forțe inamice capabile să îndrăznească să lovească în forță o insulă ce era definită drept cea mai puternică bază din Oceanul Pacific. Acțiunea aeriană a fost deosebit de îndrăzneață și, mai ales, de enervantă.

A fost absolut normal să se caute vinovați pentru pierderile suferite și au fost scrise multe lucrări de către militari și de către istorici cu nume grele.  S-a ajuns la multe concluzii interesante, dar mulți sunt cei ce au susținut cu tărie că n-a existat suficientă pregătire de război și că vinovată pentru catastrofă a fost conducerea de la Washington, liderii SUA fiind mult mai interesați de frontul european și de ajutorarea Angliei, fosta metropolă fiind utilă pentru formarea unui cap de pod în lupta cu trupele germane.

Dacă au scris savanți renumiți, teoria trebuie crezută și astfel devine adevăr științific. Oare nu cumva această repetare la infinit indică o încercare de ascundere a acțiunilor americane din Pacific? Dacă situația era exact invers și planificatorii din capitala statului federal se interesau în mod deosebit de arhipelagul ce se afla aproape în mijlocul vastului ocean?

Avioanele americane din Pacific

Se aflau pe insulă numai 12 bombardiere strategice de tip B-17 D, avion ce era supranumit Fortăreața zburătoare. Evident că această forță aeriană era prea redusă pentru efectuarea de recunoașteri la mare distanță de bază și să fie pregătită pentru atacarea țintelor navale. Înseamnă că autorii clasici deja au avut dreptate și vinovați au fost cei ce nu s-au interesat de avanpostul din insula Oahu.

Se pare că a repeta ceea ce s-a scris cândva este cea mai plăcută cale de avansare intelectuală fără să mai fie necesară gândirea rațională. Erau 12 aparate de zbor, dar, dacă facem o comparație mică, descoperim imediat că nu aflai ceva similar în toată Japonia. Era și normal pentru că statul asiatic avea probleme legate de aprovizionarea cu combustibil lichid.

Nici Italia nu putea să asambleze și să utilizeze avioane grele. Chiar Germania avea probleme în conceperea și realizarea bombardierelor cu patru motoare, un adevărat coșmar logistic. Întreaga Axă nu avea aeronave comparabile cu un B-17D în ceea ce privește rezistența structurii și performanțele de zbor.

Au fost puține cele 12 exemplare ce se odihneau pe pistele din Oahu? Numai 12! Modelul D a fost produs în 42 de exemplare, ceea ce înseamnă că procentul celor prezente la Pearl Harbor urcă la 28,5%. Toate aparatele produse până la 30 noiembrie 1941 au fost 155 și astfel cele prezente reprezentau 7,74%. Este enervant de puțin.

Trebuie să fie eliminate prototipurile, aparate folosite de obicei pentru studierea modului în care funcționează piesele componente, un aparat de zbor fiind un sistem complex și mereu se găsesc boli ale copilăriei. Se ajunge la 8,57%, dar tot este puțin. Este mai mult decât evident că liderii de la Washington puteau să acorde atenție deosebită poziției strategice.

Istoricii care au tot relatat despre lipsa de interes a conducătorilor americani pentru frontul din Pacific s-au bucurat că au descoperit vinovații pentru pierderile mari în oameni, nave și aeronave. Birocrații de la Washington în frunte cu președintele F. D. Roosevelt au avut parte de glorie națională și demolarea statuilor a fost o deosebită plăcere în trecut și prezent.

Problema experților în trecutul militar este că se uită un mic detaliu: mai existau avioane B-17 undeva în Pacific. Acestea nu se aflau undeva departe, ci au fost împinse chiar în prima linie. Se aflau în Filipine, erau în număr de 35 și formau o puternică forță de izbire. Strategii americani au considerat că 47 de bombardiere grele nu sunt suficiente pentru operațiuni la distanță și au fost trimise alte 12 care au sosit exact în timpul desfășurării atacului japonez. Erau patru B-17C și opt B-17 E.

Cele tip C erau evident produse înainte de 1 decembrie 1941 și astfel se ajunge la un procent de aproape 33%. Cele din varianta E, prima de serie, trebuie să fi fost asamblate tot înainte și incluse în totalul de 155. Aparatele veneau cu unele modificări față de variantele anterioare și echipajele aveau nevoie de un oarecare timp pentru acomodare. Nu se formează o echipă performantă de la o zi la alta.

Se ajunge la un total de 59 de bombardiere strategice și procentul urcă la 39,3%. Eliminarea prototipurilor din calcule urcă procentul la 42%. Nu se observă ceva negativ în acțiunile celor de la Washington. O flotă de bombardiere strategice arată precum dinții rechinului. Unele avioane sunt deja la unitățile avansate, altele sunt folosite pentru antrenament în interiorul teritoriului național, departe de privirile indiscrete, și alte aparate sunt în diferite faze de montaj în timp ce echipajele pot primi instrucție teoretică. SUA era un gigantic templu al războiului și oricând putea să atace pe două fronturi.

Trebuie să se observe niște mici detalii în distribuirea uriașelor avioane : acestea nu erau unde trebuie. Bombardierele erau trimise în Filipine și astfel erau expuse unei acțiuni prin surprindere din partea unor inamici cu o dotare inferioară. Cele 12 aparate sosite pe 7 decembrie erau dezarmate pentru a străbate distanțele imense, dar acestea nu erau trimise pentru întărirea forțelor ce apărau Pearl Harbor. Misiunea primită de piloți era să ajungă în Filipine. Comandamentul american se pregătea de acțiuni ofensive și nu se putea crede că adversarul va îndrăzni să se apropie de bazele supraînarmate.

_{Foto sus: Efectele atacului japonez din 7 decembrie 1941 (© Library of Congress)}