Pe urmele supraviețuitorilor din Pompeii și Herculaneum, la 2.000 de ani după erupția Vezuviului

În urmă cu aproape 2.000 de ani, erupția Muntelui Vezuviu a șters de pe fața pământului orașele Pompeii și Herculaneum, îngropându-le sub un amestec înfiorător de rocă topită, piatră ponce, cenușă și gaze. Cu orașele romane „înghețate în timp”, arheologii aflat extrem de multe amănunte despre viețile celor care au pierit, dar ce știm despre supraviețuitori?

În volumul „Escape from Pompeii: The Great Eruption of Mount Vesuvius and Its Survivors” („Evadarea din Pompeii: Marea erupție a Muntelui Vezuviu și supraviețuitorii săi” – n.r), publicat la editura Oxford University Press, în 2025, autorul Steven L. Tuck, profesor de istorie la Universitatea Miami din Ohio, analizează dovezile istorice și arheologice despre oamenii care au scăpat de distrugerea Pompeii și Herculaneum din anul 79 d.Hr., urmărindu-le traseul în încercarea de a-și construi o viață nouă, departe de umbra vulcanului, informează Live Science.

Conform sursei citate, cartea pornește de la o întrebare simplă: a supraviețuit cineva erupției Vezuviului din anul 79 d.Hr.? Iar de aici derivă o serie de alte întrebări: dacă cineva a supraviețuit, cine au fost acei oameni, unde s-au stabilit, în ce condiții și cum și-au reconstruit viața după catastrofă? În cele din urmă, ce ne spune acest lucru despre lumea romană?

Din păcate, nu avem mărturii directe ale erupției din partea celor care se aflau în Pompeii sau Herculaneum. Cea mai apropiată sursă o reprezintă cele două scrisori ale lui Plinius cel Tânăr către istoricul Tacitus, în care povestește experiențele sale și ale unchiului său în timpul erupției. Important este că Plinius menționează reacțiile emoționale și comportamentele oamenilor din Misenum: locuitorii din acea comunitate, aflată la aproximativ 45 km vest de vulcan, erau evident îngroziți, dar nu și-au abandonat familiile în timpul crizei. Același tip de comportament pare să fi existat și în Pompeii și Herculaneum.

Există o percepție larg răspândită potrivit căreia toți locuitorii din Pompeii și Herculaneum au pierit în erupție. În realitate, consensul academic actual este că o mare parte populației (poate chiar majoritatea) din cele două orașe a supraviețuit erupției din anul 79 d.Hr.

În ambele orașe există numeroase dovezi indirecte privind supraviețuirea populației, cel puțin în fazele timpurii ale erupției. Multe dintre acestea nu au fost recunoscute ca atare, deoarece sunt „dovezi prin absență”. Concret, multe dintre obiectele casnice obișnuite nu se află acolo unde ne-am aștepta să fie, iar mijloacele de transport precum bărci, cai și căruțe lipsesc sau sunt, din câte știm, deplasate, precizează istoricul american în cartea sa.

Nu este deloc surprinzător că aceste dovezi nu au fost studiate în detaliu până acum, având în vedere sutele de mii de obiecte, întregi sau fragmentate, descoperite peste tot, atât în interior, cât și în exterior, și în toate tipurile de clădiri. În ansamblu, însă, absența anumitor obiecte pare să indice supraviețuire inițială și intenția de a fugi din orașe.

Modelele de distrugere, rămășițele umane, obiectele lipsă și animalele de transport dispărute din Herculaneum și Pompeii sugerează că mulți locuitori au reușit să fugă. Căutarea supraviețuitorilor presupune și descoperirea unor dovezi legate de relocarea acestora.

Unde s-au dus supraviețuitorii?

Steven L. Tuck susține în cartea sa că se poate spune cu certitudine că diverse categorii de persoane din Pompeii și Herculaneum au supraviețuit erupției Vezuviului. Printre acești oameni se numărau și bogați și săraci, bărbați, femei și copii. Se estimează că cel puțin 172 de de supraviețuitori pot fi identificați după inscripții.

Conform autorului american este mai greu de stabilit cum anume au reușit să scape aceste persoane, dar unii par să fi locuit la marginile orașelor afectate, unde fuga era mai ușoară. Alții se poate să fi fost departe de orașe în ziua erupției, posibil la piața din Puteoli. Majoritatea nu au mers prea departe: s-au stabilit în Campania de coastă, în principal de-a lungul litoralului de la Napoli spre nord, până la Puteoli, Misenum și Cumae. Un număr mai mic de supraviețuitori s-au îndreptat spre zone mai îndepărtate, cum ar fi Capua, Nola, Nuceria și Aquinum, iar un grup mai mare s-a stabilit la Ostia.

Dovezile sugerează că au fugit și s-au stabilit ca familii, în comunități pe care probabil le-au ales singuri, pe baza unor rețele sociale sau economice. Statul roman nu i-a relocat, dar a intervenit prin eforturi de ajutorare destinate acestor comunități.

Unii indivizi pot fi poate urmăriți mai departe (în termeni moderni) până în Italia centrală, Spania și România. Studiile moderne privind refugiații, deplasările acestora, impactul asupra noilor comunități și condițiile de trai pot contribui la înțelegerea mai bună a vieții acestor oameni, care au supraviețuit unui dezastru natural teribil și, în unele cazuri, și-au reconstruit viața, s-au integrat în noile comunități, dar nu și-au abandonat complet identitatea și cultura personală, precizează Steven L. Tuck.

_{Foto sus: Ultima zi a orașului Pompeii, pictură de Karl Brullov (Google Art Project / Wikimedia Commons)}