O analiză asupra susținerii politico-sociale a regimului autoritar condus de Carol al II-lea (1938-1940)
Carol al II-lea a fost unul dintre cei mai controversați conducători ai României. Fire libertină, având o minte ageră, egoist și coleric, beneficiind de o educație aleasă,1 preluând unele vicii2 des întâlnite și în cadrul societății românești, regele nostru - i-aș spune „copilul răsfățat” al dinastiei de Hohenzollern - 3 va adopta, consecvent, în anii ´30, o politică de centralizare a puterii în jurul propriei persoane și a camarilei regale,4 toate aceste demersuri culminând cu proclamarea unui regim de conducere autoritar în noaptea de 10/11 februarie 19385.
Carol al II-lea a fost primul monarh al României care nu s-a sfiit să adopte o poziție radicală în relația cu factorul politic6 și totodată a fost primul conducător al țării care a alimentat construirea unui solid cult al propriei personalități7. Tendințele dominatoare ale lui Carol al II-lea fuseseră observate, cu îngrijorare, de către regina Maria, încă din timpul copilăriei prințului moștenitor: „Carol era tot numai ordine și preciziune și avea într-însul un tainic imbold de a domina, de a subjuga și de a impune restricții”8.
După restaurația din 8 iunie 19309, regele se pare că ar fi fost sfătuit în anul următor de către Constantin Argetoianu să scoată partidele politice în afara legii10. Nu a făcut-o. A urmat constituirea unui guvern de uniune națională condus de Nicolae Iorga, începând cu aprilie 1931, din care făcea parte Constantin Argetoianu dar și alți oameni de încredere din anturajul regelui. În opinia lui Gheorghe Onișoru, acest cabinet prezidat de istoricul Nicolae Iorga a reprezentat prima încercare a lui Carol al II-lea de a guverna ,,peste partide”11. Și Ioan Scurtu s-a exprimat în aceeași notă, considerând că regele făcuse deja un prim pas pentru a pune bazele unui regim personal12. Cert este că, de-a lungul anilor ’30, regele s-a folosit de slăbiciunile sistemului democratic pentru a-și legitima și consolida regimul de conducere13.
Pentru a înțelege contextul în care Carol al II-ea va instaura regimul autoritar14 în februarie 1938, trebuie spus că în perioada interbelică a existat un fond important de nemulțumiri în cadrul societății. Marea criză economică (1929-1933) a determinat considerabil scăderea nivelului de trai, cauzând o rată însemnată a șomajului15. Acest lucru a dus la o galvanizare a acuzelor la adresa democrației românești și a clasei politice considerată a fi un parazit ,,pe vlaga țării noastre”16. În același timp, un al aspect vizează statutul intelectualului, din ce în ce mai marginalizat: ,,faptul că o serie de intelectuali de anvergură merg către legitimarea dictaturii regale, confirmă teoria decadenței statutului lor inițial, conștientizarea prăbușirii valorice a statutului intelectualului clasic. Acest intelectual nu mai este mulțumit cu poziția pe care o ocupă în societate și caută dublarea prestigiului său intelectual de unul public și material”17.
Șomajul intelectual și radicalizarea politică a tineretului din România era un fapt evident, punând o presiune în plus asupra partidelor politice considerate corupte și decadente18. Europa, de asemenea, era scena unor convulsii sociale și politice, iar în anul 1937 ,,pe întreaga planetă nu mai erau decât șaisprezece democrații reale”19. Totuși, România a fost printre ultimele țări din Europa în care a apărut un regim de conducere autoritar20.
În decursul anilor 1937-1938 teama lui Carol al II-lea față de influența Mișcării Legionare crescuse semnificativ21. Aducerea în țară, în februarie 1937, a trupurilor neînsuflețite ale căpeteniilor legionare Ion Moța și Vasile Marin, morți pe frontul din Spania, a amplificat aspectele mistice și soteriologice ale legionarilor. Ceremonia de înmormântare a fost una impresionantă, cea mai însemnată demonstrație legionară. Printre miile de participanți au fost prezenți aproximativ 200 de preoți22, dar și reprezentanți diplomatici din Spania, Portugalia, Italia, Japonia și Germania23. Ascensiunea lui Corneliu Zelea Codreanu l-a făcut pe Nicolae Iorga să afirme: ,,Codreanu a defilat ca un suveran după carul funebru, lumea căzând în genunchi și închinându-i-se. Măsuri trebuie luate imediat, până nu încep asasinatele. Să se închidă universitățile”24.
La scurt timp, regele încearcă în urma unei întâlniri secrete pe care a avut-o cu Codreanu să obțină conducerea Mișcării Legionare, promițându-i ,,Căpitanului” un guvern exclusiv legionar25. Refuzul fără echivoc primit l-a făcut pe Carol al II-lea să se apropie și mai mult de ideea instaurării unui regim de mână forte, mai ales că, în noiembrie 1937, Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu, Mișcarea Legionară prin Partidul Totul pentru Țară și Partidul Național Liberal la conducerea căruia se afla Gheorghe Brătianu au încheiat un pact de neagresiune electorală în vederea alegerilor parlamentare ce aveau să aibă loc în luna următoare26. În cadrul alegerilor din decembrie 1937 -ultimele alegeri libere până în mai 1990- a fost pentru prima dată când cei care au organizat scrutinul –Guvernul condus de Gheorghe Tătărescu- nu au reușit să obțină procentul de 40%, care le asigura prima electorală27. Totuși, Partidul Național Liberal a obținut locul 1, cu 36,46% din voturile exprimate, fiind urmat de Partidul Național Țărănesc și de Partidul Totul pentru Țară. Însă, cel care va fi însărcinat de către Carol al II-lea la 28 decembrie 1937 cu formarea noului Guvern va fi Octavian Goga, care întemeiase în 1935 împreună cu profesorul A.C.Cuza Partidul Național Creștin (PNC), aflat pe locul patru la recentele alegeri28. Scurta guvernare a lui Octavian Goga va reprezenta puntea către impunerea monarhiei autoritare29.
Astfel, în contextul răspândirii vertiginoase a conceptului de decadență în rândurile statelor occidentale, proiectându-și imaginea unui salvator național a cărui principală misiune era renașterea României30, Carol al II-lea, profitând și de criza de imagine –măsurile antievreiești- a Cabinetului condus de Octavian Goga, dar și de blocajul economic care dădea semne de îngrijorare31, beneficiind totodată de suportul popular32, de cel al armatei33, dar și de majoritatea ,,spectrului politico-cultural”34, va institui, în noaptea de 10/11 februarie 1938, în urma unei lovituri de stat, regimul personal de conducere de natură autoritară, numindu-l printr-un decret la conducerea noului guvern pe patriarhul Miron Cristea35. Așadar, având sprijinul intern, dar și pe cel al democrațiilor occidentale- Franța și Marea Britanie- îngrijorate de ascensiunea extremei drepte în condițiile din ce în ce mai tensionate pe plan internațional, regele va urmări consolidarea noului regim36 prin intensificarea procesului de militarizare a instituțiilor și prin introducerea stării de asediu la nivel național și a pedepsei cu moartea pentru cei considerați a fi un pericol la adresa ordinii în stat. În același timp, presa, întrunirile și manifestațiile erau puternic cenzurate, iar corespondența era și ea atent urmărită. Ministerul de Interne condus de Armand Călinescu se afla în culmea puterii37.
La 20 februarie 1938, Carol al II-lea face cunoscut țării textul noii constituții, urmând ca peste patru zile să fie organizat un plebiscit cu privire la această propunere. Pe 31 martie 1938 regele a semnat un decret prin care desființa ,,toate asociațiunile, grupările sau partidele actualmente în ființă”38, decizie primită cu indiferență de către opinia publică, iar din partea partidelor politice nu a existat o reacție fermă39.
Referendumul pentru noua Constituție ținut pe 24 februarie 1938 a întrunit răspunsul favorabil al electoratului într-un procent de aproape 100% (99,87%), românii crezând că regele le voia binele. În același timp, votul nu a fost unul secret, exprimarea orală a alegerii dând șansa oamenilor lui Carol de a-i nota pe o listă specială pe cei care nu erau de acord cu prevederile Constituției40. E clar că intervenția autorităților a contribuit și ea la obținerea acestui rezultat41, dar trebuie avut în vedere și faptul că țărănimea reprezenta într-o proportie covârșitoare electoratul. Acești oameni aveau o puternică orientare regalistă, iar cultura lor politică era insignifiantă42.
Slăbiciunile și fracțiunile dintre cadrul partidelor istorice –PNL și PNȚ-, în pofida fuziunii de la 10 ianuarie 1938 a partidelor liberale conduse Constantin I.C. Brătianu și Gheorghe Brătianu43, dar și a tentativei lui Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu de a pune bazele unui front comun al opoziției – aprilie 1938 -44 au netezit calea regelui în vederea consolidării proiectului politic început. Având în vedere conformismul populației și chiar susținerea noii situații politice, Carol al II-lea, beneficiind și de contextul favorabil al redresării economice45, dar și de alăturarea cât mai multor politicieni dictaturii regale, încă din primăvara anului 193846, va trece la pasul următor pentru a-și consolida puterea și a mări coeziunea națională, creând la data de 16 decembrie 1938 Frontul Renașterii Naționale, care va deveni ,,unică organizație politică în stat”47.
Frontul Renașterii Naționale (FRN) a fost fondat de 57 de personalități ale lumii culturale și politice, devenind într-un timp foarte scurt primul partid de masă din istoria României. Conform lui Armand Călinescu, în ianuarie 1939 partidul număra cifra impresionantă de 3,5 milioane de membri și avea să crească. Cum a fost posibilă o asemenea coalizare a maselor într-un timp extraordinar de scurt? Răspunsul l-a sesizat foarte bine Florin Müller, afirmând că motivațiile au fost puternic marcate de pragmatism și oportunism48.
Carol al II-lea va primi nenumărate scrisori de felicitare și încurajare de la persoane aflate în diverse zone ale țării, semn că un suflu nou, o mână forte erau așteptate în viața politică. Membrii partidelor mai mici au aderat fără a șovăi la partidul regelui, fiind urmați, totodată, de politicieni importanți din PNL, PNȚ și chiar din Mișcarea Legionară, în anul 194049. Această adeziune a politicienilor în marea majoritate a cazurilor a fost una de conjunctură, nu din convingere. A contat în primul rând dorința de nu-și pierde influența și funcțiile. Alții au considerat că noua situație politică nu va dura foarte mult și se va reveni la sistemul pluripartidist50. Mergând pe această linie adoptată, până în vara anului 1940, bula himerică în interiorul căreia se afla statul perfect proiectat de către rege și de acoliții săi, care lucrau pentru bunăstarea cetățenilor, nu a putut fi spartă, deoarece nu a existat o autentică opoziție politică51.
Singura soluție prin care îți puteai obține sau păstra locul de muncă era să fii membru al partidului regal. În acest sens au fost făcute serioase presiuni de către autorități și angajatori. Adeziunea la FRN te scăpa și de supravegherea poliției52. Toamna anului 1939 va fi marcată de un nou val de presiuni în vederea înscrierii în partid. Adeziunile colective, deși au existat și refuzuri, deveniseră deja o practică, existând o evidență bine întocmită a noilor membri53.
Chiar dacă au existat cazuri în care regimul politic construit de Carol al II-lea a fost criticat54, uneori chiar de către persoane prestigioase cooptate de către sistem și apropiate de rege, așa cum a fost Nicolae Iorga, care considera îndoielnică calitatea oamenilor politici ce făceau parte din acel ,,regim ridicol”, căruia nu-i dădea foarte multe șanse de continuitate55, totuși, o parte dintre români chiar credeau în misiunea politică pe care regele și-o arogase la conducerea țării56, promovând teme care făceau parte și din repertoriul legionarilor: tradiție, muncă, creștinism, naționalism, familie, creștinism57. Însuși conceptul de renaștere națională era specific atât regimurilor totalitare, cât și Mișcării Legionare58. Frontul Renașterii Naționale nu avea o ideologie și un program bine definite, fiind o structură politică eclectică, șubredă, alcătuită într-o proporție majoritară din vechii politicieni, atât de blamați de către populație, care nu credeau în noul proiect politic și chiar inițiau, când aveau ocazia, acțiuni subversive59.
Aflându-se într-o vizibilă scădere de popularitate60, Carol al II-lea va încerca să sublinieze legitimitatea regimului său de conducere în cadrul alegerilor parlamentare din 1,2 iunie 193961, iar prin transformarea Frontului Renașterii Naționale, la 21 iunie 1940, în Partidul Națiunii, ,,partid unic și totalitar”62, regele urmărea să mărească unitatea internă a țării și, totodată, prin fațada ,,totalitară” a partidului, numindu-l și pe filogermanul Gigurtu la conducerea Guvernului, România trebuia să fie mai aproape de Reich-ul lui Hitler, căruia nu-i stătea nimeni în cale. Însă, pentru germani, ,,Cabinetul favorabil Axei al lui Carol nu era decât o fațadă, o combinație artificială de grupuri diverse care se supravegheau unii pe alții și își anulau reciproc influența”63.
La alegerile din iunie 1939 mai mult de jumătate dintre cei care au candidat proveneau din fostele partide politice64, iar regimul autoritar nu a fost capabil să asigure stabilitatea politică așteptată, între 10 februarie 1938 și septembrie 1940 existând 7 guvernări65.
Cu toate acestea, Carol al II-lea va depune eforturi consistente pentru a-și mări popularitatea, inițiative pe care le voi menționa în cele ce urmează:
În primul rând, trebuie spus că acest ,,Voevod al culturii românești”, așa cum se autoproclamase în 193066, a fost într-adevăr un susținător al intelectualității67, Carol al II-lea încojurându-se de o pleiadă de somități ale culturii românești ale căror creații erau remunerate de către Fundația Regală68. Cei mai mulți dintre ei au aderat la partidul regal și i-au alimentat acel cult al personalității specific regimurilor totalitare69.
Într-o țară cu o populație puternic religioasă, Carol al II-lea a știut să-și apropie Biserica Ortodoxă Română (BOR), care va deveni unul din vectorii importanți ai propagandei politice. Să nu uităm că patriarhul Miron Cristea a fost primul prim-ministru al Consiliului de Miniștri din timpul guvernării autoritare70.
Carol al II-lea a pus bazele primului ,,proiect de control social al societății românești prin acapararea tineretului”. Organizația de tineret, Straja Țării, întemeiată din 1934, dar care se va dezvolta în timpul regimului autoritar, era alcătuită din tineri (fete și băieți) cu vârsta între 7 și 18 ani. Carol al II-lea era Marele Străjer, iar deviza acestora era ,,credință și muncă pentru Țară și Rege”71. De asemenea, în cadrul Cercurilor de Studii, care reprezentau unul dintre pilonii ideologici ai regimului, tinerii erau înregimentați și educați în spiritul partidului72.
Apropierea tineretului față de regimul carlist se făcea și în cadrul echipelor regale de cercetare a satelor românești, sociologul Dimitrie Gusti având un rol primordial în coordonarea acestor acțiuni care, pe lângă dezvoltarea vieții rurale și apropierea față de acest segment important al electoratului, urmăreau contracararea influenței legionarilor, puternic răspândită în rândurile tinerilor. Aceste campanii au fost demarate începând cu mijlocul anilor ´3073. De asemenea, membrii partidului organizau nenumărate manifestații în sate și comune, strângeau bani pentru familiile nevoiașe, susțineau bisericile, căminele culturale și cantinele școlare74.
Armata a reprezentat, pe lângă ocazia regelui de a-și însuși anumite venituri ilicite și o șansă de mărire a cultului personalității75, dar și de consolidare a regimului regal. Regele va petrece sărbătorile din iarna anilor 1939-1940 în rândurile soldaților reuniți în proximitatea granițelor. Carol al II-lea se vedea, totodată, un demn urmaș al marilor voievozi, fiind autoritar, apropiat de Biserică, autor al unor opere de caritate și de susținere a culturii76.
Cu toate aceste încercări de a-și consolida regimul de conducere, în condițiile pierderii fără luptă în vara anului 1940 a Basarabiei, nordul Bucovinei, ținutul Herța și nord-vestul Transilvaniei, lipsa de unitate a sistemului creat, de care era conștient și regele, s-a acutizat ireversibil. Presiunea publică77, coroborată cu blamările și chiar contestările violente venite din partea opoziției78, au condus la colapsul domniei lui Carol al II-lea, care va renunța la putere la 6 septembrie 1940, acordându-i puteri depline generalului Ion Antonescu pentru conducerea statului79.
Concluzionând, se poate spune că geneza regimul autoritar condus de către regele Carol al II-lea a fost marcată - pe lângă dorința aproape demiurgică a monarhului de a controla totul în societate-, atât de factori interni, precum neîncrederea din ce în ce mai mare a populației în partidele politice slăbite de desele fracțiuni, neimplicarea așteptată în actul de guvernare coroborată cu o ridicată venalitate, radicalizarea tineretului, dar și de contextul extern în care, în cadrul multor state europene, conducerile autoritare și totalitare reușiseră să câștige adeziunea maselor. În acest cadru internațional deosebit de tensionat, marcat de politicile extremiste, având pe umeri și presiunea venită din partea Mișcării Legionare, Carol al II-lea, sfătuit de membrii camarilei regale, a făcut pasul decisiv în noaptea de 10/11 februarie 1938.
Partidul regimului, Frontul Renașterii Naționale, metamorfozat în Partidul Națiunii în 1940, era turnul de veghe al regelui și instrumentul de acțiune în ceea ce privea îndoctrinarea, controlul societal și instituțional. Se poate spune că, la început, marșând pe ideea de rupere față de vechiul regim, de renaștere națională, a existat un fond social de care Carol al II-lea a beneficiat. Au fost și multe persoane, indubitabil, care au achiesat la noul regim doar din oportunism sau prin diverse presiuni.
În ceea ce privește factorul politic, cu câteva excepții, vorbim de un conformism general, fapt care a făcut din partidul regal o structură fără consistență proprie, un amalgam majoritar din vechii politicieni. Carol al II-lea, în dorința de a-și consolida cultul personalității, a încercat să acapareze toate categoriile sociale: școlari/studenți, oameni de afaceri, militari și personalități ale culturii și vieții publice. Paradele pompoase erau la ordinea zilei, menite să arate popularitatea conducătorului ,,iubit”.
Cu toate acestea, susținerea de care avea parte regimul autoritar era una superficială. Rapturile teritoriale din 1940 au generat un val de nemulțumiri și de proteste din partea populației și a politicului, spulberând mitul regelui providențial. Sistemul creat de monarh împreună cu acoliții săi s-a dovedit un uriaș cu picioare de lut. Carol al II-lea renunța la putere și lua calea exilului nu fără mari emoții. Se încheia astfel o filă plină de evenimente din istoria noastră.
Note:
1 Ion Bulei, Ultimul rege al României Mari: Carol al II-lea, editura Meteor Press, București, 2019, p. 10. Chiar dacă avea o educație solidă, autorul îl consideră pe primul hohenzollern născut și crescut în România sub nivelul cultural al tatălui său, regele Ferdinand I.
2 Ibidem, p. 18. Carol I, întemeietor de dinastie în România și cel mai longeviv conducător al nostru spunea despre nepotul său că „înjura și făcea datorii”. Aceeași informație și la Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi(1866-1947), ediția a II-a, revăzută și adăugită, volumul I, Carol I, editura Enciclopedică, București, 2004, p.515.
3 Ediție îngrijită de Stanca Scholz-Cionca, Cărluță și primul lui dascăl, din ucenicia principelui Carol al României, editura Corint, București, 2022, pp. 13,14.
4 Despre acest subiect a se vedea Petre Țurlea, Carol al II-lea și camarila regală, editura Semne, București, 2010.
5 Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi(1866-1947), ediția a II-a, revăzută și adăugită, volumul III, Carol al II-lea, editura Enciclopedică, București, 2004, p.230.
6 Cristian Preda, Rumânii fericiți, vot și putere de la 1831 până în prezent, ediția a II-a revăzută și adăugită, editura Polirom, București, 2021, p. 146.
7 Bogdan Bucur, Sociologia proastei guvernări în România interbelică, editura RAO, București, 2019, p. 212. Promovarea unui cult al personalității a existat și în timpul regilor Carol I si Ferdinand, fiind doar supradimensionat în timpul domniei lui Carol al II-lea. (Radu Florian Bruja, Originea și înființarea Frontului Renașterii Naționale, în „Codrul Cosminului”, nr. 10, 2004, p. 232).
8 Stanca Scholz- Cionca, op.cit., p. 16. „Dâmbovița și Peleșul dă glas frustrării micuței Elisabeta, pusă mereu în umbră de fratele dominator care reclama toată atenția celor din jur” (Ibidem, p. 27).
9 Florin Müller, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944, editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, p. 220; Ion Bulei, op.cit.,p. 57.
10 Cristian Preda, op.cit.,p. 157.
11 Gheorghe Onișoru, Stalin și poporul rus... democrație și dictatură în România contemporană, premisele instaurării comunismului, editura Corint, București, 2021, p. 27. Potrivit autorului, o a doua încercare a lui Carol al II-lea de a-și consolida puterea în dauna partidelor a fost numirea lui Gheorghe Tătărescu, liderul „tinerilor liberali”, în ianuarie 1934, în fruntea Consiliului de Miniștrii, în detrimentul lui Constantin I.C. Brătianu, liderul PNL (Ibidem, p.29).
12 Ioan Scurtu, op.cit.,p. 117. O informație cu același substrat găsim și în recenta carte publicată de către Petru Otu, Carol al II-lea, „Întâiul dintre poeți”, Editura Litera, București, 2022, p. 162.
13 Florin Müller, op.cit.,p. 218.
14 Pentru terminologia regimului de conducere constituit de Carol al II-lea în 1938 a se vedea Doru Adrian Lixandru, Le monarchisme carliste dans la Roumanie des années 1930 : autoritarisme, nationalisme et modernisation, thèse de doctorat de l’Université Paris Sciences et Lettres, 2018, p. 278.
15 Pentru formele de manifestare a marii crize economice în România a se citi lucrarea lui Cristian Alexandru Boghian, Politică și economie în România interbelică(1928-1938), editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2017, pp. 62-88.
16 Andrei Avram, Emil Cioran, de la radicalismul politic la refuzul istoriei, editura Universității din București, 2021, pp. 42-43.
17 Florin Müller, Socialism și fascism în România, către o istorie intelectuală, Editura Universității din București, 2020, p. 169.
18 A se consulta cartea lui Dragoș Sdrobiș, Limitele meritocrației într-o societate agrară, șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică, editura Polirom, Iași, 2015. La procentul de 75% s-ar fi ridicat numărul crescând al șomerilor care terminaseră o facultate sau studiile doctorale. Informație pe care o puteți găsi în lucrarea Mirunei Lepuș, Tânăra generație interbelică, Editura Vremea, București, 2015, p. 41.
19 Cristian Preda, op.cit.,p. 159.
20 Radu Florian Bruja, op.cit., p. 231. Țări precum Ungaria, Polonia, Bulgaria, Albania, Grecia și Iugoslavia intraseră înaintea României în zodia dictaturii, unde se manifesta conceptul partidului unic(Teodora Stănescu-Stanciu, Structuri politice în Europa Centrală și de Sud-Est(1918-2000) apud Cristian Alexandru Boghian, op.cit.,p. 136).
21 Mircea Eliade, Memorii, Editura Humanitas, București, 1991, p. 152.
22 Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea Căpitanului, Editura Humanitas, București, 2017, p. 273; ,,În București, pe data de 11 februarie 1937, la ceremonia funerară au participat, peste 30 000 de oameni, care și-au manifestat curiozitatea, dar, în foarte multe cazuri, și solidaritatea față de cauza fascismului, măcar prin salutul roman cu care era întâmpinat carul mortuar și procesiunea legionară. După sfârșitul serviciului religios de la biserica Sfântul Ilie Gorgani, săvârșit de peste 200 de preoți, în frunte cu Nicolae Bălan, mitropolit al Ardealului, Vartolomeu, episcop al Râmnicului, Pocitan, vicar al Arhiepiscopiei Bucureștiului și Nifon Ianculescu, reprezentant al bisericii din provincie, carul mortuar, tras de 72 de legionari, s-a îndreptat spre Bucureștii-Noi”.( Florin Müller, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944, pp. 140-141).
23 Ioan Scurtu, op.cit.,p. 207.
24 Nicolae Iorga, Memorii, Sinuciderea partidelor politice(1928-1938), volumul VII, Tiparul Așezământului Tipografic „Datina românească”, Vălenii-de-Munte, 1939, p. 398.
25 Petre Țurlea, op.cit.,p.292.
26 Florin Müller, op.cit., p. 197.
27 Miruna Lepuș, op.cit.,p. 31. Partidul care reușea să obțină cel puțin 40% din voturi primea 50% din locurile în Parlament, celelaltă jumătate fiind împărțită între toate partidele care trecuseră de pragul de 2%, inclusiv partidul câștigător, în funcție de procentele obținute.
28 Cristian Preda, op.cit.,pp.159,160. Partidul Național Liberal condus de Tătărescu a fost slăbit și de facțiunea penelistă prezentă la alegeri, în fruntea căreia s-a aflat Constantin (Dinu) Brătianu. Cu cele aproximativ patru procente obținute de Dinu Brătianu, PNL-ul lui Tătărescu ar fi atins pragul de 40%; PNȚ a obținut 20,4%, Partidul Totul pentru Țară 15,5 % și Partidul Național-Creștin 9,15% (Ioan Scurtu, op.cit.,p.220).
29 Florin Müller, op.cit., p. 205; Petre Țurlea, op.cit.,p.302. Același punct de vedere îl găsim și la Traian Sandu, care afirmă că, prin guvernarea Goga-Cuza, pe lângă pregătirea terenului pentru instaurarea dictaturii, Carol al II-lea a urmărit și adâncirea animozităților în rândurile extremei drepte, mai ales că, în noul Cabinet, ocupau funcții importante antilegionari notorii precum Armand Călinescu și Gavrilă Marinescu: ,,L’arrivée au pouvoir des nationaux chrétiens ne surprit donc pas totalement les légionnaires, mais les trouva sans position arrêtée à leur égard, même si la vieille et fondamentale animosité entre Codreanu et Cuza pouvait laisser présager une relation tendue. Surtout, ce qui ne pouvait manquer d’irriter le Căpitan, c’était l’arrivée au pouvoir seul du Parti national chrétien, sans servir de béquille au Parti national libéral, donc en principe libre de ses mouvements. Codreanu vit à juste titre dans le gouvernement Goga, avec pour vice-président Cuza – et l’apport des antilégionnaires Călinescu et Marinescu, respectivement ministre et sous-secrétaire d’Etat à l’Intérieur – une création d’extrême droite aux ordres de Carol et une dernière tentative pour soumettre la Légion, soit en l’intégrant, soit en la brisant( Traian Sandu, Un fascisme roumain, histoire de la Garde de fer, ouvrage publié avec le concours du Centre national du livre, editura Perrin, Paris, 2014, p. 149).
30 Florin Grecu, Construcția unui partid unic: Frontul Renașterii Naționale, Editura Enciclopedică, București, 2012, pp. 45,46.
31 Ioan Scurtu, op.cit.,pp. 226,227.
32 Doru Adrian Lixandru, op.cit.,p. 279.
33 Cristian Alexandru Boghian, op.cit.,p. 158.
34 Bogdan Bucur, op.cit.,p.212.
35 Florin Grecu, op.cit., p. 18.
36 Radu Florian Bruja, op.cit.,p. 232.
37 Florin Grecu, op.cit.,pp. 19-23. Trebuie spus că cenzura, starea de asediu în anumite zone și guvernarea prin emiterea de ordonanțe de urgență au existat în practica politică a anilor ´30 si înainte de instituirea regimului autoritar. Așadar, avem elemente caracteristice unui regim autoritar și înainte ca acesta să fie oficializat. „Momentul februarie 1938 nu a reprezentat, așadar, o ruptură abruptă sau o trecere bruscă de la un regim democratic la unul autoritar. Momentul februarie 1938 a reprezentat un transfer aproape insesizabil al exercițiului politic autoritar și arbitrat de la o oligarhie de partid(în principal PNL și PNȚ) către suveranul României”.(Bogdan Bucur, op.cit.,p. 214).
38 Cristian Preda, op.cit.,pp. 162, 166.
39 Petre Otu, op.cit.,p.172.
40 Cristian Alexandru Boghian, op.cit.,p.202. La plebiscit au votat pentru 4.297.581 și împotrivă doar 5.483. Votul se transformase deja într-o practică colectivă: „aproape în toate secțiunile de votare echipele de câte 50-60 de oameni au fost introduse pe rând. Președinții secțiunii au întrebat grupurile de cetățeni: -cunoașteți textul noii constituții?-da, -Sunteți pentru ea?-pentru, -E cineva contra?- nu. Surprinderea mare era atunci când un cetățean se declara nefavorabil proiectului de Constituție: „când am spus nu și la mirarea funcționarului am repetat acest nu, sala întreagă s-a întors spre mine. Atât de nepregătiți au fost ca cineva să spună nu, încât nu găseau lista pe care se înscriau cei ce votau nu”. (Cristian Preda, op.cit.,pp. 163, 164).
41 Mihaela Camelia Buzatu, Instaurarea regimului personal al regelui Carol al II-lea –sfârșitul anului 1937 și începutul anului 1938, în Analele Universității din Craiova, seria Istorie, anul XVI, nr. 1(19)2011, p.143.
42 După adoptarea legii electorale din mai 1939 puteau să-și mai exercite votul doar persoanele știutoare de carte, ceea ce a redus drastic numărul de alegători, de la 4,6 milioane în 1937 la 2 milioane în 1939 (Petre Otu, op.cit.,p.171). E un exemplu bun pentru a ne face o idee despre cum (nu) putea înțelege textul Constituției cea mai mare parte dintre cei care au votat-o.
43 Mihaela Camelia Buzatu, op.cit.,p. 138.
44 Oliver Jens Schmitt, op.cit.,p.294. Dintre foștii președinți ai Consiliului de Miniștri doar Iuliu Maniu și Octavian Goga au refuzat funcția oferită de ministru secretar de stat, Barbu Știrbey nefiind solicitat de către Carol al II-lea (Ioan Scurtu, op.cit.,p.231).
45 Cristian Alexandru Boghian, op.cit.,p. 202. Apogeul economiei românești interbelice a fost atins chiar în anul 1938.
46 Oliver Jens Schmitt, op.cit.,p.294.
47 Mihaela Camelia Buzatu, Anul 1938 și înființarea Frontului Renașterii Naționale-context european și context national, în Revista de Ştiinţe Politice. Revue des Sciences Politiques • Nr. 21-22 • 2009, p.29. Despre o analiză foarte bună a Frontului Renașterii Naționale în cheie structurală, sub lupa științei politice, găsiți în lucrarea mai sus citată a lui Florin Grecu.
48 Florin Müller, op.cit.,p. 222.
49 Bogdan Bucur, op.cit.,p. 212: „Printre adepții dictaturii regale se aflau foarte mulți demnitari, care au guvernat România, în perioada parlamentară, complet ineficient, dar care acum, din lașitate sau oportunism, îi cereau lui Carol al II-lea să conducă precum un dictator, în speranța că își vor putea reinventa cariera politică, în condițiile noului regim”. Deși desființate, conducerea centrală a PNL și PNȚ în frunte cu Dinu Brătianu și Iuliu Maniu nu a aderat la regimul autoritar, continuându-și activitatea în cadrul unor întruniri restrânse. Nu o dată, cei doi lideri de partid îi vor trimite regelui memorii în care își făceau cunoscut punctul de vedere referitor la anumite decizii adoptate în plan intern, dar și în ceea ce privește direcția politicii externe (Petre Țurlea, op.cit.,p. 312).
50 Radu Florian Bruja, op.cit.,p.237.
51 Doru Adrian Lixandru, op.cit.,p. 285.
52 Petre Țurlea, Partidul unui rege, Frontul Renașterii Naționale, Editura Enciclopedică, București, 2006, p. 39.
53 Ibidem, pp. 148-149.
54 Florin Müller, op.cit.,pp. 268-273; Florin Grecu, op.cit.,p. 157.
55 Nicolae Iorga, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940, ediție îngrijită, introducere și note de Andrei Pippidi, Editura Humanitas, București, 2019, pp. 74, 122, 212. Chiar dacă uneori a fost o persoană incomodă pentru regimul autoritar(1938-1940), exprimându-și nemulțumirile față de anumite decizii, fiind urmărit de Siguranță și chiar cenzurat, Nicolae Iorga a fost un apropiat al regelui Carol al II-lea, ocupând funcțiile de Senator și de consilier regal. Nu a fost nicidecum un adept al dictaturii, însă aspectul acesta nu l-a împiedicat să facă parte din siajul politic regal, conformându-se și el noului curent, așa cum au făcut-o cei mai mulți.
56 Petre Țurlea, op.cit.,p.150.
57 Dragoș Sdrobiș, op.cit.,p.200.
58 Florin Grecu, op.cit.,p. 44.
59 Petre Țurlea, Carol al II-lea și camarila regală, pp. 311-312.
60 Idem, Partidul unui rege, Frontul Renașterii Naționale, p.136.
61 Florin Müller, op.cit.,p.275.
62 Ibidem, p. 301.
63 R.G.Waldeck, Athénée Palace, traducere din engleză de Ileana Sturdza, editura Humanitas, București, 2022, pp. 88, 111.
64 Bogdan Bucur, op.cit.,p.216.
65 Florin Grecu, op.cit.,p. 89.
66 Petre Otu, op.cit.,p. 185. „Oricât de mare ar fi bogăția materială a unei țări și oricât de puternică ar fi puterea ei armată, în fața istoriei omenirii acea țară nu va avea nici o însemnătate-declara regele- dacă nu va aduce lumii aportul ei literar, artistic și științific....” (ibidem, pp.192-193).
67 Lucian Boia, Capcanele istoriei, elita intelectuală românească între 1930 și 1950, ediția a doua revăzută și adăugită, editura Humanitas, București, 2012, p. 112.
68 Petre Țurlea, op.cit.,p. 8.
69 A se vedea cartea lui Petre Otu, citată anterior.
70 Florin Grecu, op.cit.,p. 64.
71 Dragoș Sdrobiș, op.cit.,p. 205-209.
72 Florin Grecu, op.cit.,p.132.
73 Dragoș Sdrobiș, op.cit.,p.211.
74 Petre Țurlea, op.cit.,p. 163.
75 Petre Otu, op.cit.,p.178.
76 Doru Adrian Lixandru, op.cit.,p.295. În afara paradelor militare fastuoase și a discursurilor pline de vervă, Carol al II-lea nu s-a preocupat cu adevărat pentru modernizarea și înzestrarea armatei române, aceasta având multe deficiențe, iar pregătirea multor cadre militare de la vârful sau baza ierarhiei lăsa mult de dorit.
77 R.D.Waldeck, op.cit.,p. 125. „De vinerea trecută, de când au aflat de verdictul de la Viena, bucureștenii de toate profesiile erau înfuriați împotriva regelui și a doamnei Lupescu. Era prea multă încordare în aer, o încordare pătimașă care iradia ură și răzbunare și teama de mai rău”. Carol al II-lea era hotărât să reprime manifestațiile mulțimii, însă conducerea armatei și Ion Antonescu au refuzat să complice și mai mult lucrurile(Ion Bulei, op.cit.,pp.154-155).
78 Gheorghe Onișoru, op.cit.,p.73. La 3 septembrie 1940 legionarii puseseră stăpânire pe mai multe instituții publice din Constanța și Brașov, au atacat postul de radio și s-au strâns în Piața Palatului, amenințând cu focuri de revolvere(Ioan Scurtu, op.cit.,p.319).
79 Florin Müller, op.cit.,p. 321.