Modernizarea industriei românești cu ajutorul importurilor din Germania, în anul 1941

Istoricii și economiștii din România au făcut totul pentru a demonstra că relația cu Germania a fost una toxică din moment ce Reichul lua multe mărfuri românești și livra foarte puțin. Realitatea a fost diferită de ceea ce au scris intelectualii regimului comunist și apoi repetată după 1989 de cei care preferă să nu gândească.

Germania a ajuns din 1940 singurul furnizor de produse industriale de calitate în urma întreruperii traficului comercial cu statele zise din Națiunile Unite. Mareșalul Ion Antonescu a preferat să ducă o politică de import de utilaje în locul banilor ce se devalorizează rapid în vreme de război și au sosit în anul 1941 1.200 t de mașini-unelte utile în industria constructoare de mașini sau ar fi fost vorba de un tren cu cel puțin 120 de vagoane.

Erau necesare pentru prelucrarea metalului în tehnică militară. Alte 390 de tone a fost masa instalațiilor de foraj pentru modernizarea domeniului exploatării petrolului. Tehnologia avansa și erau necesare investițiile în echipamente noi. Industria textilă și cea a pielăriei au primit 1.400 t de mașini noi de origine germană și se poate presupune că erau de calitate.

România dispunea de resurse agricole considerate inepuizabile, dar erau probleme legate de prelucrare, transport și păstrare peste iarnă. Au fost aduse 1.000 t de mașini pentru industria alimentară. Au fost importate 1.900 t de autocamioane și 15.000 t de autocamioane de transport, ceea ce însemna că România făcea ceva pași serioși în direcția motorizării transporturilor rutiere. Documentul nu precizează câte mașini fizice au fost aduse. Se adăugau 13.200 t de materiale pentru infrastructura feroviară, esențială pentru deplasarea echipamentelor militare și pentru economie.

Fabricile din România începeau să utilizeze energia electrică și aparatura industrială mai sofisticată nu se putea asambla local. Au sosit 4.200 t de produse electrotehnice. Se adăugau alte 210 t de produse optice și de mecanică fină. Erau vitale pentru buna funcționare a economiei la nivel de vârf.

Cantitățile menționate au fost identificate de istoricul Andreas Hillgruber pe baza datelor statistice germane. S-ar putea să fie istorici conservatori care să scrie că au fost livrări prea mici în raport cu potențialul economiei Reichului, dar mașinile noi puteau să prelucreze cantități importante de materii prime dacă erau utilizate în mod corect și intensiv. Problema era că potențialul acestora nu era valorificat la capacitate maximă și nici materia primă nu sosea la timp sau era insuficientă.

Industria germană era pusă sub presiune în urma continuării războiului mondial și se simțea o lipsă de materii prime de calitate, dar au fost găsite resurse pentru aliatul român, cel care trebuia să ajute pe flancul sudic Wehrmachtul. Este chiar uimitor că o economie autarhică găsea resurse pentru ajutorarea statului din Carpați prin schimburi de mărfuri. A urmat anul 1942 și timpul parcă nu mai avea răbdare.

_{Foto sus: Fabrică germană în perioada celui de-al Doilea Război Mondial (© Das Bundesarchiv Bild 183-R46093)}