Modernizarea artileriei în România comunistă

Se spune prin popor că fostul lider de partid și de stat a iubit populația supusă marelui experiment comunist și că a dorit numai o creștere a nivelului de trai, că fabricile erau ridicate pentru oferirea de locuri de muncă și pentru a asigura fondul de locuințe. Era un conducător paternalist, iubitor și care urma să facă un fel de paradis terestru. Acestea au fost ideile inoculate timp de decenii de către propaganda de partid și oamenii le-au simplificat până la cele mai simple forme sociale. Dacă citim însă prin cărțile de istorie câte ceva, s-ar putea să descoperim lucruri mult mai interesante.

Simțind că are bani din surse occidentale și chinezești, Nicolae Ceaușescu a considerat că a sosit vremea să crească dotarea forțelor militare în ceea ce privește armamentul modern. Au început să fie introduse în producție tunuri antitanc de calibrul 100 mm, armă ce era un pericol mortal pentru orice blindat al timpului prin faptul că avea proiectile mult mai puternice în raport cu tunurile de calibrele 57, 76,2 și 85 mm. Putea să fie utilizat și ca armă împotriva infanteriei sau să fie montat pe nave. Era puternic, dar se putea și mai mult. Au fost introduse în producție tunuri de calibrul 152,4 mm cu proiectile de 43,56 kg, dar avea o bătaie de numai 17 km.

Era prea puțin pentru gusturile celor de la București. S-a reușit copierea tunului sovietic de calibrul 130 mm prin intermediul colaborării cu China și obuzul de 33 kg ajungea pe la 27 km. S-a trecut și la fabricarea aruncătoarelor de mine, arme ce asigură sprijinul apropiat al infanteriei cu bombe puternice. N-au fost uitate lansatoarele de rachete de tip Grad, rudele tinere ale celebrei Katiușa din Al Doilea Război Mondial.

Aceste piese de artilerie din ce în ce mai mari și mai multe aveau nevoie de camioane performante și așa se explică interesul pentru a face rost de motoare diesel din Occident. Chiar dacă aceste grupuri propulsoare erau interesante și pentru mijloacele de transport necesare în economia națională, conducerea de partid și stat, personal tovarășul Nicolae Ceaușescu, era interesată de dotarea mașinilor ce urmau să fie folosite de către militari pentru deplasarea tehnicii artileristice în teren accidentat. Era nevoie de un camion pentru echipaj și pentru tractarea gurii de foc și un altul pentru deplasarea muniției. Se interzicea în mod normal transportarea oamenilor împreună cu proiectile pentru a nu se pierde forța vie și munițiile dintr-o lovitură de tun sau o rachetă.

Se poate spune imediat că toate aceste transformări erau făcute în interesul poporului român, pentru apărarea patriei și a inviolabilității frontierelor. Se poate să fie așa cum mai cred încă românii, dar este interesant să vedem când s-a intensificat această producție de armament greu. Dacă se analizează tipurile de tunuri, se observă foarte repede și ușor că acestea au început să fie livrate după 1977, ceea ce a pus presiune pe finanțele țării. S-a ajuns ca țara să fie în imposibilitate financiară și Nicolae Ceaușescu a decis că trebuie să se realizeze plata datoriei externe cu orice preț și s-a introdus alimentația pe cartelă ca-n vreme de război.

Formularea nu are ceva istoric, ci pur și simplu România socialistă chiar trecea pe picior de război. Resursele statului erau folosite pentru a achita datoriile către creditori, scopul fiind să se poată obține noi tehnologii din Occident. N-ar fi fost necesare aceste economii drastice dacă s-ar fi limitat producția de armament din industria supradimensionată din domeniu. Nu trebuie să se uite că țevile de tunuri se realizează din oțeluri speciale foarte greu de obținut și apoi prelucrarea este costisitoare, un procedeu generând pierderea a 60% din semifabricatul trimis spre uzinare. Orice tip de armament se obține prin folosirea unor utilaje speciale, scumpe și care nu se pot întrebuința în economia civilă. Nicolae Ceaușescu a murit în 1989 foarte supărat pentru că n-a reușit să treacă la asamblarea artileriei autopropulsate, de 3 – 4 ori mai scumpă decât cea tractată de camioane și tractoare speciale.

Totuși, producția de tunuri și de muniție specială a afectat grav mersul economiei și a dus la agravarea problemelor alimentare pentru o populație împinsă la limita supraviețuirii. Nu se știe exact câte persoane au murit natural în epoca restricțiilor, dar datele statistice confirmă o creștere a mortalității după 1977 și care s-a amplificat pe măsura trecerii timpului. Exact ca după un război, coasa morții a secerat și în anii următori, lipsurile făcându-și simțite prezența.

Există posibilitatea ca să se spună că o artilerie nu afectează bugetul statului astfel încât să sufere poporul. Să nu se uite însă că tunurile și lansatoarele de rachete sunt folosite în special pentru deschiderea drumului pentru infanterie și blindate, totul având nevoie de acoperire aeriană din partea elicopterelor și a avioanelor. Liderii partidului comunist au avut grijă să aloce fonduri din belșug și pentru aceste tipuri de armament, produse local sau aduse din import pe bani grei. Un singur avion I.A.R. 93 costa peste 67 milioane de lei în anul 1986, an în care se stătea la coadă pentru o coajă de pâine și erau alungați țăranii care doreau să cumpere produse. Nu conta că aveau în mână banii statului român și nici că erau membri de partid. Avioanele produse din ambiția dictatorului erau depășite din punct de vedere tehnic și au fost casate după evenimentele din decembrie 1989.

_{Foto sus: © „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 87/1976}

Bibliografie minimală

• Boldici, Neofit, Artileria de câmp modernă, Editura Militară, București, 1992.

• Opriș, Petre, Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946 – 1991), Editura Trei, București, 2019.