Modernizarea accelerată a României Mari cu ajutorul utilajelor și motoarelor aduse din Germania

România Mare a fost o construcție statală frumoasă, dar elemente de supărare tot existau în societate. Contemporanii nu erau mulțumiți de ceea ce vedeau în țară și au scris că nu se producea o transformare care să ducă România la nivelul statelor din Occident. Nici istoricii de mai târziu n-au văzut situația în culori mai vesele și, mai ales cei comuniști, au denigrat prin toate metodele realizările celor care au trăit în perioada interbelică.

Studierea unui anuar statistic este ceva deosebit de neplăcut pentru cei ce vor să scrie repede niște concluzii aducătoare de slavă personală, dar o simplă privire pe șirurile de date demontează munca de un secol a legiunilor de intelectuali. Adevărul era că s-a produs o transformare spectaculoasă prin importurile de tehnologie vestică și au început să fie fabrici uimitoare prin dimensiuni și prin cantitățile de produse livrate pieței interne sau la export.

România a importat din Germania anului 1931, se zice că în vreme de recesiune economică, 8.290 de tone de mașini, utilaje și motoare necesare în economie. Era tehnică de calitate superioară și astfel capacitățile de producție au putut să sporească livrările de mărfuri prelucrate în mod superior. S-a ajuns în anul 1938, cel mai bun din perioada interbelică, să fie aduse 27.534 t de mărfuri necesare în industrie. Acestea veneau după cele 23.947 t din 1937.

Au fost înregistrate scăderi la capitolul importuri atunci când în spațiul german au fost lupte pentru putere înainte și după ianuarie 1933. S-a ajuns la numai 3.929 t de produse cu destinație economică în anul în care s-a schimbat regimul politic din Germania, cei care au preluat puterea fiind complet lipsiți de experiență în domeniul afacerilor. Adepții mișcărilor extremist distrug ceea ce este pozitiv în societate până când devin stăpâni complet pe situație și apoi constată că trebuie să mai și construiască.

Fabricile din România se înmulțeau sau își îmbunătățeau dotarea prin aducerea de echipamente care puteau să fie folosite timp îndelungat. A urmat marele jaf de după 1940 și a fost normal să se scrie că nu s-a făcut ceva bine în perioada dintre cele două războaie mondiale.

S-a scris că România era un stat agrar – industrial, dar modernizarea se făcea rapid prin aducerea de tehnologie din statul ce avea nevoie de clienți pentru menținerea în viață a fabricilor supradimensionate. Conducerea capitalistă, burghezo – moșierească după o formulare clasică din perioada de ocupație, a depus eforturi mari pentru transformarea în stat industrial și regiuni întregi începeau să considere agricultura drept o ocupație secundară, încă importantă prin faptul că oferea alimente ieftine.

Orașul București era un pol industrial împreună cu regiunea Prahova, cea în care se dezvolta ramura economică a rafinării petrolului. Orașele mari ale României începeau să fie deținătoare de fabrici în care să fie prelucrate materiile prime locale sau cele din import. Patronii nu făceau economie atunci când era vorba de aducerea de utilaje performante și statul era interesat să investească în fabrici care să aibă și potențial militar.

_{Foto sus: Centrala electrică a Fabricii de hârtie şi mucava Piatra Neamţ (© iMAGO Romaniae)}