Marea Criză Economică de supraproducție de muniții navale

Cărțile de istorie contemporană conțin date interesante despre valul devastator care a lovit sistemul economic planetar începând cu colapsul bursei din New York în toamna anului 1929, unele semne fiind chiar din anul precedent. Politicienii au făcut tot ce le-a stat în putere să limiteze impactul asupra nivelului de trai, dar au avut forțele prea slabe pentru a se opune unui fenomen planetar.

Chiar dacă nu reușeau, se agățau cu disperare de putere. S-a mers din rău în mai rău și s-a ajuns la o nenorocire mai mare numită Al Doilea Război Mondial. S-a dat vina pe viciile de funcționare ale sistemului economic capitalist și s-a mers înainte cu scrierea istoriei pe baza tezelor elaborate de savanți de renume. Această repetiție timp de decenii devine suspectă și dă de gândit. Au fost descrise pe larg falimentele, vărsarea alimentelor în mare, mulțimile de șomeri și sărăcia ce bântuia peste tot în lumea capitalistă.

N-a fost de mirare că mulți economiști din epocă au fost entuziasmați de producțiile deosebite anunțate de statele totalitare ce aveau o perfectă mașină de propagandă. Nu cumva contemporanii n-au spus adevărul sau au avut date insuficiente pentru redactarea corectă a interpretărilor științifice?

Datele publicate între timp vin să demonstreze că din anul 1926 s-a trecut la o dezvoltare fără precedent a industriilor metalurgică, a construcțiilor de mașini și a celei chimice. Industrializarea forțată din Uniunea Sovietică începută în 1927 n-a fost singura măsură luată pentru dezvoltarea industriei grele și statele au investit din ce în ce mai mult în acest domeniu, ceea ce a apăsat asupra bugetului și fondurile strânse cu greu n-au mai irigat și alte sectoare de activitate. Partea proastă era că produsele finale nu contribuiau deloc la creșterea nivelului de trai și populația a început să resimtă această orientare spre capitolul distrugere.

Șantierele navale au început să livreze distrugătoare mai puternice decât crucișătoarele ușoare, submarine-crucișător, crucișătoare grele și portavioane. Navele mai mici, praful mărilor, sunt mai dificil de contabilizat, dar toate aceste cetăți plutitoare aveau un cusur: necesitau cantități importante de combustibil și perioada interbelică a fost marcată de trecerea definitivă de la cărbune la petrol. S-a făcut un inventar serios și vapoarele ce nu puteau fi adaptate la combustibilul lichid au fost casate și astfel s-a putut spune că s-a făcut dezarmare pentru înșelarea maselor populare. Cele identificate drept utile în continuare au primit noi grupuri energetice, acum complet trecute pe petrol.

Această modificare a motoarelor a avut un impact profund asupra întregii societăți. Marina militară era un client important pentru firmele din domeniul cărbunelui și astfel mulți mineri au rămas fără locuri de muncă. Impactul a fost și asupra personalului din porturi și de la bordul navelor, petrolul fiind ușor de transmis către generatorul de energie cu ajutorul pompelor. S-a trecut la construirea de petroliere, vapoarele pentru cărbune începând să-și piardă clienții. Metalurgia și termocentralele mai cereau combustibil solid, dar domeniul transportului era deja o cauză pierdută.

Apariția unor vapoare militare noi a dus și o altă transformare radicală: fabricarea de muniții de alte dimensiuni și cu o forță de distrugere mai mare. Timpul parcă nu mai avea răbdare și comenzile către uzinele speciale curgeau. Nu erau uitate nici cele pentru trupele terestre și pentru aviație, dar navele aveau cele mai periculoase și mai scumpe încărcături explozive, costurile acestora afectând grav întreaga economie.

Torpila era cea mai scumpă armă de la bordul distrugătoarelor și al submarinelor, dar putea să fie folosită și de alte tipuri de vapoare și chiar din poziții terestre camuflate perfect. Chiar dacă pare ceva banal prin menționarea repetată a cuvântului, torpila necesita materiale speciale și, mai ales, o forță de muncă perfect instruită pentru a nu se produce un simplu balast.

Timpul în război are o altă valoare în raport cu cel din vreme de pace și nu trebuie ratată o misiune din cauza defecțiunilor din timpul asamblării. Puține state și firme erau specializate în producția acestui tip de armament, cel care din 1926 își schimbă radical fața prin creșterea dimensiunilor și prin calitatea explozibilului închis în conul de luptă.

Marină japoneză a primit torpile pentru submarine cu o masă de 1.668 kg fiecare și 300 kg de încărcătură ofensivă. Distrugătoarele din Clasa Fubuki, considerate cele mai moderne ale vremii și intrate în producție de serie din 1926, au fost o platformă perfectă pentru Tipul 90 cu o masă de 2.605 kg și 375 kg de explozibil mai puternic decât trotilul clasic, costisitor de produs și-n mod obișnuit.

Flota franceză a folosit în prima conflagrație mondială torpile ce abia treceau de o tonă, dar acestea au fost catalogate drept slabe în raport cu structura de rezistență a navelor militare și chiar a celor comerciale. Modelul 23 DT a început să fie livrat distrugătoarelor și navelor capitale cam din 1925 și avea masa de 2.065 kg. Denumirea de torpilă a rămas, dar s-a produs o adevărată revoluție industrială. Sunt numai câteva exemple despre ce realizau în serie arsenalele marilor puteri atunci când nu erau bani. Torpilele sunt și astăzi greu de construit și nu oricine poate să le fabrice la un nivel performant.

Torpila era o armă interesantă prin puterea de distrugere, dar avea cusurul străbaterii apei și sistemele acustice puteau să sesizeze momentul lansării. Puteau fi efectuate manevre de evitare de către vapoarele militare rapide. Proiectilul de tun rămânea mult mai util prin faptul că lovea ținta după scurt timp, dar tot era suficient pentru a permite efectuarea unor manevre, doar câțiva metri putând să facă diferența în cazul tragerii cu proiectile perforante la distanțe de peste 20.000 m.

Au fost făcute eforturi deosebite pentru creșterea preciziei și au apărut sisteme optice de o calitate superioară. Cele mai luminate minți din lumea savanților căutau noi căi pentru distrugerea perfectă. Proiectilul însă rămânea obiectul esențial în confruntările navale și fabricile au primit comenzi din ce în ce mai consistente.

Marea Britanie dorea să rămână stăpâna mărilor 

Marea Britanie dorea să rămână stăpâna mărilor și au fost comisionate cuirasatele HMS Rodney și HMS Nelson dotate cu tunuri de calibrul 406 mm, un salt tehnologic în raport cu cele clasice de 381 mm. Un singur proiectil avea o masă de 929 kg și era un coșmar tehnologic în procesul de producție. Era fabricat din aliaj înalt aliat care să permită străpungerea celor mai groase blindaje imaginate de metalurgiștii cei plini de idei surprinzătoare. Industria chimică trebuia să livreze 225,9 kg de explozibil pentru a asigura propulsia. Livrările pentru completarea stocului de la bord au început masiv din 1927.

Industria SUA putea să producă lovituri cu masa de 957,1 kg pentru piesele de artilerie grea de la bordul cuirasatelor din Clasa Colorado, 24 în total. Japonia era o altă putere navală ce dispunea de cuirasatele Mutsu și Nagato pentru care erau gata proiectile perforante de câte 1.020 kg. Dificultățile tehnice erau aproape insurmontabile când era vorba de producerea și folosirea unor astfel de guri de foc. Numai aceste trei state au reușit să asambleze cuirasate capabile să utilizeze muniție puternică și proiectele Germaniei sau Uniunii Sovietice sau oprit în faza de cercetare.

Dacă nu se putea atinge acest vârf tehnologic, erau utile și tunurile principale de calibru mai mic și se continua consumarea oțelului pentru astfel de instrumente ale distrugerii. Iosif Stalin visa la armament de calibrul 406 mm, dar avea la dispoziție numai tunuri de calibrul 305 mm, absolut demodate pentru confruntările cu flota unei mari puteri. Modelul apărut în anul 1928 avea 314 kg și masa redusă permitea un zbor până la aproape 46 km când gura de foc era montată în baterie de coastă. Erau livrate și loviturile clasice de 470,9 kg. Această înarmare a avut un impact devastator asupra unui stat cu o economie devastată de tot felul de reforme politice și a rezultat un genocid prin înfometare, păstrat sub denumirea de Holodomor în cărțile de istorie.

Oțelul intra în structura de rezistență și de protecție a vapoarelor de luptă, dar munițiile consumau mult din acest aliaj al fierului. Noi și noi tipuri de tunuri erau montate la bord, ceea ce implica uzinarea unor noi unități de foc. Crucișătoarele grele au fost considerate interesante în războiul naval pentru că aveau piese de calibrul 203 mm și compensau blindajul subțire cu o viteză superioară cuirasatelor.

Proiectilele americane aveau masa de 118 kg și erau necesare 150 pentru fiecare piesă. Și acest tip de armă navală era dificil de fabricat și industria sovietică s-a oprit la tunurile de calibrul 180 mm. Numai SUA, Marea Britanie, Japonia, Franța, Italia și, mai târziu, Germania au intrat în clubul select al celor ce luptau pentru hegemonie maritimă prin astfel de tunuri. Dacă nu se putea ceva greu, șantierele navale puteau să asambleze crucișătoare ușoare ce erau suprasaturate cu piese de calibrul 150 mm.

Proiectilele de circa 45 kg fiecare erau suficient de perforante pentru a produce avarii grave chiar și crucișătoarelor grele. Cadența superioară compensa parțial forța de distrugere inferioară. Costurile mari erau date de pulberile folosite pentru propulsie, vitezele inițiale fiind cu mult superioare celor de la tunurile și obuzierele trupelor de uscat. Calibrul era același, dar complexitatea armei sporea cheltuielile de producție și utilizare la valori ce-o făceau inaccesibilă unor state cu bugetul României. Oficialitățile de la București visau la două crucișătoare ușoare, dar apoi au rămas la o singură unitate și nici pentru aceea n-au fost găsite fonduri pentru că s-ar fi dat peste cap bugetul țării.

Distrugătoarele au început să-și respecte denumirea și prin puterea tunurilor de la bord și autoritățile nipone au considerat că potrivit este cel de calibrul 127 mm pentru a trage asupra țintelor navale și apoi și împotriva celor aeriene prin proiectilele de 23 kg. Erau necesare câte 300 pentru fiecare gură de foc. Varianta americană putea să aibă 24 kg, dar modelele îmbunătățite aveau 25 kg.

Complicatele mecanismele ale vapoarelor militare și munițiile costisitoare au dus la creșterea interesului pentru zisele arme ale săracului, soluții ieftine pentru a avaria grav sau a scufunda orice tip de navă s-ar fi apropiat de porturile principale sau de coastele favorabile unei debarcări. Instalarea de baterii de coastă era o soluție, dar tunurile erau similare cu cele de la bord și tot afectau bugetul statelor. Soluția clasică consta în ceva ce afecta grav psihicul marinarilor din toate timpurile: arma care pândește în adâncuri și este fără milă.

Industria a fost capabilă să livreze cantități mari și liderii statelor nu stăteau pe gânduri când era vorba de a comanda și mijloacele de lansare a minelor marine. O carcasă ermetică din metal obișnuit adăpostea o încărcătură deosebită de explozibil puternic ce detona dacă erau atinse dispozitivele sensibile sub forma unor antene. Nu era ceva complicat și se putea fabrica în serie mare pentru a avea baraje invizibile în regiunile sensibile. Mina sovietică M-26 a fost intrat în producție în 1926 și până la 22 iunie 1941 au fost produse cel puțin 26.823 de exemplare. Erau giganți ce aveau o masă de 960 kg fiecare.

Flotele marilor puteri s-au schimbat la față după 1926 într-un ritm cât mai accelerat pentru a nu se pierde locul în ierarhia mondială. Nu s-a făcut economie de materiale strategice, bani și forță de muncă în această cursă furibundă pentru înarmare și nu exista practic criză în domeniul naval. Este adevărat că n-au fost satisfăcute toate poftele amiralilor, dar practica a demonstrat că responsabilii din cele mai înalte posturi cer prea mult în raport cu posibilitățile economice. Întregul sistem de producție a fost dat peste cap de cererile militarilor într-un mod care n-a fost anticipat, dar conducătorii statelor au continuat să ceară arme și muniții până s-a ajuns la un nou conflict mondial. N-a existat nici cel mai mic interes pentru evitarea vărsării de sânge, oamenii primind doar ceea ce era necesar pentru a supraviețui și a fi viitoarea carne de tun. Nu era de mirare că liderii epocii mai doreau și mulți copii pentru creștere demografică. Munițiile aveau nevoie de ținte din belșug.

Orice cheltuială militară afectează bugetul statelor, economia și nivelul de trai. Sistemul este ca o uriașă balanță și din 1926 talerul militar a atras din ce în ce mai multe resurse, ceea ce a dezechilibrat întreaga lume.

_{Foto sus: Distrugător din Clasa Fubuki (© Wikimedia Commons)}

Bibliografie minimală

• www.navweaps.com

• Bagramian, I. H., Așa a început războiul, Editura Militară, București, 1974.

• Cloșcă, Ionel, Războiul naval și legile lui, Editura Militară, București, 1991.

• Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, București, 1997.

• Djilas, Milovan, Conversații cu Stalin, Corint Books, București, 1995.

• Duțu, Alecsandru, Între Wehrmacht și Armata Roșie, Editura Enciclopedică, București, 2000.

• Eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord 22 iunie – 26 iulie 1941, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.

• Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu Relațiile româno – germane (1938 – 1944), Editura Humanitas, București, 1994.

• Iancu, Petre, Aventura submarinului, Editura Albatros, București, 1984.

• Istoria economică a României, vol. II, coordonator academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, București, 2000.

• Istoria Aviației Române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

• Manole, Ilie, Ioan Damaschin, Confruntări navale, vol. 2, Editura Militară, București, 1988.

• Negrea, Radu, Banii și puterea, Humanitas, București, 1990.

• Roman, Valter, Probleme militare contemporane, Editura Militară, București, 1949.

• Scafeș, Cornel, Horia Vl. Șerbănescu, Ioan I. Scafeș, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.

• Scârneci, Vasile, Viața și moartea în linia întâi, Editura Militară, București, 2012.

• Sokolovski, V. D., Strategia militară, Editura Militară, București, 1972.

• Solonin, Mark, Butoiul și cercurile, Polirom, Iași, 2012.

• Stăncescu, Ioan, Oceanele și mările lumii, Editura Albatros, București, 1983.

• Suvorov, Victor, Ziua „M”, Polirom, Iași, 1998.

• Suvorov, Victor, Ultima Republică, vol. III, Polirom, Iași, 2011.

• Ștefănescu, Alexandru V., În umbra Marelui Reich, Editura Cetatea de scaun, Târgoviște, 2020.

• Ţenescu, Fl., Cunoștințe generale asupra războiului și studiul lui, vol. III, Tipografia militară a Ministerului de Răsboiu, București, 1922.

• Zaharia, Gheorghe, Constantin Botoran, Politica de apărare a României în contextul european interbelic 1919 – 1939, Editura Militară, București, 1981.

• Zamfir, Zorin, Jean Banciu, Tratat de istorie universală Al Doilea Război Mondial, vol. III, Pro Universitaria, București, 2009.