Leningradul oprește asaltul german în anul 1941

Anul 1941 a adus o nouă escaladare a războiului mondial prin începerea la 22 iunie a ofensivei germane împotriva lagărului comunist. Era o confruntare ideologică între două forțe terestre ce aveau în spate fanatismul trupelor speciale ale dictatorilor sângeroși. Nu se anunța ceva bun pentru oamenii prinși în vâltoarea luptelor.

Militarul William Lubbeck a fost încadrat în Divizia 58 infanterie care urma să înainteze prin Țările Baltice spre principala bază industrială și navală din vestul Uniunii Sovietice, operațiune greu de îndeplinit dacă se ținea cont de distanțele de parcurs. Marea unitate de infanterie era lipsită de mijloace motorizate de transport și comandanții erau obligați să se încreadă în picioarele luptătorilor. A fost un șoc pentru invadatori când au văzut starea precară a drumurilor din regiunile anexate de oamenii lui Iosif Stalin, dar s-a mers tot înainte după indicațiile din ordine superioare.

Soldații germani n-au întâlnit în zona fâșiei de frontieră urme de fortificații, ceea ce ar fi fost normal dat fiind timpul trecut de la începerea ocupației. Șocul produs de înaintarea tancurilor a dus la un marș constant al infanteriei prin nori de praf și sub razele unui soare nemilos. Nu era chiar un Blitzkrieg, Divizia 58 infanterie fiind cea mai avansată unitate prin cei 25 de kilometri parcurși zilnic. Lipsa de rezistență din prima parte a campaniei a fost ușor de explicat.

Aviația germană a surprins în teren deschis trupe de infanterie și tancuri și a fost prăpăd. Lipsite de protecție din partea propriilor avioane, regimentele s-au dizolvat sub efectul bombelor și al ploii de gloanțe de mitralieră. Abia la Rauna, în data de 7 iulie 1941 și la 80 km est de Riga, a avut loc prima luptă serioasă cu forțele sovietice. Apropierea unor tancuri de pe flancuri a determinat încheierea rapidă a schimbului de focuri. Abia pe 12 iulie 1941 s-a ajuns la Pskov pentru a lua contact cu trupele de blindate ce erau cam izolate. A fost o întârziere care a avut consecințe importante la nivel strategic și ar fi fost nevoie de o infanterie motorizată pentru a se amplifica ritmul înaintării.

Drumurile proaste au încetinit marșul și 65 km au fost parcurși în cinci zile. Erau probleme cu mâncarea deoarece partea sovietică aplica deja tactica pământului pârjolit și aruncase uleiuri chimice peste cereale. Totuși, pâinea obținută era comestibilă în condiții de front. Luptele au devenit din ce în ce mai violente și au fost parcurși 25 de kilometri într-o lună pentru a captura un nod rutier spre orașul Narva. Totuși, Armata Roșie n-a reușit să trimită suficiente forțe pentru a bara calea diviziei germane și la 15 septembrie 1941 mai erau circa 11 kilometri până la blocurile și fabricile din Leningrad.

Germanii erau acum în așezarea Urițk și tot înaintau în marele centru urban. Era clar că baza stalinistă va cădea și astfel urma să se prăbușească tot frontul nordic. Ar fi fost o catastrofă pentru partea sovietică și nici ajutoarele aliate nu mai aveau pe unde să ajungă dacă înaintarea spre nord-est ar fi continuat.

Apărătorii au primit însă un ajutor nesperat tocmai de la cine nu se așteptau și așa a fost posibilă salvarea orașului. Adolf Hitler a dat ordin să fie asediat Leningradul și trupele Diviziei 58 infanterie au fost retrase în zona Urițk. A fost suficient pentru ca inamicul roșu să aducă noi trupe și să transforme regiunea într-o fortăreață inexpugnabilă.

Dictatorii aflați în adăposturi sigure au mereu impresia că știu tot doar analizând hărțile frumos colorate, dar ordinele date fără să fie cunoscută situația din teren duce la dezastre imediate sau la nivel strategic. Oprirea ofensivei împotriva unui inamic slab fixat în teren a condamnat ulterior armata germană. Ar fi fost cazul să se profite de orice slăbiciune pentru cucerirea de teren deoarece infanteria germană nu avea armament adecvat pentru luptele de tranșee.

Arma principală a soldaților era carabina Mauser 98k și focul de artilerie era executat de obuziere de calibrele 75 și 150 mm cu țeava scurtă. Era tehnică ușoară, adecvată unor manevre rapide, dar nepotrivită pentru lupta împotriva unui inamic dotat cu armament greu și cu tancuri. Nici împotriva cazematelor nu se putea acționa eficient cu dotarea obișnuită a diviziei de infanterie.

Nici muniție suficientă pentru lupte de amploare nu exista și a trebuit să fie dirijată spre alte sectoare de front. A fost absolut normal să se producă blocajul din fața marelui oraș și să fie victime din belșug. Industria din oraș a continuat să producă și să repare armament, ceea ce provoca probleme deosebite părții germane. Totuși, potențialul industrial al urbei n-a fost valorificat la capacitate și astfel visul de revoluție mondială n-a mai fost atins.

_{Foto sus: Tunuri antiaeriene la Leningrad (© Boris Kudoyarov / Wikimedia Commons)}