La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța

Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol de Hohenzollern, în primii 11 ani ai domniei.

Primul pas relații bune cu Poarta

O dovadă în acest sens este schimbul de cuvinte pe care l-a avut cu regele Wilhelm I la care se dusese să-oi ia rămas bun, înainte de a pleca spre România. Regele prusac i-a spus ce greu îi venea să se obișnuiască cu ideea că un Hohenzollern s-ar putea închina în fața Semilunei turcești.

Atunci Carol promitea că va recunoaște suveranitatea otomană doar pentru a scăpa „cu fală de ea într-o zi”. Pentru a-și ține promisiunea, Carol a trecut prin momente dificile pentru că Turcia și Rusia se împotriveau alegerii unui prinț străin în Principate, iar Austria îl considera un agent prusac venit să îndeplinească rosturi germane pe malurile Dunării.

Totuși, dificultățile au fost depășite și cea mai importantă stavilă era înlăturată în octombrie 1866, când principele Carol a făcut o vizită la Istanbul, în timpul căreia a primit firmanul de numire din partea sultanului. Faptul că principele nu s-a conformat tuturor normelor stabilite de Poartă arată aspirația României spre independență.

De asemenea, discuțiile cu reprezentanții corpului diplomatic în capitala Turciei, decorat cu ordinul Osmanie în smaralde și diamante, primirea defilării gărzii imperiale, acte ce nu fuseseră îngăduite până atunci nici unui domnitor român, însemna acordarea respectului politic cerut de uzanțele diplomației.

În anul 1867, la deschiderea Camerei, Carol putea afirma cu tărie, în mesajul Tronului, că raporturile cu puterile străine intraseră în ordine. Dar nu pentru multă vreme, pentru că atât el, cât și diplomația românească a trebuit să dea dovadă de o politică abilă pentru păstrarea echilibrului extern al țării, cât și pentru menajarea marilor puteri care suspectau orice mișcare a României.

Orientările în politica externă a țării s-au evidențiat printre altele și prin vizitele la nivel înalt efectuate la Curtea României, prilej cu care se rezolvau multe probleme importante. Deși nu erau niște reglementări scrise și invariabile de primire a suveranilor și principilor străini, ceremoniile organizate după instrucțiuni personale ale lui Carol I arătau, dincolo de eticheta care exista la reședința suveranului, relațiile externe ale țării în anumite perioade.

Relațiile cu Rusia sperie Franța

La începutul anului 1867, Franța, care, după cum se știe, sprijinise venirea principelui Carol în România, era profund nemulțumită din cauza intențiilor acestuia de a schimba misiunea militară franceză din România cu instructori prusaci.

O altă nemulțumire era legată de încercarea lui Carol I de apropiere de Rusia. Este adevărat că România la acea dată considera că ar fi fost mai bine pentru ea să întrețină relații amicale cu Rusia, care oricând ar fi devenit un dușman primejdios. De altfel, chiar și Bismark recomanda o apropiere de Rusia, dar să nu fie prea vizibilă.

În sfârșit, misiunea românească, trimisă la Petersburg în 1868, a provocat o vânzoleală diplomatică în rândul marilor puteri. Împăratul Napoleon al III-lea chiar a declarat că știe de intențiile României de a-și proclama independența și regatul în ziua de 10 mai, și comunica aceasta principelui Carol, prin intermediul unei scrisori. Mai mult decât atât, Franța, Anglia și Austria sunt furioase din cauza acestui plan.

În acest context avea loc vizita la București a prințului moștenitor al Franței, vizită mult comentată în presa europeană. Venit pe 12/24 iunie 1868, prințul Jerome Napoleon a fost primit admirabil, în virtutea numelui de Napoleon și în amintirea binefacerilor Franței.

Oaspetele era de felul lui un „original”. Nu găsea nici un zâmbet, măcar pentru doamnele care îi aruncau flori de la ferestre, iar lui Brătianu i-a spus în față: „Dumneata ești cu totul în apele rusești”.

Dar poate că prințul Napoleon rămăsese încă amețit de iuțeala cu care trăsura cu opt cai l-a purtat pe drumul de la Giurgiu la București. Călătoria nu fusese însă prea plăcută pentru că, deși oaspetele rugase pe Carol ca surugiul să mâne trăsura mai încet, amfitrionul a dat porunca invers. Astfel, după o asemenea „glumă”, Napoleon a respirat ca de o mântuire când trăsura a ajuns la palat, în București.

Pe când prințul Carol era mândru că a putut arăta ce poate poșta română, Jerome Napoleon ne spune în memoriile sale Carol I i-a recomandat să se căsătorească și că partidele potrivite erau principesele de Suedia, Bavaria și Danemarca.

Primirea plină de simpatie față de prințul francez n-a mulțumit însă Franța care, un an mai târziu (1869) întreba: care vă sunt raporturile cu Austria?

Vizită la Franz Joseph

Prilejul consolidării legăturilor cu Austro-Ungaria a apărut prin călătoria din 1869 a principelui Carol în Apus. După o vizită în Livadia (fiind vorba și de o căsătorie cu principesa Maria, fiica țarului Alexandru al II-lea), principele s-a simțit dator, pentru a dovedi că nu s-a înfeudat Rusiei, să meargă la Viena și în Europa apuseană.

La întoarcere, era deja căsătorit cu Elisabeta de Wied. Împreună se opresc o zi și jumătate la Viena, unde au întrevederi cu Arhiducii Albrecht și Carol Ludovic, iar la Pesta se întâlnesc cu împărăteasa Elisabeta, dar și cu numeroși români. Împăratul Franz Ioseph îl va primi, însă, în calitate de prinț prusac și nu ca domn al României, cum fusese primit în Rusia.

O nouă încercare de apropiere este prilejuită de plecarea împăratului la inaugurarea Canalului de Suez. Kogălniceanu, care aflase că miniștrii români urmează a fi primiți la Rusciuc, intervine prompt pentru ca monarhul să facă României cinstea de a călca și pe teritoriul său, la Vârciorova. Într-un fel se căuta acea recunoaștere a României ca stat autonom, pe care Austria voia să o evite. În cele din urmă intervenția lui Kogălniceanu a reușit.

Din nou cu fața spre Rusia

Între anii 1871-1877, România s-a manifestat pe plan extern prin acte care-i defineau clar entitatea în relațiile internaționale. De la încheierea Convenției telegrafice româno-austro-ungare și a Convenției poștale româno-sârbe (1871) și româno-ruse (1873), până la înființarea agențiilor diplomatice române la Berlin (1872), Roma (1873), Petersburg (1876) sau a convențiilor comerciale cu Austro-Ungaria (1875) și Prusia (1876), totul demonstrează faptul că țara noastră se manifesta ca un stat liber și independent.

Independența proclamată pe 10 mai 1877 avea să fie însă pecetluită prin luptă de ostașii români la Plevna, Rahova, Smârdan și Vidin. În condițiile războiului din 1877, o primire deosebită va organiza Principele Carol pentru împăratul Alexandru al II-lea al Rusiei.

Pe 25 mai/6 iunie 1877, țarul ajunge la Ploiești cu o suită de 700 de persoane și 1000 de cai (aici se află marele cartier general rus). De aici, Alexandru al II-lea, însoțit de fiii săi merge la București. Se organizează un dejun la Cotroceni, în timpul căruia s-au cântat muzicile unor regimente rusești și românești. Seara s-a organizat un mic spectacol teatral.

Amănunte despre ecoul vizitei imperiale aflăm din corespondența Marelui Duce Vladimir cu soția sa. Într-o scrisoare, acesta amintea că i-au plăcut caii, trăsurile, servitorii, casele... totul și că primirea a fost excesiv de strălucită. Acestea, însă nu i-au împiedicat pe ruși să creeze dificultăți României, chiar în timpul războiului. După obținerea independenței de stat, politica externă românească a cunoscut mutații semnificative.

Independența de stat modifică diplomația României

La 9/12 septembrie 1878, Consiliul de Miniștri hotăra ca domnitorul Carol I să poarte titlul de Alteță Regală. Prin acesta se urmărea afirmarea României ca stat independent și suveran, cât și ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern în fața celorlalte monarhii europene. A urmat, astfel, proclamarea Regatului (14/26 martie 1881) și încoronarea regelui Carol și a Reginei Elisabeta, la 10 mai.

Alianța secretă cu Austro-Ungaria și Germania

Având în vedere atitudinea ostilă a Rusiei, în condițiile în care influența Franței scăzuse, iar rolul Germaniei crescuse în Europa, România își orientează politica externă spre Germania și Austro-Ungaria. De mai multe ori, prințul Bismark arătase celor de la București că drumul spre Berlin trece neapărat prin Viena.

Astfel, se semna la 18/30 octombrie 1883, un tratat prin care România și Austro-Ungaria se angajau să-și vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat, tratat la care aderă în aceeași zi și Germania. Încheiată din rațiuni de stat și nepopulară în România din cauza politicii de asuprire exercitată de monarhia habsburgică asupra românilor din Transilvania și Bucovina, alianța a fost ținută în secret (era cunoscută doar de câțiva oameni politici români, și aceasta cu prilejul semnării și prelungirii în 1892, 1896, 1902, ultima la 5 februarie 1913).

Totuși, pentru acea perioadă, alianța a scos țara din izolare, s-au obținut anumite garanții de securitate și s-au consolidat pozițiile dinastiei de Hohenzollern. Deși nu se abordase subiectul românilor din Transilvania, Carol I spera că niște relații cordiale cu Austro-Ungaria ar putea schimba soarta acestora chiar în perspectiva unirii lor cu patria mamă.

Un prilej de afirmare a bunelor relații ce existau între România și Austro-Ungaria a fost vizita Arhiducelui Rudolf, moștenitorul tronului, și a soției sale, Arhiducesa, în zilele de 13 și 14 aprilie 1884, la București. Ei sunt întâmpinați la gara Filaret cu gardă de onoare iar seara, la palat se organizează retrageri cu facle și dineu de gală.

Vizita este reînnoită la 13 septembrie, la castelul Peleș din Sinaia – perechea arhiducală fiind printre primii oaspeți ai castelului care se inaugurase de curând. Regele s-a străduit să organizeze iarăși o primire și o găzduire fastuoase. Oaspeții au parte de vizite în oraș, o partidă de vânătoare la Poiana Țapului, concerte în sala de muzică, retrageri cu lampioane și focuri bengale.

Castelul, inaugurat cu un an în urmă (1883), va deveni un punct de atracție pentru oaspeții Regelui. Primul oaspete sosit la Peleș a fost însă Principele Alexandru al Bulgariei (5 septembrie 1884).

Frumoasa Sissy, la Peleș

Printre oaspeții de seamă ai regelui Carol I și ai reginei Elisabeta s-a numărat și împărăteasa Elisabeta (frumoasa Sissy) care venea în 6 mai 1887 la Peleș, într-un incognito strict. Ea sosea de la Mehadia unde făcea băi de obicei și întorcea vizita pe care i-o făcuseră, în 2 mai, Carol și Elisabeta.

Cu această ocazie s-a comandat o cadă de baie din aramă, pentru cabinetul de toaletă destinat împărătesei, la Peleș. Pretenția ei de a avea cameră de baie chiar din momentul în care își luase reședință conjugală oripilase curtea de la Viena, pentru că o asemenea stupidă modă „englezească” nu era în rigoare la curtea austriacă. Până la urmă Sissy nu s-a lăsat și a obținut două camere de baie, una la Schobrunn și alta la Hofburg.

Sissy era bună prietenă cu regina Elisabeta, amândouă având o puternică pasiune pentru poezia romantică germană. Carmen Sylva, cu prilejul fiecărei călătorii în străinătate, o vizita pe împărăteasă, de asemenea și regele Carol I (care va participa și la înmormântarea împărătesei în 1898).

Un ceremonial riguros avea să fie aplicat și Arhiducelui Karl Ludovic, precum și soției sale Arhiducesa Marie Theresia care au stat la Peleș între 5 și 8 septembrie 1888. Mai ales Marie Theresia a fost încântată de vizită pentru că, fiind pasionată de vânătoare, gazdele i-au organizat o vânătoare de urși, mai sus de cascada Urlătoarea.

Cei care au întâlnit-o la Peleș pe arhiducesă spun că era o femeie modernă ce se ocupa cu gravura și fotografiatul și fuma trabuc. Vizita s-a produs pe fondul căderii guvernului liberal condus de I.C Brătianu și aducerii la guvernare a junimiștilor.

Tratatul dintre Austro-Ungaria și România rămânea valabil în mod automat încă trei ani, dar Viena și Berlinul socoteau că alianța era în pericol din cauza frământărilor politice interne care aveau loc în țara noastră. De asemenea, mai era și înrăutățirea raporturilor acestor state cu Rusia.

Viitorul rege Eduard al VII-lea, întâmpinat cu fast

Un alt oaspete de seamă al regelui Carol I a fost ducele de Walles, viitorul rege Eduard al VII-lea, care sosea la București în 21 septembrie 1888. Moștenitorul tronului britanic a asistat la sfințirea apelor ce urmau să fie introduse în capitală, la Pavilionul din grădina Cișmigiu, după care a fost condus la Sinaia. La castelul Peleș, în onoarea oaspetelui, sunt organizate spectacole de teatru în limba engleză și franceză.

El o cunoscuse mai de mult pe Carmen Sylva care era considerată de regina Victoria o partidă interesantă de căsătorie, Eduard declinând însă propunerea, speriat fiind de seriozitatea prințesei. Se pare că în 1888, impresia dintâi i se confirmă. Regele Carol I organizase bine totul. Interesându-se pe cale diplomatică de preferințele prințului moștenitor, i-a servit vinuri de cea mai bună calitate, cărora Alteța Regală a Marii Britanii le-a arătat toată cinstea necesară.

Pe 25 septembrie moștenitorul tronului britanic părăsea Sinaia cu amintiri plăcute, lucru confirmat și de telegrama de mulțumire a Reginei Victoria, trimisă lui Carol I, opinia publică din România era tot mai ostilă față de monarhia habsburgică. Pentru destinderea relațiilor cu România, împăratul Franz Joseph, profitând de terminarea lucrărilor de la Porțile de Fier, cu care Austro-Ungaria fusese însărcinată de Congresul de la Berlin, a făcut, în septembrie 1896, o călătorie în România.

Primire spectaculoasă și pentru Franz Joseph

Pe 15 septembrie, regele Carol I asistase, împreună cu regele Alexandru I al Serbiei, la inaugurarea canalului, în calitate de oaspete al împăratului. A doua zi a plecat spre Craiova unde urma să-l întâlnească pe împărat. Pe tot parcursul vizitei, regele Carol I a organizat cea mai fastuoasă ceremonie pentru Franz Joseph.

În Gara de Nord, oaspetele este întâmpinat de primarul capitalei cu pâine și sare, pe o tavă aurită, împreună cu două cupe lucrate după originalele din tezaurul de la Pietroasa. Salonul de primire de la gară era special ornamentat cu busturile împăratului și împărătesei.

Pe străzi erau amenajate arcuri de triumf din verdeață și flori, iar porumbei albi, legați cu panglici în culorile imperiului, brăzdau cerul. Seara, Palatul, teatrul și clădirile din Calea Victoriei erau iluminate de imense coroane imperiale lucrate din becuri electrice multicolore.

Alte surprize i s-au pregătit la Castelul Peleș unde ajung pe 17 septembrie. Un prânz la Poiana Stânei pe fondul muzical al unor formații de lăutari l-a binedispus pe împărat. Cu acest prilej o stâncă din zonă primea numele de Franz Joseph. Originală a fost și întoarcerea la castel, prin pădure, acompaniată de lăutari.

Referitor la această vizită, considerată un act de curtenie și simpatie adresat țării, regina Maria spunea în memoriile sale că regele Carol I ținea mult ca acel suveran să fie cinstit în tot felul căci această vizită îi mulțumea și politica și simpatiile.

La începutul secolului XX, România ducea o politică de echilibru între marile puteri și a menținut relații amicale cu toate statele. Obiectivul principal era ca țara să rămână pe cât cu putință în afara unui conflict european (o neutralitate sub protecția Triplei Alianțe).

O dovadă a prețuirii de care se bucura Carol I, la Berlin și Viena, a fost și vizita principelui Friedrich Wilhelm, moștenitorul tronului Germaniei. Vizita era prilejuită și de împlinirea a 70 de ani de viață ai regelui Carol I, la 8/21 aprilie 1909.

Astfel, cu această ocazie, împăratul Wilhelm l-a numit pe regele României general și feldmareșal al armatei germane, înmânându-i prin fiul său, bastonul și însemnele celui mai înalt grad din armata germană (nu-l mai avea decât împăratul Franz Joseph – din afara granițelor Germaniei). Vizita prințului german l-a bucurat foarte mult pe bătrânul rege, dar dincolo de importanța care s-a acordat acestei vizite la palat, ea nu a beneficiat de o atenție specială din partea românilor.

Înalte onoruri pentru Franz Ferdinand

În același an (27-30 iunie) sosea un alt prinț moștenitor în România, Arhiducele Franz Ferdinand cu Alteța Serenisimă Sofia de Hohenberg. Moștenitorul Austro-Ungariei (după moartea arhiducilor Rudolf și Carol Ludovic) venea la Peleș cu o reclamă meșteșugită: aceea de a fi „un mare prieten al românilor și un tot așa de mare dușman al ungurilor”.

La gara Sinaia oaspeții sunt întâmpinați de regele Carol și regina Elisabeta, de un grup de peste 300 de români și românce din Ardeal, îmbrăcați în costume naționale. Arhiducele, împreună cu soția sa (morganatică) au fost primiți cu cele mai înalte onoruri, ceea ce a provocat o oarecare stânjeneală la curtea din Viena, unde Sofia de Hohenberg nu izbutise niciodată să dobândească situația dorită de statutul ei. Ducesa era pentru prima dată într-o vizită în afară, alături de soțul ei, și tot pentru prima oară era tratată potrivit rangului ei.

A urmat un program bine pus la punct: excursii cu automobilul la Poiana Țapului, Bușteni și Azuga, reprezentații de gală cu opera Insula Tulipoten de Offenbach și piesa Ingenua de Halevy, serbări populare, vizită la Cuibul Prințesei.

Pentru români însă momentul cel mai important a fost audierea delegației transilvănene acordată de Arhiduce și primirea memoriului ce cuprindea doleanțele transilvănenilor. Lui Franz Ferdinand însă o impresie deosebită se pare că i-a provocat-o prezența Melaniei Ionescu, o frumoasă transilvăneancă venită special pentru această vizită vieneză, la Sinaia.

Deși cea mai mare parte a ziarelor au considerat vizita lui Franz Ferdinand ca o consacrare a bunelor rapoarte și mai ales a prieteniei ce unea de mai multă vreme pe regele României de împăratul Franz Joseph, totuși, mulți se îndoiau de sentimentele sale filo-române, mai ales că incidentele și polemicile dintre unguri și români erau destul de violente.

S-a ajuns până acolo încât Ferdinand, principele moștenitor al României, în drum spre Coburg, nu obține viza de la funcționarii maghiari ai drumurilor de fier, pentru ca vagonul său să fie atașat de un tren care mergea direct spre Germania, sub motivul că drumul e într-o stare foarte proastă.

Ultima primire Țarul Nicolae al Rusiei

O ultimă primire făcută de regele Carol I pentru un suveran a fost aceea din 1 iunie 1914, când țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sosea la Constanța. Relațiile de apropiere dintre cele două țări începuseră pe la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Astfel, prin ianuarie 1890, țarul Alexandru al III-lea socotind că sosise momentul de îmbunătățire a relațiilor româno-ruse îi dăruiește Mitropolitului Moldovei o icoană scumpă, în amintirea războiului din 1877-1878. Apoi, Rusia adoptase o atitudine favorabilă față de mișcarea memorandistă (fapt consemnat de I. Rațiu în însemnările sale).

Călătoria din 1896 a principelui Ferdinand și a reginei Maria în Rusia a fost considerată tot ca o acțiune favorabilă relațiilor ruso-române (mai ales că voiajul făcut de Franz Joseph în România provocase emoții la Petersburg).

_{Foto: Wikimedia Commons}