Asaltul asupra redutei Griviţa 1 de către trupele române

Bătălia de la Plevna, un test important pentru Armata Română

📁 Istorie Modernă Românească
Autor: Dr. Horia-Vladimir Șerbănescu

În timpul Războiului de Independență, Armata Română a dus un război de asediu, de cucerire a pozițiilor fortificate ale adversarului care dispunea de armament modern, cu efecte nimicitoare asupra trupelor atacante.  În aceste condiții, Marele Cartier General a adoptat unele măsuri speciale, care nu erau prevăzute în regulamentele militare, pentru a sprijini atacul trupelor române.

Acestea constau în utilizarea unor metode de depășire a obstacolelor genistice construite de turci (șanțuri, palisade, parapete), prin utilizarea de mijloace de asalt specifice: fascine, gabioane și scări. În cadrul ordinului de luptă emis la 29 august/10 septembrie 1877 de generalul Alexandru Cernat, comandantul Armatei Active de la Plevna, se stabilea ca cele două divizii, a 3-a și a 4-a, să participe la asaltul asupra redutei Grivița cu câte o coloană de atac compusă din 4 batalioane.

Fiecare coloană trebuia să aibă următoarea structură: primul batalion ataca în ordine risipită, subunitățile de tiraliori având între ele intercalate plutoane de soldați care, având puștile în bandulieră, cărau scările de asalt, fascine, gabioane și saci de pământ. Al doilea batalion al coloanei de atac, care constituia „corpul de bătaie”, urca la asalt în ordine strânsă, în coloană de companii în linie.

Celelalte două batalioane, înaintau tot în coloană de companii, formând eșalonul de susținere a coloanei de atac. În timpul atacului se recomanda trupelor să se deplaseze cât mai rapid pe terenul expus focului inamic, să nu se oprească și să nu deschidă focul în timpul înaintării, pentru că ar lungi timpul în care ele se vor afla sub tirul turcilor, ceea ce ar fi cauzat pierderi importante atacatorilor.

Tiraliorii erau de asemenea îndemnați să nu tragă asupra inamicului decât când vor ajunge pe glacisul redutei, în apropierea șanțului acesteia. Atunci vor executa foc asupra turcilor din redută, în timp ce plutoanele de asalt vor arunca în șanțuri fascinele, gabioanele și sacii cu pământ, vor coborî în șanțuri și vor pregăti scările pentru escaladarea parapetului.

Batalionul din coloana de asalt, care venea din urmă, impulsionat și încurajat de ofițerii cu strigăte „Înainte!”, trebuia să coboare imediat în șanțuri și apoi să escaladeze parapetul, fiind susținuți de focuCarol Il bine țintit al tiraliorilor asupra inamicului de pe parapete.

Generalul și istoricul Radu Rosetti, observa că ordinul emis de generalul Cernat era prea stufos și neclar, conținând o serie de detalii inutile, precizări inserate pentru a preîntâmpina eventualele gafe cauzate de pregătirea insuficientă a ofițerilor ce comandau trupele.

Tot din teama de un eventual eșec al atacului, ca urmare a lipsei de experiență de război a trupelor române, s-a realizat o amalgamare a unităților de dorobanți, considerate ca fiind mai slab pregătite și încadrate, cu cele de vânători și ale infanteriei de linie, mult mai bine instruite, echipate și comandate.

În rândurile comandamentului român, în frunte cu Carol I exista opinia că timpul avut la dispoziție pentru instruirea și echiparea trupelor teritoriale a fost prea scurt și nu se putea conta pe deplin pe capacitatea combativă a dorobanților. Sentimentul de neîncredere persista și în privința unora din unitățile permanente.

Având în vedere că a doua zi observatorii urmau să compare comportarea și performanțele tinerei Armate Române cu cele ale armatei imperiale ruse, cu un bun renume căpătat de-a lungul timpului, la nivelul conducerii românești exista dorința de a demonstra că pe câmpul de luptă cele două oștiri stăteau pe picior de egalitate.

Se simțea nevoia de a combate sentimentul de inferioritate resimțit de militarii români față de atitudinea rușilor care nu scăpau nici un prilej pentru a-și arăta disprețul față de inexperimentata Armată Română.

Asaltul asupra redutelor Grivița 1 și 2

În timpul asaltului asupra redutelor Grivița 1 și 2, din ziua de 30 august/11 septembrie 1877, ordinul de luptă al generalului Cernat a fost pus în aplicare, însă ostașii români s-au confruntat cu situația câmpului tactic, diferită de cea estimată inițial și cu puterea superioară de foc a armamentului modern de infanterie.

Soldaţii români capturează un steag otoman în timpul asediului redutei Griviţa 1
Soldaţii români capturează un steag otoman în timpul asediului redutei Griviţa 1

Cercetarea superficială a terenului înainte de bătălie a creat impresia falsă a existenței unei singure redute Grivița, când în realitate erau două, ceea ce a făcut ca trupele atacatoare să-și înjumătățească forțele, fiecare coloană de atac atacând un alt obiectiv.

Coloanele de atac, în special cea a Diviziei 3, s-au confruntat cu distanța mare pe care o aveau de parcurs până la pozițiile inamice, cu terenul denivelat și alunecos ca urmare a ploii care căzuse în dimineața atacului, presărat cu obstacole instalate de turci în zona avanposturilor, care au îngreunat mișcarea și au obosit trupele atacatoare.

În timpul atacului, românii s-au aflat în permanență sub tirul continuu al armamentului de infanterie performant al inamicului (puști Martini-Henry, model 1871, calibru 11,43 mm), cu cadență mare de tragere și bătaie eficace de cca. 400 metri, precum și al focului de artilerie otoman care utiliza proiectile șrapnel cu efecte nimicitoare asupra atacatorilor.

Lipsa de experiență a comandanților, în pofida bravurii dovedite pe teren, absența tenacității în reluarea atacurilor după ce trupele au eșuat la primele asalturi, asociate cu pasivitatea eșaloanelor de susținere a coloanelor de atac au constituit cauzele eșecurilor înregistrate de trupele române la atacurile asupra fortificaților otomane în prima parte a campaniei din Bulgaria.

Învățămintele trase în cursul primelor lupte, dublate de experiența de front căpătată în timpul campaniei de la Plevna a făcut ca spre finalul războiului, trupele române să devină mult mai eficiente în luptă și să obțină rezultate bune în cursul confruntărilor pentru cucerirea cetății Vidin.

Ultima confruntarea europeană în care au mai fost utilizate tactici din epoca napoleoniannă

Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 a fost ultima mare confruntare europeană a secolului al XIX-lea, în care au mai fost utilizate tactici datând din epoca napoleoniannă. Generalizarea armamentului cu cadență mare de tragere și a celui automat, a explozibililor cu putere sporită de distrugere, a determinat schimbarea modului de ducere a acțiunilor de luptă.

Noile regulamente militare introduse în ultimul deceniu al secolului prevedeau adoptarea unor formații de luptă mai suple și rarefiate, folosirea terenului pentru mascare, utilizarea unui echipament comod și puțin vizibil, menit să expună cât mai puțin soldatul pe câmpul de luptă.

Acest text este un fragment din articolul „Organizarea și tactica Armatei Române în Războiul de Independență”, publicat în numărul 38 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 29 martie - 25 martie 2022, și în format digital pe paydemic.com.

historia ro Historia Special, nr  38, Martie 2021 jpeg
Cumpără acum!