Istoria avionului japonez „Zero”. Demontarea legendei din Pacific

Anul 1941 putea să rămână în istorie doar prin crâncenele lupte din Uniunea Sovietică și prin bombardamentele strategice inițiate de aviația britanică asupra orașelor germane. Strategii niponi au fost considerat că este timpul potrivit pentru a da o lovitură fatală imperiilor occidentale ce dominau bogățiile Asiei și la 7 decembrie a avut loc atacul aerian de la Pearl Harbor.

A fost urmat de ofensiva spre sud și rezistența europenilor și a forțelor americane a început să se prăbușească precum un castel din cărți de joc. Succesele uimitoare ale unor trupe nipone destul de firave din punct de vedere numeric au fost puse în contul unui avion de vânătoare șocant de performant și piloții aliați au ajuns să vadă peste tot numai Mitsubishi A6M Zero. Manevrabil, cu o autonomie sporită și cu o putere de foc asigurată în special de cele două tunuri de calibrul 20 mm, era un coșmar pentru aviatorii aliați. A fost normal să se scrie că aparatele de zbor existente la bazele din Pacific erau complet uzate moral în decembrie 1941.

Istoricii se grăbesc mereu să ajungă la concluzii ușoare și să obțină o glorie rapidă prin faptul că sunt amintiți în cărți sau obțin venituri frumoase din cursurile universitare și tomurile stufoase. Avionul Zero a devenit o legendă la nivel planetar și este greu de dat jos de pe piedestal. Oare chiar nu aveau aliații ceva performant în arsenal? Foarte criticat a fost modelul Wildcat, principalul aparat de vânătoare din dotarea US Navy.

Mereu a fost criticat că era lent și prea greu, considerații care erau absolut corecte. Ofițerii americani cereau producătorilor mașini capabile să aducă piloții înapoi la bază chiar dacă avariile produse de gloanțe și proiectile erau deosebit de grave. Proiectanții au ales un puternic motor în stea și au realizat un fuzelaj solid. Piloții japonezi nu puteau să înțeleagă cum o țintă făcută ciur continua să zboare și numai proiectilele de tun trase de la mică distanță erau capabile să doboare obiectivul periculos de pe cer.

Armamentul de la bord compus din patru mitraliere grele de calibrul 12,7 mm era devastator până la 550 mm și gloanțele erau capabile să străpungă plăci de oțel și se jucau cu aliajul foarte ușor din aluminiu al avionului Zero. Pilotul asiatic nu avea vreo protecție asigurată prin blindaj și doar prin manevrabilitate putea să scape de ploaia de gloanțe grele. Poate ajutau și rugăciunile spuse-n gând sau cusute pe diferite țesături. Credința însă nu era capabilă de prea multe din moment ce mașina de zbor a fost concepută complet eronat.

Proiectanții au pornit de la motorul disponibil și acesta avea putere redusă. Trebuia salvată cu orice preț manevrabilitatea și inginerii au desenat o structură de rezistență cât mai ușoară și nici duraluminiul învelișului fuzelajului nu ajuta prea mult. Motorul a fost îmbunătățit în timp, dar masa a fost permanent calculată astfel încât să fie una scăzută.

În plus, rezervoarele de combustibil n-au avut autoetanșare și orice lovitură genera un incendiu devastator. Mai era un mic detaliu pe care chimiștii niponi nu l-au sesizat și, normal, nu l-au rezolvat până la sfârșitul ostilităților. Petrolul obținut din teritoriile olandeze conținea multe hidrocarburi gazoase și acestea nu erau eliminate în timpul rafinării. Riscul de incendiu și de explozie din cauza inflamabilității sporite era prezent în orice clipă și gloanțele de 12,7 mm erau perfecte pentru a genera catastrofa într-un avion ce abia ajungea la 1.680 kg.

Forțele terestre erau protejate de aparatul P-40 Warhawk în diferite variante și armamentul putea să ajungă până la șase mitraliere de calibrul 12,7 mm. Piloții considerau că sunt prea multe și avionul este îngreunat. Procedau la demontarea a două piese și cele rămase erau suficiente pentru distrugerea oricărei ținte. Renumitul P-51 Mustang folosea același număr de mitraliere și s-a descurcat perfect împotriva avioanelor germane protejate cu oțel de calitate. Industria americană de război punea mitraliere grele de calibrul 12,7 mm pe orice mașină și este interesant că acest aspect n-a fost înțeles pe deplin de proiectanții de armament din țările Axei, cei ce mențineau mitralierele de calibrul 7,92 mm pe avioanele de toate tipurile.

Părea totuși că nu este suficient și modelul P-39 Airacobra avea și tun de calibrul 37 mm la bord. Avea o siluetă aerodinamică uimitoare și piloții sovietici au constatat că sub 3.000 m putea să țină piept renumitelor Me-109 și FW-190. Aviatorii americani au dispus de tehnică performantă, dar s-a considerat că se poate mai mult din partea avioanelor ce erau produse cu motoare puternice cu cilindrii dispuși în stea. Wildcat, Airacobra și Warhawk au fost trimise pentru acoperirea frontului aerian în prima parte a conflictului, dar succesul urma să fie asigurat de avioanele grele de vânătoare, cele ce dispuneau și de o rază mare de acțiune.

Cum a fost posibil ca avionul japonez să devină legendar și cele americane să fie definite drept depășite?

Explicația este foarte simplă. Forțele aeriene japoneze au atacat primele și au reușit să distrugă un număr important de avioane americane de vânătoare la sol. A fost astfel dereglat întregul dispozitiv de luptă și în Filipine nu s-a mai putut reface efectivul escadrilelor. A fost normal să fie distruse toate mașinile zburătoare din arhipelag și așa s-a ajuns la capitularea trupelor americane din regiune. Avionul Wildcat a avut o altă problemă ce nu ținea de propriile performanțe: erau prea puține la bordul unui portavion.

Tactica americană prevedea să se acorde importanță bombardierelor și torpiloarelor, forța brută de lovire având prioritate. Un aparat ce putea să ridice mici bombe de o sută de livre nu stârnea interes amiralilor de la Washington. Pierderile în rândurile portavioanelor din Pacific au schimbat modul de utilizare al grupurilor aeriene de la bord, dar s-a dat vina pe avion și a fost înlocuit cu modele mai puternice. A fost utilizat în continuare pentru protejarea infanteriei marine și a fost deosebit de periculos în luptele de joasă altitudine.

Este interesant de observat că liderii de la Tokyo au fost deosebit de impresionați de modelul care le-a adus supremația timp de șase luni pe vaste spații din Pacific și Asia și producția a continuat și chiar a crescut. A fost o adorație care a mers până la misticism. Chiar dacă a evoluat în raport cu ceea ce era în 1941, Zero a adus înfrângerea Japoniei pentru că era complet depășit în raport cu tehnica americană. Se poate scrie că a fost o mașină frumoasă și manevrabilă, dar care a avut limitele ei, multe succese fiind permise chiar de adversari. Aceștia au greșit tactica de luptă și nici cu strategia n-au stat bine la începutul ostilităților.

Planificatorii de la Londra au trimis avioanele către Uniunea Sovietică și astfel au deschis drumul invadatorilor asiatici până la granițele Indiei. Așa a fost posibilă o ofensivă pe spații foarte întinse și armele nipone păreau cele mai bune din lume. Trupele aliate au așteptat în zadar armament antiaerian și avioane Hurricane și Spitfire. Nici blindate și tancuri n-au mai ajuns spre Singapore și renumita bază navală a fost cucerită după ce au fost scufundate și cele două vapoare importante din regiune, HMS Prince of Wales și HMS Repulse. Chiar și atunci când Zero era un aparat perimat, s-au găsit piloți americani care au vrut să se joace de-a vânătoarea cu o pradă sigură și au ajuns sub focul tunurilor de calibrul 20 mm. Războiul uzează moral rapid orice mașină și nu trebuie să existe atașament față de un model performant. Industria este obligată să livreze cât mai multe arme noi și de calitate superioară într-un timp cât mai scurt.

_{Foto: Wikimedia Commons}