Ineficiența fermelor de stat în România comunistă

Apicultura este cunoscută pe meleagurile carpatine din vremurile preistorice și plăcerea pentru dulce a dus la dezvoltarea creșterii albinelor în orice formă de stupi. S-a ajuns în situația ca sultanii de la Constantinopol să aprecieze marfa țăranilor români și mierea era trimisă anual bucătăriei imperiale. Și ceara era apreciată pentru realizarea de lumânări de calitate. Chiar dacă zahărul era obținut în cantități industriale, produsul obținut din munca harnicelor lucrătoare înaripate a rămas căutat de către cei cu gusturi fine și cu posibilități materiale foarte bune.

Anul 1944 a adus ocuparea României de către tancurile sovietice până la 25 octombrie și a urmat realizarea unui mare experiment economic, social și politic. Agricultura a devenit de tip colectiv și țăranii și-au pierdut pământurile obținute în urma participării la războaie pentru apărarea gliei strămoșești.

Statul comunist a susținut că urmărește dezvoltarea intensivă a agriculturii, dar datele statistice publicate în anul 1982 demonstrează că tot munca individuală, de nuanță capitalistă, putea să aducă producții deosebite în domeniul apiculturii. Producția totală a țării în 1981 a fost de 13.807 tone, mult sub un kilogram pe cap de locuitor. Ar fi trebuit ca marile ferme de stat să livreze cea mai mare parte din cantitate, dar n-a fost să fie. Sătenii au reușit cu puține resurse să obțină 12.534 t sau 90,7% din producție.

N-a fost o situație singulară. Particularii au reușit în toată perioada comunistă să producă mai multă miere decât centrele de producție ale statului, albinele necesitând o îngrijire deosebită și oameni care să fie pasionați de munca depusă. Renumitele Întreprinderi agricole de stat (I. A.S.) au putut să asigure numai 324 de tone de substanță dulce chiar dacă aveau cohorte de specialiști și mijloace motorizate. Era un ridicol procent de 2,34%. Nici fermele de tip Cooperativă agricolă de producție n-au fost mai eficiente și livrările acestora la fondul centralizat de stat au ajuns la 278 de tone sau 2,01%

Țăranii epocii comuniste nu aveau acces la mijloace de transport pentru deplasarea stupilor spre terenurile pline cu plante bogate în nectar. Nu erau rare cazurile când erau efectuate stropiri împotriva dăunătorilor și informația nu ajungea la apicultori, ceea ce se solda cu nimicirea multor familii.

Mai era o problemă. Dacă statul comunist ar fi încurajat prea mult inițiativa personală în domeniul apiculturii, ar fi apărut practic proprietatea privată, persoane bogate care n-ar mai fi fost sub controlul aparatului de partid și de stat. Autoritățile de la București nu puteau să accepte prea multă dezvoltare reală în domeniul albinăritului și s-a mers în continuare cu obsesia marilor și agresivelor ferme de stat, cele ce utilizau uriașe cantități de substanțe chimice pentru obținerea de recolte impresionante în realitate și-n statistici.

Anuarele statistice ale epocii comuniste conțin date interesante din care rezultă că regimul era mort din punct de vedere economic, dar a fost ținut în viață prin exploatarea unor domenii eficiente precum cel al apiculturii.

_{Foto sus: Nicolae Ceaușescu, în vizită la Întreprinderea agricolă de stat Amzacea, județul Constanța (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 88/1979)}